Mari poveşti de iubire: Doamna Elena Cuza

- Modestă şi generoasă, cu o putere de sacrificiu nemărginită, a rămas lângă soţul ei, Alexandru Ioan Cuza, în ciuda alunecărilor sentimentale şi a vieţii duble pe care "Domnul Unirii" a dus-o, alături de frumoasa Maria Obrenovici. "Sfânta" - cum îi spuneau oamenii simpli Elenei Cuza - a fost una dintre cele mai iubite doamne din istoria noastră. Un model de devoţiune şi sacrificiu, pe măsura măreţiei politice a celui pe care l-a iubit cu atâta statornicie -

"Ţara plânge un mare prinţ"

"Plângi, Doamnă Eleno, înger păzitor, consolator sublim, care l-ai însoţit în toate căile spinoase ale vie­ţii... plângi, dar, fără a te dezola, respectul recunoştin­ţii ţării întregi, stima şi admira­ţiunea tuturor acelor care au cunoscut pe soţul tău iubit să servească la du­rerea ta vie!".
La căpătâiul sicriului Principelui Alexandru Ioan Cuza e puhoi de lume, deşi guvernul, controlat tocmai de cei care complotaseră la forţarea abdicării sale, face tot ce îi stă în putinţă să submineze manifestările de emoţie legate de moartea prematură, la numai 53 de ani, a întâiului Domn al Principatelor Unite. Dă ordine secrete să nu se tragă clopotele prin satele şi oraşele pe un­de urma să treacă tre­nul funebru, în drumul său către Ruginoasa. Dar cei care îl preţuiau pe Domnul Uni­rii nu se lasă până nu îi în­chină un ultim omagiu şi până nu prezintă cu­vinte alese, de întărire sufletească, îndureratei Principese Elena. În frunte cu Alecsandri, Negri, Gusti, generalul Florescu şi arhiereul Su­hopan, o mulţime mare se află adunată în jurul bisericii din curtea palatului de la Ru­ginoasa. Fidel pe vecie lui Cuza, Regimen­tul 5 Infanterie e prezent "in corpore", iar salvele de tun trase de soldaţi duc ecoul până departe, în zări, spre colinele Iaşiului. "Principesă, venim să depunem la picioa­rele Alteţei Voastre expre­sia durerii noas­tre profunde: ţara plânge un mare Prinţ, Alteţa Voastră plânge un soţ iubit", îi spu­ne Dimitrie Gusti, în numele delegaţiilor venite din întreaga ţară. Răvăşită de durere şi de nesomn, căci îşi veghease, noapte şi zi, săptămâni la rând, soţul grav bolnav, Principesa de-abia are puterea să-i răspun­dă: "Singura mea consolare e că ţara în­treagă confundă lacrămile ei cu ale me­le...". Lacrimi amare, ce înnodau pentru Principesa Elena un întreg şir de suferinţe trecute şi viitoare ale unei vieţi lungi şi sufocante ca o agonie.

