"Țara plânge un mare prinț"
"Plângi, Doamnă Eleno, înger păzitor, consolator sublim, care l-ai însoțit în toate căile spinoase ale vieții... plângi, dar, fără a te dezola, respectul recunoștinții țării întregi, stima și admirațiunea tuturor acelor care au cunoscut pe soțul tău iubit să servească la durerea ta vie!".
La căpătâiul sicriului Principelui Alexandru Ioan Cuza e puhoi de lume, deși guvernul, controlat tocmai de cei care complotaseră la forțarea abdicării sale, face tot ce îi stă în putință să submineze manifestările de emoție legate de moartea prematură, la numai 53 de ani, a întâiului Domn al Principatelor Unite. Dă ordine secrete să nu se tragă clopotele prin satele și orașele pe unde urma să treacă trenul funebru, în drumul său către Ruginoasa. Dar cei care îl prețuiau pe Domnul Unirii nu se lasă până nu îi închină un ultim omagiu și până nu prezintă cuvinte alese, de întărire sufletească, îndureratei Principese Elena. În frunte cu Alecsandri, Negri, Gusti, generalul Florescu și arhiereul Suhopan, o mulțime mare se află adunată în jurul bisericii din curtea palatului de la Ruginoasa. Fidel pe vecie lui Cuza, Regimentul 5 Infanterie e prezent "in corpore", iar salvele de tun trase de soldați duc ecoul până departe, în zări, spre colinele Iașiului. "Principesă, venim să depunem la picioarele Alteței Voastre expresia durerii noastre profunde: țara plânge un mare Prinț, Alteța Voastră plânge un soț iubit", îi spune Dimitrie Gusti, în numele delegațiilor venite din întreaga țară. Răvășită de durere și de nesomn, căci își veghease, noapte și zi, săptămâni la rând, soțul grav bolnav, Principesa de-abia are puterea să-i răspundă: "Singura mea consolare e că țara întreagă confundă lacrămile ei cu ale mele...". Lacrimi amare, ce înnodau pentru Principesa Elena un întreg șir de suferințe trecute și viitoare ale unei vieți lungi și sufocante ca o agonie.
Dragoste la prima vedere
Era o copilă când îl cunoscuse la Iași, cu trei decenii în urmă, pe cel de care avea să se despartă acum pentru totdeauna. Proaspăt întors de la studii, de la Paris, Alexandru Ioan Cuza era sufletul capitalei Moldovei, invitat nelipsit la petrecerile luxoase, date de marile familii ale Iașilor. Vesel, spiritual, lipsit de prejudecăți, mereu deschis la provocări, Alexandru Ioan Cuza era, la 20 și ceva de ani, genul de tânăr căruia biografia i-o luase puțin înainte operei căreia avea să-i fie predestinat. Câteva episoade mai contondente din vremea când era abia un școlar, apoi faima de "duelgiu" - cum li se zicea, în epocă, studenților francofoni și germanofoni, care, aprinși de marile teme sociale și politice ale momentului, ajungeau să se dueleze nu doar cu vorba, ci și cu spada - îi creaseră o reclamă de tânăr aventuros și rebel. Cu toate astea, prin felul său deschis de a fi, studentul de la Paris avea acces în toate cercurile de elită ale Iașiului, mai cu seamă în cele feminine, unde și tinerele "de măritat", și cucoanele îl găseau deopotrivă curtenitor și distractiv. Plăcut la chip, cu trăsături regulate, care puneau cum nu se poate mai bine în valoare ochii săi albaștri și părul castaniu, ondulat, Alexandru Cuza impunea de la prima vedere. Cuceritor când voia, prietenos cu cei de aproape, lua parte la mai toate petrecerile, unele dintre ele destul de scandaloase pentru cei ce țineau la buna lor faimă. După obiceiul deprins de la Paris, unde fusese lăsat fără niciun control în timpul vârstei critice, Alexandru Cuza își petrecea multe nopți cu prieteni ușuratici, care-i speculau firea expansivă...
