LEONARD IORDACHE - "Mă simt onorat să duc mai departe tradiția tatălui meu, Toni Iordache"

Iulian Ignat
Toate mesele de sub arcadele din cărămidă sunt pline cu oaspeți asiatici, care vorbesc, glumesc, mănâncă.

Îmbrăcați impecabil, lăutarii de la "Crama Domnească" din centrul Bucu­reștiului își iau în primire instrumentele și încep să cânte. Nu le dădeam prea multe șanse să acapareze atenția mesenilor, dar iată că, în câteva minute, aceș­tia sunt cu urechile ciulite, atenți, îi complimentează pe muzicanți și chiar încep să cânte, pe limba lor, acom­paniați de aceștia. În urmă cu patruzeci de ani, tatăl actualului țambalist Leonard Iordache cânta la Tokyo, ca invitat al primei orchestre simfonice pro­fe­sioniste a Japoniei. Toni Iordache a fost un mare vir­tuoz, "un pur geniu al țambalului" (cum spunea un critic american), simpatizat și apreciat în egală mă­sură de țiganii din mahala sau de artiști precum Sergiu Celibidache. Fiul său, Leonard, i-a călcat pe ur­me, a lansat discuri, a cântat pe trei continente și a devenit unul dintre muzicanții de elită ai Bucu­reș­tiului.

Cel mai mare țambalist de pe glob

"Bunicu' era țambalagiu, străbunicu' țambalagiu și tot așa, până la a zecea ge­nerație. Au trăit în Bâldana, până a în­ceput tatăl meu să cânte la țambal și stră­bunicu' a zis «nu se poate, ce-i cu co­pilul ăsta, nu-i adevărat». Tata începuse cu acor­deonul, dar de când pusese mâna pe țambal, la cinci, șase ani, se dovedise a fi un geniu. Aveau în casa de la țară un di­fuzor și tata punea pe țambal tot ce auzea. S-a dus vor­ba, din om în om, și toți îi spu­neau lui străbunicu': «Trebuie să faci ceva cu copilu' ăsta». Așa că toată familia s-a mutat la București pentru tata. Stră­bu­nicu' îl lua de mână și mergea cu el la toate nunțile lău­tarilor, zicea: «Ăsta-i ne­potu' meu și vreau să-l pun să cânte». Așa s-a dus vorba, «Să-l auzi pe Toni a lu' Ior­da­che cum cântă». Pe tata îl chema în bu­letin Ni­culae Mihai, după numele buni­cului din partea mamei, dar toată lumea îi spunea Toni, și cum celă­lalt bunic îl ducea peste tot, i-a rămas numele de Toni a lu' Iordache".

- Care era marea diferență între ce cântau bunicul, străbunicul și ce cânta Toni Iordache?

- Diferența era ca de la cer la pământ. Cei bătrâni aveau câte un țambal mic, de țară, cu care își făceau treaba bine pe la nunți, iar tata a devenit cel mai mare țam­balist de pe glob. Un geniu, din mo­mentul în care a pus mâna pe țambal, a știut exact ce are de făcut, ce să mai învețe el de la stră­­bunicu'? La vârsta de șase a ani, a a­juns la Radio, unde a debutat cu un brâu cân­tat la o viteză fantastică. La șase ani! Și acum se mai dă pe post. A intrat apoi în Ansamblul Ciocârlia, acolo a fost rampa de lansare, și de la 14 ani, a în­ceput să ia medaliile de aur, la Sofia, la Viena, la Ber­lin. Era un autodidact, știa notele, dar nu stu­diase la școală, avea școala vieții. Și o capacitate mentală ex­cepțională, care-l fă­cea să rezolve ce era de rezol­vat. Veneau și dirijorii la el să îl roage să facă orches­trații, armonii, le dădea tuturor din an­samblu un sfat binevenit. Era un fel de șef al lăuta­rilor, foarte iubit și respectat, îi împăca pe toți. Când auzea că se întâmplase ceva, îi chema și le spunea "Vă rog eu frumos să nu vă mai certați, că nu-i frumos, aveți familii, vrea fiecare să câș­tige o pâine, trebuie să colaborați fru­mos". Și îl ascultau, că era om la locul lui și îl respectau toți.

- Cum era ca tată, ce făcea un geniu muzical în viața de zi cu zi, când nu muncea?