Dragoste la prima vedere

Era o copilă când îl cunoscuse la Iaşi, cu trei de­cenii în urmă, pe cel de care avea să se despartă acum pentru totdeauna. Proaspăt întors de la studii, de la Pa­ris, Alexandru Ioan Cuza era sufletul capitalei Mol­do­vei, invitat nelipsit la petrecerile luxoase, date de ma­rile familii ale Iaşilor. Vesel, spiritual, lipsit de preju­decăţi, mereu deschis la provocări, Alexandru Ioan Cuza era, la 20 şi ceva de ani, genul de tânăr căruia biografia i-o luase puţin înainte operei căreia avea să-i fie predestinat. Câteva episoade mai contondente din vremea când era abia un şcolar, apoi faima de "duel­giu" - cum li se zicea, în epocă, studenţilor francofoni şi germanofoni, care, aprinşi de marile teme sociale şi politice ale mo­men­tului, ajungeau să se dueleze nu doar cu vor­ba, ci şi cu spada - îi creaseră o reclamă de tânăr aventuros şi rebel. Cu toate astea, prin felul său deschis de a fi, studentul de la Paris avea acces în toate cercurile de elită ale Iaşiului, mai cu seamă în cele feminine, unde şi tinerele "de măritat", şi cucoanele îl găseau deopotrivă curtenitor şi distractiv. Plăcut la chip, cu trăsături regulate, care puneau cum nu se poa­te mai bine în valoare ochii săi albaştri şi părul casta­niu, ondulat, Alexandru Cuza impunea de la prima vedere. Cuceritor când voia, prietenos cu cei de aproa­pe, lua parte la mai toate petrecerile, unele dintre ele destul de scandaloase pentru cei ce ţineau la buna lor faimă. După obiceiul deprins de la Paris, unde fusese lăsat fără niciun control în timpul vârstei critice, Ale­xandru Cuza îşi petrecea multe nopţi cu prieteni uşu­ratici, care-i speculau firea expansivă...
De acest tânăr chipeş, menit unei cariere promi­ţătoare, cu 5 ani mai în vârstă decât ea, se îndrăgos­teşte iremediabil Elena Rosetti, fiica unui mare boier moldovean. Crescut la şcoala moravurilor pariziene, Alexandru vede, la rândul său, în Elena, o doamnă, şi nu o curtezană. Un partener de drum cum nu se putea mai potrivit pentru destinul de excepţie pe care, pro­babil, îl presimţea: o femeie iubitoare, înţeleaptă şi sinceră, străină de orice fel de interese vinovate, exact trăsăturile pe care avea să i le aprecieze cu fiecare ocazie. Alexandru era omul inimii. Îi cere, de îndată, mâna Elenei. "Ziua aceea, cea mai importantă zi din viaţa mea, de neuitat va rămânea toată viaţa în inima mea, Alexandru! Acest buchet de flori «Edelweiss» le voi păstra ca amintire, până la sfârşitul vieţii mele, ca cel mai pur simbol al iubirii", avea să noteze Elena în­tr-un carneţel aflat acum la Muzeul Naţional de Isto­rie primele impresii legate de întâlnirea cu Alexandru. Copertele fine, în catifea nobilă, vişinie, abia mângâie hârtia îngălbenită, cât să nu strice vraja momentului.

Lungul drum al iubirii

Pentru Elena, Iaşii fuseseră, multă vreme, un fel de "domiciliu forţat" pe o insulă a deşertăciunii nepo­tri­vită firii ei cuminţi. Abia aştepta să fugă de acolo spre Soleşti, paradisul liniştit unde-şi avea domeniul fami­lia Rosetti. Drumul spre casă era o adevărată desfătare pentru ea. Ardea de nerăbdare să se arunce în braţele Catincăi, mama sa, să se hârjonească, precum odinioa­ră, în copilărie, cu "Zouzou", sora ei mai mică, să se îmbete de parfumul florilor din grădina conacu­lui, să afle, până la cel mai neînsemnat detaliu, ce mai fac rudele şi prietenii cei mai apropiaţi ai familiei. Numai gândindu-se la reve­de­rea ce­lor dragi, şi timpul zbura, de parcă un prinţ fermecat ar fi purtat-o cu un cal îna­ripat peste dealurile do­moale ale Moldo­vei. Odată ajunsă aca­să, era, în sfârşit, de­parte de agitaţia proti­pendadei, depar­te de obositoarele ieşiri în oraş, aranjate, multe dintre ele, chiar de ma­ma ei, auto­ritara Catinca Rosetti, cu gân­­dul ascuns de a-şi vedea fiica măritată cât mai repede - şi nu oricum, ci, dacă s-ar putea, cu o partidă cât mai bună... Însă drumul acesta din toamna lui 1843 era mai lung ca toate celelalte la un loc. Nu-şi putea înfrâna, în niciun fel, visarea. În locul colinelor molcome care o fascinau de fiecare dată, pe geamul trăsurii îi apărea acum, mereu şi mereu, chipul lui Alexandru Cuza. Înţelegea, în sfârşit, ce înseamnă dra­gos­tea despre care citise în cărţile de poezie. Deşi abia-l cunoscuse, depărtarea de Alexan­dru, fie şi numai pentru câteva zile, i se părea o eternitate. Tim­pul trecea atât de greu, că ar fi putut să-şi revadă viaţa întreagă între două bătăi ale inimii. În legănatul rădvanului, Elena repeta obsesiv vorbele meşte­şugite cu care avea să-i spună Catincăi despre faptul că e pe vecie a lui Alexandru. Ce va zice, oare, mama sa despre hotărârea ei de a se mărita cu tânărul Cuza?
Când ajunge la Soleşti, într-un târziu, Elena e stoarsă de emoţii. Trece absentă prin­tre îmbrăţişările celor dragi, se schimbă în haine de seară, apoi coboară în salonul cel mare. Pe divan, Catinca aştepta nerăb­dătoare spovedania fetei. Citise deja ce e în sufletul Elenei. O frământa o sin­gură întrebare: "Cine era alesul?". "Alexandru... Ioan... Cuza...", îi spune, roşie ca un măr în pârg, Elena. "Acel Cuza?", o întreabă, cu o sprânceană ridi­cată a mirare, Catinca, făcând aluzie la reputaţia nu tocmai ortodoxă a studentului de la Paris. "Da, acel Cuza!", spune Elena, aşteptând neclintită decizia ma­mei. Dar răspunsul o umple de fericire: "Ia-l, maică! Am auzit despre el că e un om te­mă­tor de Dumnezeu", încuviinţează Catinca Rosetti. O sărută pe frunte, apoi mulţu­meşte Cerului pentru fericirea Elenei. Copila aceasta cuminte şi devotată merita ce-i mai bun pe lume!