De acest tânăr chipeș, menit unei cariere promițătoare, cu 5 ani mai în vârstă decât ea, se îndrăgostește iremediabil Elena Rosetti, fiica unui mare boier moldovean. Crescut la școala moravurilor pariziene, Alexandru vede, la rândul său, în Elena, o doamnă, și nu o curtezană. Un partener de drum cum nu se putea mai potrivit pentru destinul de excepție pe care, probabil, îl presimțea: o femeie iubitoare, înțeleaptă și sinceră, străină de orice fel de interese vinovate, exact trăsăturile pe care avea să i le aprecieze cu fiecare ocazie. Alexandru era omul inimii. Îi cere, de îndată, mâna Elenei. "Ziua aceea, cea mai importantă zi din viața mea, de neuitat va rămânea toată viața în inima mea, Alexandru! Acest buchet de flori «Edelweiss» le voi păstra ca amintire, până la sfârșitul vieții mele, ca cel mai pur simbol al iubirii", avea să noteze Elena într-un carnețel aflat acum la Muzeul Național de Istorie primele impresii legate de întâlnirea cu Alexandru. Copertele fine, în catifea nobilă, vișinie, abia mângâie hârtia îngălbenită, cât să nu strice vraja momentului.
Lungul drum al iubirii
Pentru Elena, Iașii fuseseră, multă vreme, un fel de "domiciliu forțat" pe o insulă a deșertăciunii nepotrivită firii ei cuminți. Abia aștepta să fugă de acolo spre Solești, paradisul liniștit unde-și avea domeniul familia Rosetti. Drumul spre casă era o adevărată desfătare pentru ea. Ardea de nerăbdare să se arunce în brațele Catincăi, mama sa, să se hârjonească, precum odinioară, în copilărie, cu "Zouzou", sora ei mai mică, să se îmbete de parfumul florilor din grădina conacului, să afle, până la cel mai neînsemnat detaliu, ce mai fac rudele și prietenii cei mai apropiați ai familiei. Numai gândindu-se la revederea celor dragi, și timpul zbura, de parcă un prinț fermecat ar fi purtat-o cu un cal înaripat peste dealurile domoale ale Moldovei. Odată ajunsă acasă, era, în sfârșit, departe de agitația protipendadei, departe de obositoarele ieșiri în oraș, aranjate, multe dintre ele, chiar de mama ei, autoritara Catinca Rosetti, cu gândul ascuns de a-și vedea fiica măritată cât mai repede - și nu oricum, ci, dacă s-ar putea, cu o partidă cât mai bună... Însă drumul acesta din toamna lui 1843 era mai lung ca toate celelalte la un loc. Nu-și putea înfrâna, în niciun fel, visarea. În locul colinelor molcome care o fascinau de fiecare dată, pe geamul trăsurii îi apărea acum, mereu și mereu, chipul lui Alexandru Cuza. Înțelegea, în sfârșit, ce înseamnă dragostea despre care citise în cărțile de poezie. Deși abia-l cunoscuse, depărtarea de Alexandru, fie și numai pentru câteva zile, i se părea o eternitate. Timpul trecea atât de greu, că ar fi putut să-și revadă viața întreagă între două bătăi ale inimii. În legănatul rădvanului, Elena repeta obsesiv vorbele meșteșugite cu care avea să-i spună Catincăi despre faptul că e pe vecie a lui Alexandru. Ce va zice, oare, mama sa despre hotărârea ei de a se mărita cu tânărul Cuza?
Când ajunge la Solești, într-un târziu, Elena e stoarsă de emoții. Trece absentă printre îmbrățișările celor dragi, se schimbă în haine de seară, apoi coboară în salonul cel mare. Pe divan, Catinca aștepta nerăbdătoare spovedania fetei. Citise deja ce e în sufletul Elenei. O frământa o singură întrebare: "Cine era alesul?". "Alexandru... Ioan... Cuza...", îi spune, roșie ca un măr în pârg, Elena. "Acel Cuza?", o întreabă, cu o sprânceană ridicată a mirare, Catinca, făcând aluzie la reputația nu tocmai ortodoxă a studentului de la Paris. "Da, acel Cuza!", spune Elena, așteptând neclintită decizia mamei. Dar răspunsul o umple de fericire: "Ia-l, maică! Am auzit despre el că e un om temător de Dumnezeu", încuviințează Catinca Rosetti. O sărută pe frunte, apoi mulțumește Cerului pentru fericirea Elenei. Copila aceasta cuminte și devotată merita ce-i mai bun pe lume!