- Eu l-am divinizat, în primul rând, ca tată. Ve­deam că era apreciat, dar nu știam în perioada aia cine e ca artist. Îmi era foarte greu când pleca în tur­nee, dar mă străduiam să studiez cât mai bine, ca să vadă tata când se întoarce că am progresat. Îmi făcea toate poftele, îmi aducea tot ce se poate aduce unui copil de vârsta aia, dacă stătea mai mult în străinătate, îmi trimitea prin avion, prin Corpul diplomatic, bana­ne, ananas, dulciuri, toți copiii din bloc mestecau o săp­tămână din guma tri­misă de tata. În vacanță m-a luat cu el în străinătate, la Budapesta. Pe unde mer­geam, ne organizau lăutarii unguri mese festive, erau foarte fericiți că vine tata, dacă îl convingeau să cân­te, așa, ca între prieteni, toa­tă lumea era în pi­cioa­re. Mergeam împreună în va­can­țe, la mare, la munte. Îi plăcea să citească romane, dox-urile, "Misterele Parisului", "Misterele Lon­drei", de dragoste, de ac­țiune, ce se găsea pe vre­mu­rile alea. De la el am prins gustul cititului. Când nu era cu muzica sau cu familia, îi plăcea să se întâl­nească cu colegii, cu prietenii buni și să stea de vorbă la șprițuri.

Pe scenă, de la cinci ani

- De la cine ați învățat, cine v-a pus bețele țam­balului în mâini, tata, bunicul?

- Tata m-a dat la vioară, la cursuri pentru pre­șco­lari. A venit într-o zi acasă de la Ciocârlia și m-a găsit bătând cu ciocănelele de la țambal în gâtul viorii. Am bătut până am rupt-o. A zis: "Bine, mă, tată, tu vrei să te faci țambalist? O să-ți fie greu, o să cari țam­balul după tine". I-am zis "Eu nu vreau la vioară, eu vreau să cânt la țambal". Și mi-a luat țambal. Era mai mereu plecat prin turnee, așa că mi-a arătat doar la început care-i logica instrumentului, game, arpegii, cromatica, apoi cum se acompaniază, de brâu, de horă, de geampara. Am continuat să studiez singur, acasă, și cum îl mai prindeam, cum îmi mai arăta câte ceva. Bunicu' mergea peste tot cu mine, îmi acorda țambalul înainte de concert, punea bașii, el m-a cres­cut și pe mine, până la 17 ani. Când am plecat în pri­mul turneu în Japonia, el a murit.

- Ați intrat de mic în pâine? Cum a fost copilăria dumneavoastră?

- Foarte frumoasă. Mai întâi, am stat într-un bloc MAI, cu familii de militari, ofițeri, aveau mai toți copii, ne jucam toată ziua. Aveam educație, bonă germană. Germana nu mi-a plăcut, dar franceza mi-a prins bine în turnee și în cei 20 de ani de cântat în Canada franceză. Apoi, de pe la 12 ani, am intrat într-un alt mediu, cu copii de lăutari, am trecut de la bona germană la înjurături. Cântam la nunți, mă luaseră cu ei Ion Onoriu, Dumnezeu să-l ierte, și Ga­bi Luncă, cântam câte două-trei zile, mă obișnuisem să stau treaz, nopțile, de mic. Era o perioadă grea, tata fusese ares­tat de Securitate și a stat doi ani în în­chi­soare, iar Onoriu, prieten bun cu el, m-a văzut talentat, copil cu­minte, și a zis să-mi dea un impuls, o mână de ajutor. La 14 ani, câștigam și eu, ca tata, medalia de aur la Festivalul Vinului de la Dijon. Am în­ceput de mic, am debutat la 5 ani, într-un mare spectacol de va­rietăți, cu "Doina Ilfovului". Mă aducea Radu Za­harescu de mână pe scenă și eram anunțat ca "bu­nicul lui Toni Iordache"! În spectacol apă­reau Horia Șer­bănescu, Fărâmiță Lambru, Lucky Marinescu.

- Cum era Fărâmiță Lambru, figura legendară a muzicii lăutărești?

- El aborda un gen care nu se adresa lăutarilor, cunoscătorilor, ci publicului larg, așa că la vremea aia, era adorat de toată țara. Avea o mașină mare, ame­ri­cană, decapotabilă, un Ford, ceea ce era ceva rar pe vremea lui Ceaușescu. Țin min­te și culoarea, bleu. O conducea șo­fe­rul, care îl aducea apoi de mână, el era aproape orb. Când apărea pe scenă, toată lumea se ridica în picioare. Era cel mai iu­bit lăutar. A murit și el tânăr, ca și tata, tot de diabet, el la 47 de ani, tata la 45.