Ucenicia durerilor

Elena şi Alexandru se căsătoresc la conacul de la So­leşti, pe 30 aprilie 1844, după care se mută repede la Galaţi, unde Cuza primeşte un post la o judecătorie din zonă. Alexandru e înflăcărat în relaţia cu Elena şi din cale afară de curtenitor cu influenta lui soacră; nu se zgârceşte deloc la cuvinte mari, în scrisorile pe care i le trimite. "Nu găsesc cuvinte care să vă poată arăta recunoştinţa de care sunt pătruns către Dumneata, ca­re ai născut pe Elena şi i-ai insuflat principiile care-mi aduc cea mai deplină fericire. Rog pe Atot­puter­nicul în toate zilele să nu vă lipsească de nimic, în schimbul fericirei de care mă bucur alături de Elena".
Dar rigiditatea impusă Elenei prin educaţie, timi­di­tatea ei cuviincioasă în exces nu se prea potrivesc cu boemia explozivă a lui Alexandru, excedat şi de prezenţa sufocantă şi mereu intrigantă a Catincăi în viaţa lui de familie, abia pornită la drum. Emoţia pri­melor luni de iubire se erodează rapid. Descendent al unui neam de mari dregători, unii dintre ei căsăpiţi fără vină de dom­nitori, Cuza nu punea mare preţ pe corectitudine, con­vins că voia destinului se împlineşteoricum, şi fără osteneala celui osândit. Fidel acestei credinţe mai mult decât soţiei sale, se adânceşte tot mai mult în petreceri şi aventuri, ruinându-şi averea şi sănătatea. Lipseşte adesea de acasă, având tot mai multe probleme de rezolvat la Iaşi, iar bănuielile soa­crei Catinca încep, de la o vreme, să se adeverească.
Aniversarea unui an de la căsătorie o găseşte sin­gu­ră şi melancolică pe Elena, lipită de fereastra came­rei sale. Afară e o iarnă grea, ce se va prelungi până în aprilie, cu mugurii încă zgribuliţi sub coaja ramurilor, amânând, la nesfârşit, promisiunea primă­verii. La fel e şi în sufletul ei. "Astăzi este 30 aprilie, ziua care mi-a adus cea mai mare fericire. Dar, dacă poţi în­tr-adevăr să fii fericită în această zi unică, atunci poţi s-o şi numeri ca pe singura zi frumoasă din viaţă", mărturiseşte Elena tristeţea primelor iluzii spulberate. Fata cea cuminte a postelnicului Rosetti începea ucenicia durerilor care-i fură hărăzite de-a lungul întregii sale vieţi. Peste nici un an, în 1846, bunica şi tatăl ei mor în aceeaşi zi, la Soleşti. "La-acest semn de pomenire/ Cată omule să vezi/ Cum a lumei fericire/ Azi o ai şi mâine-o pierzi...", scrie pe piatra funerară aşezată la căpătâiul celor doi. Viaţa Elenei Cuza înca­pe, întreagă, în acest catren naiv...