Ucenicia durerilor
Elena și Alexandru se căsătoresc la conacul de la Solești, pe 30 aprilie 1844, după care se mută repede la Galați, unde Cuza primește un post la o judecătorie din zonă. Alexandru e înflăcărat în relația cu Elena și din cale afară de curtenitor cu influenta lui soacră; nu se zgârcește deloc la cuvinte mari, în scrisorile pe care i le trimite. "Nu găsesc cuvinte care să vă poată arăta recunoștința de care sunt pătruns către Dumneata, care ai născut pe Elena și i-ai insuflat principiile care-mi aduc cea mai deplină fericire. Rog pe Atotputernicul în toate zilele să nu vă lipsească de nimic, în schimbul fericirei de care mă bucur alături de Elena".
Dar rigiditatea impusă Elenei prin educație, timiditatea ei cuviincioasă în exces nu se prea potrivesc cu boemia explozivă a lui Alexandru, excedat și de prezența sufocantă și mereu intrigantă a Catincăi în viața lui de familie, abia pornită la drum. Emoția primelor luni de iubire se erodează rapid. Descendent al unui neam de mari dregători, unii dintre ei căsăpiți fără vină de domnitori, Cuza nu punea mare preț pe corectitudine, convins că voia destinului se împlinește oricum, și fără osteneala celui osândit. Fidel acestei credințe mai mult decât soției sale, se adâncește tot mai mult în petreceri și aventuri, ruinându-și averea și sănătatea. Lipsește adesea de acasă, având tot mai multe probleme de rezolvat la Iași, iar bănuielile soacrei Catinca încep, de la o vreme, să se adeverească.
Aniversarea unui an de la căsătorie o găsește singură și melancolică pe Elena, lipită de fereastra camerei sale. Afară e o iarnă grea, ce se va prelungi până în aprilie, cu mugurii încă zgribuliți sub coaja ramurilor, amânând, la nesfârșit, promisiunea primăverii. La fel e și în sufletul ei. "Astăzi este 30 aprilie, ziua care mi-a adus cea mai mare fericire. Dar, dacă poți într-adevăr să fii fericită în această zi unică, atunci poți s-o și numeri ca pe singura zi frumoasă din viață", mărturisește Elena tristețea primelor iluzii spulberate. Fata cea cuminte a postelnicului Rosetti începea ucenicia durerilor care-i fură hărăzite de-a lungul întregii sale vieți. Peste nici un an, în 1846, bunica și tatăl ei mor în aceeași zi, la Solești. "La-acest semn de pomenire/ Cată omule să vezi/ Cum a lumei fericire/ Azi o ai și mâine-o pierzi...", scrie pe piatra funerară așezată la căpătâiul celor doi. Viața Elenei Cuza încape, întreagă, în acest catren naiv...
