O poveste de dragoste cu sfinţi - BONIFACIU şi AGLAIDA

Aglaida

Vila Aglaidei fusese ridicată pe malul Tibrului, aproape de Colloseum, între Forum Boarium şi teatrul lui Marcellus. Mai toate ferestrele dădeau spre râu, aşa că, din primăvară până în toamnă, Aglaida stătea în faţa lor, legănându-se în răcoarea pe care o aducea apa sau privind cum razele soarelui se scaldă, la apus, în unde. Era o lo­cuinţă somptuoasă, cu zeci de came­re pentru familie şi sclavi, cu bazine, sculpturi şi mozaicuri meşteşugite, cu dormitoare doldora de mătăsuri, aur şi lemn scump, adus din Africa. Lucraseră la ea ani întregi sculptorii greci tocmiţi de Acacius, tatăl Aglai­dei, unul dintre cei mai bogaţi şi mai influenţi demnitari ai Romei. Adu­sese meşteri din toate colţurile impe­riului ca să-i dăltuiască în marmură şi lemn, să-i lucreze în mozaic sau să-i picteze în fresce locuinţa care, acum, putea să stea alături de pala­tele de vară ale împăratului. Bogatul patrician asta îşi şi dorise. Îşi ridi­case vila ca să le arate tuturor că el este favoritul împăratului şi unul din­tre cei mai influenţi senatori ai vremii. Cât trăise el, pe la banchetele din casa sa se perindaseră toţi patri­cie­nii cetăţii, ba odată s-a întâmplat să-l cinstească chiar divinul impera­tor. Pentru răsfăţul prietenilor săi începuse să cumpere cei mai scumpi sclavi care se vindeau în cetate, nubieni uriaşi, care te pu­teau purta prin tot oraşul cu lec­tica, greci plini de înţelepciune, care îl puteau tălmăci pe Platon, sau egiptence oacheşe, care-ţi um­pleau nopţile de desfătări.
Aglaida crescuse înmuiată în aerul acesta cosmopolit, jumătate desfătare, jumătate intrigă poli­tică, învăţând să preţuiască tot ceea ce avea Roma mai altfel de­cât celelalte cetăţi ale Italiei - fru­museţea şi puterea. Pe ea o sedusese mai degrabă frumuseţea decât puterea. Felul în care tatăl său îşi dobândise averea o scâr­bea, căci bănuia că la temeliile bogăţiei familiei sale zac multe vieţi ruinate. Aşa că a ştiut de tânără să se ţină departe de unel­tirile politice ale patricienilor şi să împrumute din viaţa lor doar fericirea albă cu care te desfătai dacă ştiai să te cufunzi în frumuseţea unei statui de Phidias sau în răcoarea roşiatică a unui vin de Chios. Cu vâr­sta, învăţase însă că toate aceste plăceri pălesc în faţa iubirii, în a cărei artă devenise mai iscusită ca o he­tairă.
Când părinţii ei au murit, lăsându-i moştenire uria­şa lor avere şi o viaţă de plăceri, Aglaida s-a cufundat în braţele tuturor tinerilor pe care-i dorea şi care puteau să-i stea ală­turi fără să pună întrebări şi fără să-i complice jocurile cu gelozii prosteşti. Era tânără, abia trecută de douăzeci de ani, iar carnea îşi cerea drepturile înaintea inimii. Avea să-i asculte chemarea. Până într-o zi...