"O rază caldă"

Statornică în sentimentele ei, dar tot mai închisă în sine, Elena se surprinde pe ea însăşi, după câte o lectu­ră, visând din nou la împlinirea dragostei sale. "Sunt încântată că am avut o clipă când m-am scutu­rat de acoperământul de gheaţă, cerând vieţei, lui Dumnezeu, tuturor, o rază caldă pentru inima mea. Căci, la urma urmei, nu am şi eu dreptul la partea mea de fericire?", îi scrie Elena Cuza unei bune prie­tene. Zbuciumul anu­lui 1848 dă o nouă şansă po­veştii de dragoste dintre Elena şi Alexandru. Înţeleaptă şi grijulie, tot mai conştientă de misiunea soţului ei, Elena sprijină, în taină, planurile revoluţionare ale lui Cuza. Speriat de acţiunile tineri­lor patrioţi mol­doveni, Sturza Vo­dă îi arestează, la Iaşi, pe princi­palii lideri naţionalişti. Doispre­zece dintre ei, printre care şi Ale­xandru Ioan Cuza, sunt prinşi şi maltrataţi, iar a doua zi, aruncaţi într-o butcă, spre a fi predaţi autori­tăţilor turceşti, la Măcin. Elena, care îl aştepta la Soleşti, cu sufletul la gură, pe Alexandru, află printr-o ştafetă credincioasă de necazul în care se afla soţul ei, arestat şi grav rănit la picior. E momentul în care femeia cea timidă, în vârstă de numai 23 de ani, se transformă pe dată într-o leoaică, demnă de stilul voluntar al mamei sale. Sare în prima diligenţă cu direcţia Galaţi şi face tot ce-i stă în putinţă să ajungă în oraşul de la Dunăre, înaintea prizonierilor. Se duce direct la consulul britanic Cumingham, prieten apro­piat al familiei. Acesta se oferă să intermedieze mitui­rea marinarilor greci, care urmau să ducă lotul de prizonieri la Măcin. Dar pentru asta, Elena trebuia să facă rost numaidecât de o sumă foarte mare de bani. Cum suma de care dispunea nu ajungea pentru a pune în aplicare planul de eliberare, îşi amanetează, fără nicio strângere de inimă, toate bijuteriile primite ca moştenire de familie. Operaţiu­nea e un succes, iar Elena creşte şi mai mult în ochii bunilor prieteni ai lui Alexandru - Negri, Kogăl­ni­ceanu, fraţii Alecsandri, care îi vor fi mereu aproape, în momentele de cumpă­nă sentimentală ale vieţii. De altfel, Elena îi urmează pe revoluţionari în lungul lor exil european. Cuplul Cuza pe­trece zile pline de căldură şi de dragoste, în casa boierului patriot Hurmuzachi, de la Cernăuţi. Însă holera, care bântuia ca un bles­tem prin regiune, îi pune din nou pe drumuri pe tinerii îndră­gos­tiţi...