"O rază caldă"
Statornică în sentimentele ei, dar tot mai închisă în sine, Elena se surprinde pe ea însăși, după câte o lectură, visând din nou la împlinirea dragostei sale. "Sunt încântată că am avut o clipă când m-am scuturat de acoperământul de gheață, cerând vieței, lui Dumnezeu, tuturor, o rază caldă pentru inima mea. Căci, la urma urmei, nu am și eu dreptul la partea mea de fericire?", îi scrie Elena Cuza unei bune prietene. Zbuciumul anului 1848 dă o nouă șansă poveștii de dragoste dintre Elena și Alexandru. Înțeleaptă și grijulie, tot mai conștientă de misiunea soțului ei, Elena sprijină, în taină, planurile revoluționare ale lui Cuza. Speriat de acțiunile tinerilor patrioți moldoveni, Sturza Vodă îi arestează, la Iași, pe principalii lideri naționaliști. Doisprezece dintre ei, printre care și Alexandru Ioan Cuza, sunt prinși și maltratați, iar a doua zi, aruncați într-o butcă, spre a fi predați autorităților turcești, la Măcin. Elena, care îl aștepta la Solești, cu sufletul la gură, pe Alexandru, află printr-o ștafetă credincioasă de necazul în care se afla soțul ei, arestat și grav rănit la picior. E momentul în care femeia cea timidă, în vârstă de numai 23 de ani, se transformă pe dată într-o leoaică, demnă de stilul voluntar al mamei sale. Sare în prima diligență cu direcția Galați și face tot ce-i stă în putință să ajungă în orașul de la Dunăre, înaintea prizonierilor. Se duce direct la consulul britanic Cumingham, prieten apropiat al familiei. Acesta se oferă să intermedieze mituirea marinarilor greci, care urmau să ducă lotul de prizonieri la Măcin. Dar pentru asta, Elena trebuia să facă rost numaidecât de o sumă foarte mare de bani. Cum suma de care dispunea nu ajungea pentru a pune în aplicare planul de eliberare, își amanetează, fără nicio strângere de inimă, toate bijuteriile primite ca moștenire de familie. Operațiunea e un succes, iar Elena crește și mai mult în ochii bunilor prieteni ai lui Alexandru - Negri, Kogălniceanu, frații Alecsandri, care îi vor fi mereu aproape, în momentele de cumpănă sentimentală ale vieții. De altfel, Elena îi urmează pe revoluționari în lungul lor exil european. Cuplul Cuza petrece zile pline de căldură și de dragoste, în casa boierului patriot Hurmuzachi, de la Cernăuți. Însă holera, care bântuia ca un blestem prin regiune, îi pune din nou pe drumuri pe tinerii îndrăgostiți...
Senin și negură
În 1849, Mihail Sturza Vodă e înlocuit cu Grigore Ghica, un apropiat al lui Alexandru. Revenit din exil, Cuza intră, astfel, în prim-planul vieții politice moldovenești. În Iașiul cosmopolit și intrigant al jumătății de secol XIX, el este în elementul lui. Trimitea îndată după Stoica Cântărețul, care venea să cânte la fereastra sufrageriei, romanțe populare, înveselea prin vorba și spiritele sale pe toată lumea, căci era un vorbitor neîntrecut, iar femeile se băteau să-l aibă printre ele. Obosită de atmosfera de etern carnaval a Iașilor, Elena se refugiază adesea la țară. Dar nici măcar acolo nu se poate pune la adăpost de uneltirile și de șoaptele răutăcioase ale femeilor ce râvneau la favorurile soțului ei. Încerca să se țină tare, dar văzuse ea însăși, în mijlocul veseliei generale, ofensiva zâmbetelor provocatoare și a ocheadelor. Plăcută în intimitate, viața în societate alături de Alexandru devine un chin. "Libertatea, dragul meu, trăiască în totul libertatea, chiar și în dragoste!", era motoul prins de Cuza într-o scrisoare către prietenul și cumnatul său, Iordache Lambrino. La rândul ei, Elena îi scrie, dezamăgită și dezarmată, mamei sale, despre "cât e de dureros să te vezi uitată de acei pe care-i iubești chiar mai mult decât pe tine însuți!"...
Elena nu poate avea copii, iar asta nu face decât să adâncească criza în relația cu Alexandru. Când, în 1858, sora sa mai mică, Zoe, însărcinată cu al treilea copil, îi mărturisește spaima de a-și simți sfârșitul aproape, Elena îi spune, printre încurajări și promisiuni, că va fi ca o mamă bună pentru nepoții săi, că se oferă bucuroasă lui Dumnezeu, în locul lui "Zouzou". "Eu nu am de ce trăi, viața îmi este o adevărată povară...". Dar Dumnezeu are planuri de mărire cu Elena Cuza. Un an mai târziu, tot zbuciumul inimii sale capătă sens. Vestea alegerii ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza o surprinde și pe ea, cum îl surprinde și pe soțul său, care preferă să meargă la teatru, în loc să participe la adunarea electivă. Elena îl așteaptă, totuși, în crucea nopții, ca să-l încurajeze, repetându-și în gând o deviză pentru toată viața: "În senin, ca și în negură, voi rămâne teafără...".