Un tupeu pozitiv

- Când ați plecat de acasă, când v-ați căsătorit?

- În ziua în care am împlinit 18 ani, pe 29 ia­nua­rie, m-am însurat. Cu fata regretatului Gheorghe Lambru, unul dintre cei mai mari lăutari din țară, so­list vocal și acordeonist. Eu cu soția vorbesc de la cinci ani. Mergeam cu familiile la mare, am rămas pri­eteni până la 18 ani, când ne-am căsătorit și n-a mai fost o copilărie. Și suntem căsătoriți de 33 de ani. Tata s-a căsătorit cu nepoata lui Cristache Ciolac, unul dintre marii violoniști, care a fost violonistul regelui și are un loc în Cartea de aur a muzicii; bu­ni­cul lui se însurase cu o unguroaică de la curtea regală a Ungariei; și tatăl mamei a fost muzicant, acor­deo­nist, toți sunt din familii de muzicanți.

- Ați cântat în concerte cu tatăl dumneavoastră? Ați simțit povara numelui său, a faptului că ați călcat pe urmele unui mare virtuoz?

- În turnee din străinătate nu am fost împreună, era greu să cari două țambale la drum. Am cântat însă în toată țara, am cântat la Teatrul Național, pentru Ceaușescu și Brejnev, la Polivalentă. Nu aveam nici o apăsare când eram cu el pe scenă, pentru că eram cu tata, nu cu un mare muzicant. Povara o duci după ce moare, atunci când ai așa un mare nume în spate. Trebuie să te ridici la un nivel la care să nu te faci de râs ca fiind băiatul lui și să nu-l faci de râs nici pe el. Eu nu am simțit-o ca pe un stres, ca pe o apăsare, alții au încercat să mă îngreuneze: "Ce faci tu, că ăla-i tac-tu și tu cine ești?". Eu am avut așa, un tupeu pozitiv, și mi-a plăcut, și am ajuns acolo unde trebuie. Se spune că din trandafiri ies mărăcini. La mine nu s-a întâmplat așa. Încă mai sunt oameni care vin la mine și îmi spun că l-au ascultat cântând pe tata, l-au cunoscut, sau că l-au descoperit acum, pe înregistrări, și că a fost un geniu muzical. Îmi face mare onoare să aud asta și să demonstrez că sunt băiatul lui și că pot să duc această tradiție mai departe. Cu toate că-i greu. Nu o să ajungă nimeni, niciodată, la nivelul la care era tatăl meu, n-o să-i egaleze nimeni performanțele.

Jazz țigănesc românesc

- Cum a fost primul turneu în Japonia?

- A avut un impact puternic. Deja în avion erau doi copii japonezi care fredonau muzică clasică și mi-am zis: "Eu vin de la nunți, ce mă fac, cum mă descurc acolo?". Și după două săptămâni de Japonia, cu­noșteam deja tot ce trebuie să cânt acolo. Am în­vățat, am studiat, am repetat și mi-a intrat în cap. Eram cu un foarte bun acordeonist, care acum trăiește în Olanda, Nicolae Turcitu, cunoscător de muzică clasică, cu violonistul George Pătrașcu, Dumnezeu să-l ierte, și în astea două săptămâni am învățat de la ei tot ce se poate, lucruri care mi-au prins foarte bine și în celelalte turnee care aveau să urmeze. Acolo am prins aripi și m-am disciplinat. Japonezii sunt mari cu­noscători de muzică, oameni educați. Cântam cafe-concert, evergreen-uri și câteva, foarte puține, de la noi, Ciocârlia, Hora Staccato, tradiționale.

- Care sunt cele mai frumoase amintiri legate de tur­nee?