Senin şi negură

În 1849, Mihail Sturza Vodă e înlocuit cu Grigore Ghica, un apropiat al lui Ale­xandru. Reve­nit din exil, Cu­za intră, astfel, în prim-pla­nul vieţii politice moldo­veneşti. În Iaşiul cosmopolit şi intri­gant al jumătăţii de secol XIX, el este în elementul lui. Tri­mitea îndată după Stoi­ca Cântă­reţul, care venea să cânte la fe­reastra sufrage­riei, romanţe popu­lare, înveselea prin vorba şi spiri­tele sale pe toată lumea, căci era un vorbitor neîntrecut, iar femeile se băteau să-l aibă printre ele. Obosită de atmo­sfera de etern carnaval a Iaşi­lor, Elena se refugiază adesea la ţară. Dar nici măcar acolo nu se poate pune la adăpost de uneltirile şi de şoaptele răută­cioase ale femeilor ce râv­neau la fa­vorurile soţului ei. Încerca să se ţină tare, dar văzuse ea în­săşi, în mijlocul veseliei ge­ne­rale, ofensiva zâmbetelor provocatoare şi a ochea­delor. Plăcută în in­ti­mitate, viaţa în societate alături de Alexandru de­vine un chin. "Liber­tatea, dragul meu, trăiască în to­tul libertatea, chiar şi în dragoste!", era motoul prins de Cuza într-o scrisoare către prietenul şi cumnatul său, Iordache Lambrino. La rândul ei, Elena îi scrie, dezamăgită şi dezar­mată, mamei sale, despre "cât e de dureros să te vezi uitată de acei pe care-i iubeşti chiar mai mult decât pe tine însuţi!"...
Elena nu poate avea copii, iar asta nu face decât să adâncească criza în relaţia cu Alexandru. Când, în 1858, sora sa mai mică, Zoe, însărcinată cu al treilea copil, îi mărturiseşte spaima de a-şi simţi sfârşitul aproa­pe, Elena îi spune, printre încurajări şi promi­siuni, că va fi ca o mamă bună pentru nepoţii săi, că se oferă bucuroasă lui Dumnezeu, în locul lui "Zouzou". "Eu nu am de ce trăi, viaţa îmi este o adevărată po­vară...". Dar Dumnezeu are planuri de mărire cu Elena Cuza. Un an mai târziu, tot zbuciumul inimii sale capătă sens. Vestea alegerii ca domn a lui Alexan­dru Ioan Cuza o surprinde şi pe ea, cum îl surprinde şi pe soţul său, care preferă să meargă la teatru, în loc să participe la adunarea electivă. Elena îl aşteaptă, totuşi, în crucea nopţii, ca să-l încurajeze, repe­tându-şi în gând o deviză pentru toată viaţa: "În senin, ca şi în negură, voi rămâne teafără...".

Maria, dulcele nume al intrigii

Imediat după alegerea lui Alexandru ca domnitor, casa familiei Cuza devine un adevărat centru de co­mandă. Doamna Elena se zbate să treacă peste sfio­şenia şi stângăcia care o caracterizau, pentru a fi o companie plăcută oaspeţilor domnitorului şi, mai ales, pentru a-i fi un sprijin de nădejde lui Ale­xandru. Ales, deopotrivă, domn al Mun­teniei, Cuza este adesea plecat la Bu­cureşti, iar Doamnei Elena îi revine sar­cina de repre­zen­tare a soţului ei, în situa­ţiile în care proto­colul o impune. Con­strân­să de etichetă, ea asistă, nu o dată, la spec­tacolul jalnic dat de preten­dentele la graţiile celui care devenise, între timp, dom­nitorul Principatelor Unite. De la o vreme, însă, în sa­loanele Palatului dom­nesc de la Iaşi îşi face tot mai des apariţia una dintre cele mai frumoase femei ale Moldovei acelor ani: Principesa Maria Obrenovici. Cu 10 ani mai tânără decât Elena, elegantă şi stră­lucitoare ca spirit şi inteligenţă, Maria Obrenovici atră­gea cu uşurinţă atenţia tuturor, făcând multe vic­time sentimentale, şi nu se sfia să-l pro­voa­ce, în plină societate, prin gra­ţii şi fa­vo­ruri, pe Principele Domnitor, sedus, în mod evident, de ea. Un public numeros lua parte, astfel, la o dramă senti­mentală ce se desfăşura cu puterea unei fatalităţi oar­be. Deşi lovită crunt sufleteşte, sfătuită de apro­piaţii săi şi de prietenii domnitorului, dar conştientă ea însăşi de pericolele la care l-ar ex­pu­ne pe Cuza în cazul unui divorţ, Doamna Elena deci­de să înghită ruşinea şi să rămână alături de iubirea vieţii sale.