Maria, dulcele nume al intrigii
Imediat după alegerea lui Alexandru ca domnitor, casa familiei Cuza devine un adevărat centru de comandă. Doamna Elena se zbate să treacă peste sfioșenia și stângăcia care o caracterizau, pentru a fi o companie plăcută oaspeților domnitorului și, mai ales, pentru a-i fi un sprijin de nădejde lui Alexandru. Ales, deopotrivă, domn al Munteniei, Cuza este adesea plecat la București, iar Doamnei Elena îi revine sarcina de reprezentare a soțului ei, în situațiile în care protocolul o impune. Constrânsă de etichetă, ea asistă, nu o dată, la spectacolul jalnic dat de pretendentele la grațiile celui care devenise, între timp, domnitorul Principatelor Unite. De la o vreme, însă, în saloanele Palatului domnesc de la Iași își face tot mai des apariția una dintre cele mai frumoase femei ale Moldovei acelor ani: Principesa Maria Obrenovici. Cu 10 ani mai tânără decât Elena, elegantă și strălucitoare ca spirit și inteligență, Maria Obrenovici atrăgea cu ușurință atenția tuturor, făcând multe victime sentimentale, și nu se sfia să-l provoace, în plină societate, prin grații și favoruri, pe Principele Domnitor, sedus, în mod evident, de ea. Un public numeros lua parte, astfel, la o dramă sentimentală ce se desfășura cu puterea unei fatalități oarbe. Deși lovită crunt sufletește, sfătuită de apropiații săi și de prietenii domnitorului, dar conștientă ea însăși de pericolele la care l-ar expune pe Cuza în cazul unui divorț, Doamna Elena decide să înghită rușinea și să rămână alături de iubirea vieții sale.
Prințesă în exil
Într-un climat social și politic extrem de complex, în care însăși viața Domnului era pusă în pericol de diverși complotiști, iar bârfele și răutățile împrăștiate de adversarii lui Cuza erau la ordinea zilei, Doamna Elena rezistă cu stoicism pe tronul Principatelor, vreme de mai bine de un an. Pleacă apoi la Paris, preocupată de buna creștere a nepoților săi orfani de mamă, dar și de starea sa de sănătate, șubrezită de tumultul ultimilor ani. De acasă, de la Solești, Catinca Rosetti vede în plecarea fiicei sale un abandon în fața Mariei Obrenovici. Apropiații lui Alexandru erau, la rândul lor, îngrijorați de influența nefastă a frumoasei basarabence asupra domnitorului. Elena era extrem de iubită de popor, iar prezența sa alături de Alexandru ar fi putut da un nou elan eforturilor reformatoare pe care domnitorul începuse să le facă în țară. Cedează, până la urmă, și merge pe mâna lui Alexandru, care îi cere un răgaz până la confirmarea definitivă a Unirii de către Înalta Poartă.
Departe de agitația din țară, Doamna Elena profită de liniștea Parisului pentru a-și crește nepoții și pentru a se crește pe sine intelectual. Citește enorm și, de la o vreme, intră în cercuri extrem de selecte, în compania unor mari artiști și oameni politici, de a căror prezență profită de câte ori poate, pentru a-l sprijini, fie și de la distanță, pe soțul ei. Aflând despre prezența sa la Paris, însuși Împăratul Napoleon al III-lea o invită la Palat. O vizită revigorantă pentru moralul Doamnei Elena și o confirmare, la cel mai înalt nivel, a imperativului revenirii în țară, lângă domnitorul Principatelor. Și acasă, vocile care o cereau pe Doamnă înapoi deveniseră tot mai puternice. O delegație formată din frații Vasile și Iancu Alecsandri pleacă la Paris să o convingă că "lipsa sa se simțea, însuși Domnitorul o recunoscuse" și că "pentru binele țării trebuia să-și calce pe suflet și să uite ceea ce îndurera pe toți bunii români".