Bonifaciu

Pe Bonifaciu l-a zărit din lectică, pe când se pre­umbla prin piaţa de sclavi, şi a fost pe loc vrăjită de fru­museţea lui. Era un sclav sănătos, frumos şi bine îmbrăcat, semn că fusese ţinut la mare preţ de stăpânul său. Când şi-a trimis slujbaşii să-l cumpere, i s-a cerut un preţ ameţitor. Bonifaciu fusese născut în Roma, în casa unui legionar care căzuse pradă farmecelor unei sclave pe care şi-o adusese tocmai din Siria. Tatăl său nu-l recunoscuse niciodată, dar îl ţinuse lângă sine, dându-i învăţătură şi deprinzându-l să se poarte cu gân­dul că, atunci când va creşte, îl va elibera şi-l va ajuta să-şi facă un rost în viaţă. Legionarul murise însă înainte de vreme, iar soţia lui, bănuind originile bas­tar­dului, se hotărâse să-l vândă pe Bonifaciu, nu fără a cere pe el o mică avere, dată fiind educaţia lui. Dar cum pentru Aglaida banii nu fuseseră niciodată o opre­lişte, l-a cumpărat pe frumosul sclav, cu gândul că-i va înveseli nopţile, iar ziua i-ar putea fi un ajutor de nădejde în rânduirea treburilor casei. Nu bănuia că, prin el, destinul avea să-i schimbe viaţa.
La început, l-a ţinut în beciurile umede, la un loc cu sclavii de rând, pe care-i folosea la muncile grele. Nu-i trata cu cruzime, dar nici nu-i ocrotea. Pentru Boni­faciu, a fost ca şi cum ar fi fost aruncat într-o închi­soare. Aglaida asta şi voia - să-i frângă cerbicia, să-i arate cine este stăpâna, pentru ca, mai apoi, să-l poată aduce la banchete, să-l arate prietenelor sale şi să-l ducă în alcov ca pe un trofeu. Aşa că a avut răbdare cu el, l-a aşteptat, punându-l la muncile de jos, la care nici nu prea se pri­ce­pea. Tot jocul acesta a ţinut până în prima noapte când, după un banchet istovitor, i-a poruncit lui Bonifaciu să vină în dormitor. Doar că sclavul nu s-a supus. I-a întors o pri­vire mândră şi a coborât treptele umede ale beciului, ducându-se să doarmă cu sclavii de la magaziile de grâu. Era felul său de a-i arăta că are inima liberă şi că o poate da cui vo­ieşte. Aglaida s-a mâniat, a vrut să pună să fie biciuit, dar apoi a înţeles că nu poate face asta, că inima nu o lăsa. Că bărbatul acesta frumos avea în el o libertate după care şi ea tânjea. Şi că nu i-o putea răpi cu forţa. Tre­buia să-l câştige. Ea, patriciana, femeia fru­moasă şi dorită de toţi tinerii Romei, să alerge după un sclav? Hotărât lucru, asta nu putea! Şi totuşi... asta a făcut, pentru că atunci când Bonifaciu i-a întors spatele, preferând beciul umed aşternutului ei cald, a ştiut că se îndră­gostise de el. Şi-a dat seama că-l iubea încă din ziua în care-l văzuse în piaţa de sclavi. Că-l dorea din tot trupul şi din tot sufletul ei. Şi că nu va mai putea trăi fără el. După atâţia ani de plăceri, inima ei îşi cerea drep­turile.

Un nou crez

A doua zi i-a mărturisit totul. S-a umi­lit în faţa lui, a plâns, l-a rugat să o ierte că-l ţinuse cu sclavii de rând, iar Bonifa­ciu a iertat-o şi a împărţit cu ea patul. Stă­pâna devenise sclavă. Au început să tră­ias­că în văzul lumii, uimind cetatea cu în­drăzneala lor. Era ştiut că patricienii aveau câte o sclavă sau mai multe pentru ostoi­rea poftelor, că le aduceau cu ei la ban­chete şi nu se sfiau să arate asta chiar so­ţiilor lor, dar până la Aglaida, nu se mai pomenise ca o tânără atât de bogată "să se ţie" public cu un sclav, ba şi mai mult, să se arate cu el în văzul lumii, supunându-se bârfelor şi batjocurii. Toată cetatea spunea că e o târfă, că nu-i ajung tinerii din fami­liile de patricieni pe care-i nenorocise cu farmecele ei, că acum are nevoie de sclavi ca să-şi satisfacă poftele nemărginite. Era, însă, în şoaptele acelea înveninate, şi multă invidie, o ciudă fără margini, stârnită de ave­rea ei, pe care şi-ar fi dorit-o orice senator cu un fiu gata de însurat.
Dar Aglaida trecea cu fruntea senină prin războiul stârnit. Inima ei era liberă şi i-o dăruise lui Bonifaciu, care-i devenise pereche, nu doar în alcov, ci şi în pofta cu care se arunca în viaţa la care, ca sclav, nu avusese acces până acum. De când erau împreună, banchetele nu mai ţineau doar trei zile, ci o săptămână, la ele nu mai erau poftiţi doar prietenii, ci toţi petrecăreţii din cetate. O viaţă putredă şi urâtă, trăită în pofida unei taine pe care Bonifaciu o ascunsese cu străşnicie până acum: era creştin. O credinţă care la Roma nu era pri­vită cu ochi buni. Deprinsese rânduiala aceasta de la mama lui, venită dintr-un loc în care Iisus din Naza­reth avea mulţi adepţi, dar sclavia îl despărţise brutal de ea. Aglaidei nu-i era teamă de ceea ce ar fi putut spune cetatea, ci de presimţirea care o rodea, că l-ar putea pierde pe Bonifaciu din pricina iudeului răstig­nit, în urmă cu trei veacuri, pentru credinţa lui. Aşa că, într-o zi, l-a luat pe Bonifaciu de mână şi s-au dus împreună la adunările creştinilor, ca să înţeleagă, şi ea, cine a fost Hristos. Ba de la un timp, a îngăduit ca une­le din­tre ele să fie ţinute în propria-i casă, lăsân­du-se tot mai mult fermecată de frumuseţea lor.