Prinţesă în exil

Într-un climat social şi politic extrem de complex, în care însăşi viaţa Domnului era pusă în pericol de diverşi complotişti, iar bârfele şi răutăţile împrăştiate de adversarii lui Cuza erau la ordinea zilei, Doamna Elena rezistă cu stoicism pe tronul Principatelor, vreme de mai bine de un an. Pleacă apoi la Paris, preocupată de buna creştere a nepoţilor săi orfani de mamă, dar şi de starea sa de să­nă­tate, şubrezită de tumultul ultimilor ani. De acasă, de la Soleşti, Catin­ca Rosetti vede în plecarea fiicei sale un abandon în faţa Mariei Obrenovici. Apropiaţii lui Alexandru erau, la rândul lor, îngrijoraţi de influ­enţa nefastă a frumoasei basarabence asupra domni­torului. Elena era extrem de iubită de popor, iar prezenţa sa alături de Alexandru ar fi putut da un nou elan eforturilor reformatoare pe care domnitorul începuse să le facă în ţară. Cedează, până la urmă, şi merge pe mâna lui Ale­xandru, care îi cere un răgaz până la confirmarea defi­nitivă a Unirii de către Înalta Poartă.
Departe de agitaţia din ţară, Doamna Elena pro­fită de liniştea Parisului pentru a-şi creşte nepoţii şi pentru a se creşte pe sine intelectual. Citeşte enorm şi, de la o vreme, in­tră în cercuri extrem de selecte, în compania unor mari artişti şi oameni politici, de a căror prezenţă profită de câte ori poate, pentru a-l sprijini, fie şi de la distanţă, pe soţul ei. Aflând despre prezenţa sa la Paris, însuşi Împăratul Napoleon al III-lea o invită la Palat. O vizită revigorantă pentru moralul Doamnei Elena şi o confirmare, la cel mai înalt nivel, a imperati­vului revenirii în ţară, lângă dom­nitorul Princi­pa­telor. Şi acasă, vocile care o ce­reau pe Doamnă înapoi deveniseră tot mai puternice. O delegaţie for­mată din fraţii Vasile şi Iancu Alec­san­dri pleacă la Paris să o convingă că "lipsa sa se simţea, însuşi Domnitorul o recunos­cuse" şi că "pentru bi­nele ţării trebuia să-şi calce pe suflet şi să uite ceea ce îndurera pe toţi bunii români".