- E foarte greu de spus, am cântat pe toate con­tinentele, mai puțin în Australia. Îmi amintesc de un spectacol pentru care am repetat cu băieții două luni. S-a ținut la Opera din Viena, iar eu, înainte de spec­tacol și în pauze, mai repetam pe hol. A venit Placido Domingo, m-a luat de gât și mi-a spus "Arată-mi și mie ce înseamnă țambalul". Am rămas entuziasmat. A cântat și el în spectacol, și Ileana Cotrubaș, Leon­tina Văduva, Gheorghe Zamfir, era un concert pentru ajutorarea României, în 1990. După concert, Zamfir ne-a invitat la un restaurant din centrul Vienei, unde am chefuit până în zori și am avut onoarea să cânt cu el. Îmi amintesc și de concertele susținute alături de Johnny Răducanu, în Berlinul de Vest și în Olanda. Când erau serate, el cânta jazz singur, apoi ni se alătura și cânta cu noi, îi plăcea muzica țigănească. M-a rugat să adun un grup mai mare și am strâns cei mai buni lă­utari să cânte cu el. La începutul anilor '70, era unul dintre cei mai buni con­trabasiști ai Eu­ropei, apoi a descoperit pianul. A făcut niște piese foarte fru­moase pentru noi, "Hora Bucureș­tiu­lui", "Jocul ciocă­ne­lelor", "Jocul țam­balelor", pe care a pre­luat-o și Aura Ur­ziceanu. Un mu­zicant de ex­cepție, o mare capacitate de orchestrator, aran­jor, și un om so­ciabil. Bine, mai avea el ieșiri, că nici un om nu e întreg la min­te. În Olanda l-am cunoscut mai bine și m-am apro­piat foarte mult de el. A avut niște dis­cuții legate de disciplină, cu violonistul George Carabulea. Eu n-am zis nimic, dar Johnny Răducanu a văzut că m-am supărat un pic și mi-a zis: "Vino, vreau să asculți ceva". Și mi-a dat să ascult un disc pe care l-a făcut cu Radu Gol­diș, cu muzicanți vechi, cu orches­trațiile lui. Eu, când l-am ascultat, am început să plâng și i-am zis: "Maestre, poți să faci ce vrei de acum, că ești prea mare!"

- Există un punct de întâlnire între jazz și mu­zica lăutărească?

- Cum să nu?! Armonic nu prea, dar ritmic, se aseamănă foarte mult, tot ceea ce facem noi e tot un fel de jazz american. Un jazz țigănesc românesc.

Ultimii mohicani

- Ce turnee mai aveți, ce mai pregă­tiți?

- Avem un taraf foarte bun, în care am alături colegi cu care cânt de 20-30 de ani. Sunt Ghiță Petrescu, zis Ghiță Coa­­dă, unul din marii basiști ai țării, Justin Băcău, un virtuoz al acorde­onului, nepotul lui Fărâ­miță Lambru, Costel Cocoș, violonist care a cântat cu băieții din generația tânără, cu Florin Salam, și care a acceptat să vină în me­diul nostru și se descurcă foarte bine. În afară de concertele la Crama Dom­nească, mergem în turnee. În octom­brie am fost invi­tați de Boris Bere­zovsky, unul din marii pianiști ai lumii, să cântăm într-un spectacol al său, la Paris. El a cântat muzică clasică, a avut invitați de marcă, și du­pă concertul lui am intrat noi, cu muzică lă­u­tă­reas­că și folclor ro­mâ­nesc. A prins foarte bine, publicul voia și ceva mai ritmat, am avut succes. Așa că ne-a chemat din nou, la Ekaterinburg, în Rusia.

- Ce a mai rămas din epoca de glorie a muzicii lăutărești, cine o mai cân­tă, cine o duce mai de­par­te?

- Înainte, se cânta mu­zi­că lăutărească la Sala Pa­la­tului, la Polivalentă, la nunți, în restaurante. Cli­enții își alegeau pe cine vo­iau, iar noi eram ca frații între noi. Încă există un public pentru muzica lăută­reas­că, intelectuali sau țigani, oameni care vin special la restaurant sau ne cheamă la nunți, însă se aude din ce în ce mai rar. De când au apărut mane­lele, se pierd lăutăria și folclorul, tradiția muzicală. Copiii de la liceele de muzică nu sunt interesați de tra­diție, ei cântă manele în pauze, pe holuri. Și e păcat, pentru că manelele sunt, după părerea mea, un curent, nu o mu­zică de viitor. Ele vor dispărea. Au in­fluențe turcești, grecești, nu-i nimic de la noi, e mu­zica adusă de Dan Ar­meanca de la greci, turci, bul­gari, și pusă pe ver­suri țigănești. Noi am dus-o foarte bine în viață cu mu­zica lăutărească, cu folclorul. Și financiar, și mo­ral, am trăit multe clipe frumoase și am fost res­pec­tați. Ce-o să fie de acum încolo, nu știu, pentru că nu mai vine nimeni din urmă. Suntem ultimii mohicani.