Triumful inimii
"Mare bucurie fu în toată țara, când se află despre sosirea Principesei Domnitoare în București. Parcă se și risipiseră toate vrăjile rele din preajma Domnitorului, căci toți sperau în înrâurirea ei înțeleaptă și binefăcătoare", scriu cronicarii vremii. Abia instalată la Palat, Elena începe pregătirile pentru o mare recepție. Se gândise mult la asta, pentru că voia să recâștige lumea bună a Capitalei, care începuse să-l ocolească pe Cuza, nemulțumită de prezența Mariei Obrenovici în preajma sa. Recepția e un succes fulminant. Întreg orașul iese în fața Palatului, pentru a o vedea, în premieră, pe Doamna Elena, a cărei poveste dramatică, știută de-acum de toți românii, impresionase profund. Ziarele vremii ne-o descriu în toată splendoarea sa: îmbrăcată într-o rochie napoleoniană, cu un buchet de camelii albe la centură, pieptănată în stil iosefinian, Principesa Elena își masca timiditatea sub un zâmbet binevoitor. Nu era o frumusețe, dar avea stil și atitudine de mare împărăteasă. În cercurile înalte ale societății pariziene, deprinsese arta de a-și înrobi interlocutorii prin tact, prin grație și prin meșteșugul de a alege temele de discuție. Cei care se așteptau să găsească o femeie rănită și victimizată se înșelaseră. Elena Cuza era mai puternică și mai sigură pe sine ca oricând. Însuși Alexandru Ioan Cuza e uimit de această metamorfozare a soției sale.
Întâia Doamnă a țării profită imediat de popularitatea de care se bucura în rândul societății românești, pentru a pune în practică, alături de doctorul Carol Davila, o impresionantă operă caritabilă, la care se gândise atâta vreme, în timpul "exilului" său parizian. Relatând despre acțiunile umanitare ale Elenei Cuza, ziaristul francez Ulysse de Marsillac scria: "În 1862, providența a adus-o aici pe Elena Cuza, întruchiparea bunătății, generozitatea simplă și blândă, care făcea binele fără ostentație și care nu profita de înalta sa poziție decât pentru a-i ajuta pe cei în suferință". Prietenii domnitorului se bucură nespus de succesul lor în a o readuce în țară pe Elena. Costache Negri îi scrie entuziasmat lui Iancu Alecsandri, la Paris. "Din partea sa, Principesa face minuni, primește pe toată lumea, face vizite și merge să vadă toate așezămintele publice, îndeplinind toate acestea cu modestia și delicatețea cari o fac în mod atât de general iubită de toți. Acest ajutor este foarte bine venit principelui, ceea ce va aduce mult bine". Curajoasă și binevoitoare, gata oricând să-l apere pe Cuza și să-i acopere slăbiciunile, chiar față de ai săi, Elena devenise o Doamnă în adevăratul sens al cuvântului, împingându-și concurenta în derizoriu, prin atitudinea sa sigură și echilibrată.
Prima iubire și ultima
Dar legătura Domnitorului cu Maria Obrenovici este mai puternică decât și-ar fi imaginat prietenii binevoitori ai lui Cuza. Cei doi vor avea un copil. Deși plecată la Ruginoasa să se ocupe de reamenajarea frumosului domeniu cumpărat de Domn, Elena va afla, prin mai multe "anonime", vestea cea mare. Nașterea micuțului Alexandru e marele moment de cumpănă al relației dintre ea și Cuza. De altfel, acesta își aduce băiatul la Palat, sub pretextul că l-a găsit abandonat, în timpul unor inundații care cuprinseseră Capitala. "Haide să-l înfiem, să fie copilul nostru!", îi spune Doamnei Elena, care știa însă bine despre copilul cui e vorba. Pentru prima oară, rănită în orgoliul său, Elena se gândește serios la divorț. Toți cei din jur se tem că un astfel de gest, pe fondul nemulțumirilor iscate de reformele lui Cuza, ar pune în pericol chiar Unirea Principatelor. Elena se refugiază la Ruginoasa, unde se ocupă, cu bunul gust care îi caracteriza fiece gest și fiece opțiune, de decorarea palatului, după cele mai frumoase modele ale epocii. Acolo, într-o