Triumful inimii

"Mare bucurie fu în toată ţara, când se află des­pre sosirea Principe­sei Domnitoare în Bucu­reşti. Par­că se şi risipise­ră toate vrăjile rele din preaj­ma Domnitorului, căci toţi sperau în înrâu­rirea ei înţe­leaptă şi bine­făcătoare", scriu cronicarii vremii. Abia instalată la Palat, Elena începe pregătirile pen­tru o mare recepţie. Se gândise mult la asta, pentru că voia să recâştige lumea bună a Capitalei, care înce­puse să-l oco­leas­că pe Cuza, nemulţumită de prezen­ţa Mariei Obrenovici în preajma sa. Recepţia e un suc­ces fulminant. Întreg oraşul iese în faţa Palatului, pentru a o vedea, în premieră, pe Doamna Elena, a cărei poveste dramatică, ştiută de-acum de toţi româ­nii, impresionase profund. Ziarele vremii ne-o des­criu în toată splendoarea sa: îmbrăcată într-o rochie napoleoniană, cu un buchet de camelii albe la cen­tură, pieptănată în stil iosefinian, Principesa Elena îşi masca timiditatea sub un zâmbet binevoitor. Nu era o frumuseţe, dar avea stil şi atitudine de mare împără­teasă. În cercurile înalte ale societăţii pariziene, deprinsese arta de a-şi înrobi interlo­cutorii prin tact, prin graţie şi prin meşteşugul de a alege temele de discuţie. Cei care se aşteptau să gă­seas­că o femeie rănită şi victimizată se înşelaseră. Elena Cuza era mai puternică şi mai sigură pe sine ca oricând. Însuşi Ale­xandru Ioan Cuza e uimit de această metamorfozare a soţiei sale.
Întâia Doamnă a ţării profită imediat de populari­tatea de care se bucura în rândul societăţii româneşti, pentru a pune în practică, alături de doctorul Carol Davila, o impresionantă operă caritabilă, la care se gândise atâta vreme, în timpul "exilului" său pari­zian. Relatând despre acţiunile umanitare ale Elenei Cuza, ziaristul francez Ulysse de Marsillac scria: "În 1862, providenţa a adus-o aici pe Elena Cuza, întru­chiparea bunătăţii, generozitatea simplă şi blândă, care făcea binele fără ostentaţie şi care nu profita de înalta sa poziţie decât pentru a-i ajuta pe cei în sufe­rinţă". Prietenii domnitorului se bucură nespus de succesul lor în a o readuce în ţară pe Elena. Costache Negri îi scrie entuziasmat lui Iancu Alecsandri, la Paris. "Din partea sa, Principesa face minuni, pri­meşte pe toată lumea, face vizite şi merge să vadă toate aşezămin­tele publice, îndeplinind toate acestea cu modestia şi delicateţea cari o fac în mod atât de general iubită de toţi. Acest ajutor este foarte bine venit principelui, ceea ce va aduce mult bine". Cura­joasă şi binevoi­toare, gata oricând să-l apere pe Cuza şi să-i acopere slăbiciunile, chiar faţă de ai săi, Elena devenise o Doamnă în adevăratul sens al cuvântului, împingându-şi concurenta în derizoriu, prin atitudi­nea sa sigură şi echilibrată.

Prima iubire şi ultima

Dar legătura Domnitorului cu Maria Obrenovici este mai puter­nică decât şi-ar fi imaginat prietenii binevoitori ai lui Cuza. Cei doi vor avea un copil. Deşi plecată la Ru­ginoasa să se ocupe de reamena­jarea frumosului domeniu cumpărat de Domn, Ele­na va afla, prin mai multe "anoni­me", vestea cea mare. Naşterea mi­cuţu­lui Alexandru e marele mo­ment de cumpănă al rela­ţiei dintre ea şi Cuza. De altfel, acesta îşi adu­ce băiatul la Palat, sub pretex­tul că l-a găsit aban­donat, în tim­pul unor inundaţii care cuprin­se­seră Ca­pitala. "Hai­de să-l în­fiem, să fie copilul nos­tru!", îi spune Doam­nei Elena, care ştia însă bine despre copi­lul cui e vorba. Pentru prima oară, rănită în orgoliul său, Elena se gândeşte serios la di­vorţ. Toţi cei din jur se tem că un astfel de gest, pe fondul nemulţumi­rilor iscate de reformele lui Cuza, ar pune în pe­ricol chiar Unirea Prin­cipatelor. Elena se refugiază la Ruginoasa, unde se ocupă, cu bunul gust care îi caracteriza fiece gest şi fiece opţiune, de deco­rarea palatului, du­pă cele mai frumoase modele ale epocii. Acolo, într-o dimineaţă, când Cuza era şi el pre­­zent, asistă la o scenă care îi schimbă viaţa. O mul­­ţi­me mare de clăcaşi se prezintă la palat şi cere să vor­bească cu Vodă Cuza. Nu trecuseră nici trei săptă­mâni de la impunerea reformei agrare, iar ţăranii, aflând că Domnul se află la Ruginoasa, veniseră într-un suflet să-i vorbească. "Prea Înălţate Doamne! Mare eşti tu, Doam­ne! Bunule părinte al plugarului român! Tu ne dai lumina, tu ne dai viaţa şi tu eşti puternicul stăpâ­nitor, unicul Domnitor care ai fost numit de Dum­nezeu sfântul să fii mântuitorul nostru. Aşa, Prea Înălţate, ne-ai făcut dreptate. Să trăiască Alexandru, suveranul românilor, dimpreună cu Măria Sa Doam­na, mulţi ani fericiţi!". De sus, de la balconul came­rei sale, Elena aude vorbele oamenilor. Atunci înţele­ge că faţă de frământările, de curajul şi de misiunea lui Alexandru, care făcuse fericiţi atâtea milioane de oameni, propriile-i frământări erau egoiste şi mes­chi­ne. Îl înfiază pe Alecuţu, aşa cum avea să-l înfieze şi pe cel de-al doilea copil al lui Cuza şi al Mariei Obrenovici, Dimitrie. "Eu îmi fac o datorie de suflet, tu îţi faci o datorie de sânge", îi spune Elena, pe to­nul acela înţelept şi no­bil, împrumutat de la Paris. Înţe­lesese că durerea ei e parte dintr-o poveste mai mare, ce nu se poate poticni de rătăcirile ori de orgo­liile omeneşti ale unuia sau ale altuia dintre ei. Învaţă, atunci, să-l iu­bească din nou pe Alexandru Ioan Cu­za. Îi rămâne alături până ce moartea îi desparte, aşa cum îi jurase în faţa lui Dumnezeu în "cea mai fru­moasă zi". Ziua aceea unică pe care, după ce ai fost în­tr-adevăr fericită, poţi s-o numeri ca pe singura zi frumoasă din via­ţă, fără um­bra celui mai mic re­gret...