Darul moaştelor

Tibrul curgea leneş prin faţa ferestrelor de la dor­mitorul ei. Aglaidei îi plăcea să stea lungită în pat, ascultând murmurul valurilor, în timp ce soarele care apunea îi mângâia trupul cu razele sale molatice. Aşa obişnuia să-şi petreacă după-amiezele cu Bonifaciu, stând îmbrăţişaţi, până când cerul începea să se întu­nece, anunţând voluptatea nopţii. Dar acum era sin­gură şi nici soarele, nici lunecarea leneşă a apei nu mai stârneau în ea bucuria aceea liniştită şi dulce pe care o avea când erau împreună. Fără Bonifaciu ală­turi timpul părea oprit, iar Tibrul curgea fără rost. În undele apei parcă vedea zădărnicia vieţii ei de dina­inte, care-i lăsa dimineţile singure şi triste. Hotărât lucru, fără el, nu mai era nici ea.
Bonifaciu plecase mai mult dintr-o joacă. La una din adunările creştinilor, cineva venise cu un sipet de chiparos, în care se aflau osemintele unui sfânt martir, ucis în timpul unei per­secu­ţii din Asia Mică. Fapt ciu­dat, răcliţa nu răs­pândea du­hoarea u­nui mort, pentru că, du­pă cum preotul le spu­se­se, martirii nu putrezesc du­pă moarte, ba chiar re­var­să binecuvântări din tru­purile lor sfărâ­mate de chi­nuri. Părin­tele i-a lău­dat pe patri­cienii care ţin în casele lor astfel de odoa­re, bu­curân­du-i şi pe ceilalţi creştini când le aduc la adunări. A­tunci i-a ră­să­rit în minte Aglai­dei gân­dul că şi vila ei ar fi binecuvântată cu astfel de ose­min­te. Le va pune lân­gă ur­nele cu cenuşa strămo­şilor ei şi le va cinsti zilnic prin rugăciuni. Şi, poate, odată cu ele, se vor aşeza şi ei în rostul adevărat al vieţii, insu­flat de credinţa lor.
I-a spus toate acestea lui Bo­nifaciu într-o noapte, când el a întrebat-o ce dar să-i aducă pen­tru a-i dovedi iubirea: "Soarele de pe cer, luna din apele Tibru­lui?". Aglaida a surâs şi i-a spus neaş­tep­tat: "Nu. Aş vrea moaştele unui mar­tir." Nu se gândise prea adânc la aceste cuvinte, dar Bo­ni­faciu le-a luat în serios. A doua zi s-a trezit de­vreme şi a plecat în târg, să toc­mească slugi şi me­rinde pentru un drum lung. Când s-a întors, i-a spus că va să plece în Tarsul Cili­ciei şi-i va aduce, negreşit, moaşte de martir. Negreşit! La despărţire, pe când o mai strângea în braţe, Bonifaciu şi-a întrebat iubita râzând: "Dacă nu găsesc moaşte de martir, pot să-ţi aduc moaştele mele?". În loc să-i răspundă, Aglaida i-a acoperit gura cu sărutări, deşi în clipele acelea a simţit cum inima îi este săgetată de-o pre­ves­tire rea...