dimineață, când Cuza era și el prezent, asistă la o scenă care îi schimbă viața. O mulțime mare de clăcași se prezintă la palat și cere să vorbească cu Vodă Cuza. Nu trecuseră nici trei săptămâni de la impunerea reformei agrare, iar țăranii, aflând că Domnul se află la Ruginoasa, veniseră într-un suflet să-i vorbească. "Prea Înălțate Doamne! Mare ești tu, Doamne! Bunule părinte al plugarului român! Tu ne dai lumina, tu ne dai viața și tu ești puternicul stăpânitor, unicul Domnitor care ai fost numit de Dumnezeu sfântul să fii mântuitorul nostru. Așa, Prea Înălțate, ne-ai făcut dreptate. Să trăiască Alexandru, suveranul românilor, dimpreună cu Măria Sa Doamna, mulți ani fericiți!". De sus, de la balconul camerei sale, Elena aude vorbele oamenilor. Atunci înțelege că față de frământările, de curajul și de misiunea lui Alexandru, care făcuse fericiți atâtea milioane de oameni, propriile-i frământări erau egoiste și meschine. Îl înfiază pe Alecuțu, așa cum avea să-l înfieze și pe cel de-al doilea copil al lui Cuza și al Mariei Obrenovici, Dimitrie. "Eu îmi fac o datorie de suflet, tu îți faci o datorie de sânge", îi spune Elena, pe tonul acela înțelept și nobil, împrumutat de la Paris. Înțelesese că durerea ei e parte dintr-o poveste mai mare, ce nu se poate poticni de rătăcirile ori de orgoliile omenești ale unuia sau ale altuia dintre ei. Învață, atunci, să-l iubească din nou pe Alexandru Ioan Cuza. Îi rămâne alături până ce moartea îi desparte, așa cum îi jurase în fața lui Dumnezeu în "cea mai frumoasă zi". Ziua aceea unică pe care, după ce ai fost într-adevăr fericită, poți s-o numeri ca pe singura zi frumoasă din viață, fără umbra celui mai mic regret...
*
Alexandru Ioan Cuza se stinge din viață în exil, la Heidelberg, la numai 53 de ani, în urma unei crize de astm, ignorată de medicii germani chemați să îl consulte. Dar și înainte de lovitura de stat care îl silește să abdice, în 1866, și în anii exilului, el nu renunță la Maria Obrenovici, care îl însoțește pretutindeni, mereu. De altfel, în noaptea abdicării, ea e găsită de ofițerii complotiști în patul domnitorului. Moare tânără, la numai 41 de ani.
Doamna Elena îi crește pe cei doi copii ai domnitorului din relația cu Maria, ca pe propriii săi fii. Fragili fizic și emoțional, cu presiunea renumelui istoric al tatălui lor, căruia i-au moștenit nu doar dușmanii, ci și aplecarea spre viața ușoară, Alexandru și Dimitrie se sting însă de foarte tineri. Dimitrie se sinucide în palatul de la Ruginoasa, iar Alexandru moare în Spania, în voiajul din luna de miere. Încercată de atâtea și atâtea dureri, Doamna Elena rezistă, totuși, și rămâne aceeași femeie demnă, simplă și generoasă. Apucă semicentenarul Unirii Principatelor și reabilitarea lui Cuza, după moartea principalilor săi inamici politici. Lumea o venerează, iar familia regală a României îi face dese vizite de curtoazie. Lucrează ca soră de caritate, își împarte săracilor puțina avere rămasă după moartea celor doi fii de suflet și se stinge la Piatra Neamț, după o agonie la fel de lungă precum însăși viața ei.
"Orice laudă, orice semn de durere par nepotrivite față de măreața simplicitate a ființei pământești care, trăind între noi, cei plini de neajunsuri și păcate, a dus curată viață cerească, asemenea îngerilor. Dintre aceste ființe alese a fost și Doamna Elena, a cărei viață întreagă înseamnă uitare de sine, iertare pentru alții, binefacere ascunsă de lume", scrie, emoționat, Nicolae Iorga, la moartea Elenei.
La cererea ei, Elena Cuza a fost îngropată în grădina conacului de la Solești, alături de mama sa, Catinca. Abia în fața morții, cerbicia ei a capitulat.
Fotografii de ANDREI CHERAN
Text documentat pe baza lucrărilor "Doamna Elena Cuza", de L. Borș și "Viața și opera lui Cuza Vodă", de C. C. Giurescu.