*

Alexandru Ioan Cuza se stinge din viaţă în exil, la Heidelberg, la numai 53 de ani, în urma unei crize de astm, ignorată de medicii germani chemaţi să îl consulte. Dar şi înain­te de lovitura de stat care îl sileşte să abdice, în 1866, şi în anii exilului, el nu renunţă la Maria Obrenovici, care îl însoţeşte pretutin­deni, mereu. De alt­fel, în noaptea abdicării, ea e găsită de ofiţerii com­plotişti în patul dom­nitorului. Moare tânără, la numai 41 de ani.
Doamna Elena îi creşte pe cei doi copii ai dom­ni­torului din relaţia cu Maria, ca pe pro­priii săi fii. Fra­gili fizic şi emoţional, cu pre­siu­nea renumelui istoric al tatălui lor, căruia i-au moştenit nu doar duşmanii, ci şi apleca­rea spre viaţa uşoară, Alexandru şi Dimi­trie se sting însă de foarte tineri. Dimi­trie se si­nu­cide în pa­la­tul de la Ruginoasa, iar Ale­xandru moare în Spa­nia, în voiajul din luna de miere. Încercată de atâtea şi atâtea dureri, Doamna Elena rezistă, totuşi, şi rămâne aceeaşi fe­meie demnă, simplă şi generoasă. Apucă semicen­te­na­rul Unirii Principatelor şi reabilitarea lui Cuza, după moartea principalilor săi inamici poli­tici. Lumea o venerează, iar familia regală a Româ­niei îi face dese vizite de curtoazie. Lucrează ca soră de ca­ri­tate, îşi îm­parte săracilor puţina avere rămasă după moartea celor doi fii de suflet şi se stinge la Pia­tra Neamţ, după o agonie la fel de lungă precum în­săşi viaţa ei.
"Orice laudă, orice semn de durere par nepo­tri­vite faţă de măreaţa simplicitate a fiinţei pământeşti care, trăind între noi, cei plini de neajunsuri şi pă­cate, a dus curată viaţă cerească, asemenea îngeri­lor. Dintre aceste fiinţe alese a fost şi Doamna Elena, a cărei viaţă întreagă înseamnă uita­re de sine, iertare pentru alţii, binefacere ascunsă de lume", scrie, emoţionat, Nicolae Iorga, la moartea Elenei.
La cererea ei, Elena Cuza a fost îngropată în gră­dina conacului de la Soleşti, alături de mama sa, Ca­tinca. Abia în faţa morţii, cerbicia ei a capitulat.

Fotografii de ANDREI CHERAN

Text documentat pe baza lucrărilor "Doamna Elena Cuza", de L. Borş şi "Viaţa şi opera lui Cuza Vodă", de C. C. Giurescu.