Prietenii lui Iisus

Când i-a văzut, picioarele i-au înţe­penit. Lângă cetatea Tarsului, pe un câmp plin de pietre şi ciori, călăii îi schingiuiau pe creş­tini, din po­runca gu­ver­natorului, obligându-i să se le­pede de Hristos. Do­uăzeci de martiri, fe­mei şi bărbaţi, înroşi­seră deja cu sângele lor praful galben al drumului. Dar deşi erau schingiuiţi fără milă, nici­unul dintre ei nu-şi rene­gase cre­dinţa. Erau neclin­tiţi în ea. O mulţime de gu­ră cască asis­tau la tor­turi. Boni­faciu s-a ameste­cat prin­tre ei, cu gândul să aştepte seara, atunci când că­lăii vindeau trupurile ră­mase fără suflare, celor ca­re do­reau să le răscum­pere. Gu­­ver­na­torii cetăţi­lor ştiau că întotdeauna se găseau trimişi ai nobililor creştini care erau dispuşi să scoa­tă din buzunar mici averi, numai să poată lua trupurile sfinte ale marti­rilor, pentru a le oferi o înmormântare creştinească. Une­le nici nu ajungeau în pământ. Erau învelite în giulgiuri, închise în sipete preţioase şi apoi trimise spre biserici, pentru închinare. Majoritatea făceau mi­nuni mari, tămăduind bolile sau scoţând de­monii.
La asta se gândea şi Bonifaciu, care-şi închipuise că până noaptea va fi din nou în corabie, în drum spre Roma. Doar că, în timp ce stătea privind la chinurile martirilor, ochii i s-au întâlnit cu ai unei tinere care era biciuită crunt de călău. O clipă, doar o clipă, i s-a părut că femeia zâmbeşte, în ciuda durerilor. Apoi trupul i-a zvâcnit ca un arc şi s-a prăbuşit la pământ. Sătul de răbdarea ei, călăul îşi scosese sabia şi-i rete­zase ambele mâini. Palmele albe şi delicate îi rămăse­seră prinse în inelul de fier cu care fusese legată, iar trupul i-a căzut la pământ, într-un lac de sânge. Dar tânăra nu urla şi nu-i blestema pe prigonitori. Se zvârcolea doar, răvăşind pământul cu cioatele rămase în loc de braţe. Apoi, înainte să moară, a spus doar câteva cuvinte: "Iisuse, iartă-i, Iisuse!".
Ceva s-a rupt atunci în inima lui Bonifaciu. În ochii acelei fete curate şi-a revăzut toată viaţa lui pu­tredă, dar şi iubirea pentru Aglaida, alături de care păşise pe drumul bun al credinţei. Fusese bucuria lui, o bucurie trăită parcă în răspăr cu toată durerea lumii. Dar acum era alături de aceşti sărmani, care se agăţau de credinţa lor mai tare decât de viaţă. Un abur i se ri­di­ca de pe suflet şi simţea că, din clipa asta, nu va mai putea fi la fel. Nu va mai putea trece cu nepăsare peste durerea din jurul lui. O milă nesfârşită, o milă năval­nică i-a cotropit inima şi, fără să se gândească, s-a dus ţintă la unul dintre călăi zicându-i scurt: "Şi eu sunt creş­tin!". A simţit ca prin vis mâna grea care i se aşe­za pe umăr, apoi o îmbrâncitură scurtă, care l-a arun­cat la pământ. Bo­ni­faciu îşi începuse dru­mul spre cer.

Un sclav sfânt

Mâna era alb-vine­ţie, cu unghiile zdrobite de cleş­tii călăilor, cu po­dul pal­­mei în­sângerat. Mâna care-i mân­­­gâiase părul şi trupul, şi-i atin­sese buzele, ori de câte ori îi ceruse tă­ceri în lo­cul vorbelor. Mâ­na moar­tă, acum, peste ca­re curgeau şiroaie de lacrimi. Mâna lui Boni­faciu de­venise mâ­na unui creş­tin care pierise pentru sem­nul crucii. Mâna unui sfânt...
I-l aduseseră într-o di­minea­ţă, înfăşurat într-un linţoliu alb, cu capul des­părţit de trup prin as­cuţişul sabiei. Gluma lui ne­vi­no­vată, aruncată la plecare, se îm­plinise. La început, A­gla­i­­dei nu i-a venit să crea­dă, soco­tind că e o glumă, o şotie neagră a vre­unui duşman. Îl aş­tepta cum­­va pe Bonifaciu să se ridice din racla scumpă în care îl aşeza­se. Să se ridice şi să-i spună zâm­bind că nu a murit, că doar s-a prefăcut, do­rind s-o sperie. Să se aşeze apoi lângă ea şi să pri­veas­că cum soa­re­le apune în ape­le Tibrului, con­ti­nuând, de unde fu­sese întrerup­tă, povestea lor de iubire...
După câteva zile de jale, Aglaida şi-a chemat toţi sclavii şi i-a eliberat. Apoi şi-a vândut toate moşiile, împărţind banii să­ra­cilor din Roma. A păstrat doar o mică par­te, cu care a ridicat o biseri­cu­ţă, sub altarul căreia a aşezat tru­pul lui Boni­faciu. În scurtă vre­me, domnia împăra­tu­lui Constantin cel Mare avea să se întindă de la apu­sul şi până la răsăritul imperiului. Iubitul ei a fost unul din­tre ulti­mii martiri şi, odată cu libertatea credinţei, la lăcaşul închinat lui au prins să vină râuri de pelerini creştini. Aglaida a văzut cum mulţi dintre ei s-au tă­mă­duit de boli, cinstind mor­mân­tul lui Bonifaciu. A mai trăit cincisprezece ani, petrecuţi numai în post şi ru­găciu­ne, apoi s-a mutat şi ea în cer. A fost înmor­mân­tată lângă el, iar biserica îi cinsteşte pe amândoi, ca sfinţi.