- Când te-am sunat pentru interviu, erai acasă, în Maramureş. Refugiul în familie e un reper în viaţa ta?
- Cred că pentru oricare dintre noi, spaţiul unde ne-am născut şi am crescut, unde am învăţat să fim oameni, are un loc aparte în inimă. Pentru mine, acasă este foarte aproape de Cer. Locul în care vii în lume şi, uneori, şi pleci din ea. Timpul copilăriei şi-al inocenţei, când visele şi minunile sunt acelaşi lucru. Apoi mai cred că acasă are, cu siguranţă, legătură cu regăsirea paşilor parcurşi de la vârsta inocenţei până la desprinderea de casă, până la acel moment când pleci în lume, printre "străini", încercând să îţi faci un rost. Vârstele copilăriei, singurele clipe când nu trebuia să te îngrijeşti de nimic, pentru că părinţii tăi făceau totul posibil şi se străduiau să nu-ţi lipsească nimic, sunt cele mai frumoase. Privind în urmă, am senzaţia că am fost, în fiecare dintre aceste vârste, o altă fiinţă, o altă persoană, toate topite în făptura mea de acum.
- Ai putea să te defineşti la vârsta de acum?
- Am fost dintotdeauna un om cumpănit (semăn cu părinţii mei). Ceea ce nu înseamnă că sunt o cerebrală. Eu mereu "gândesc" cu inima. Mă văd şi mă analizez şi din afară, dar hotărârile le iau întotdeauna punând în balanţă ceea ce simt că trebuie să fac şi felul în care îmi închipui că Dumnezeu ar vrea să fiu. Pentru mine, esenţa oricărei hotărâri e iubirea, iar grija mea cea mare este să nu-i rănesc pe cei din jur, pe oamenii care, inevitabil, sunt afectaţi de deciziile mele. Dincolo de toate astea, însă, de fiecare dată când mă întorc acasă, mă regăsesc în locurile pe care le ştiu, pe care le-am iubit şi pe care le consideram ale mele în copilărie, regăsesc senzaţii din trecut, instantanee de fericire, de bucurie totală... Uite, chiar acum, în zilele cât am fost acasă, am mers cu mama "Pe Deal" (fiindcă există şi un "La Deal", care se află exact în cealaltă parte a satului), adică în acea grădină/livadă, de unde ne "aprovizionăm" cu fructe şi fân. Pentru mine, orice descindere pe acea coastă de deal înseamnă o întoarcere în zilele trecute ale copilăriei, fiindcă mergeam acolo foarte des, aşa că sufletul mi-e plin de amintiri din acel spaţiu. Şi întotdeauna când ajung acolo, îmi aduc aminte şi de castanul solitar, care se înălţa mândru deasupra tuturor celorlalţi copaci. Şi mi se face un dor sfâşietor de el - era atât de frumos şi de înţelept! Cum de toată frumuseţea şi înţelepciunea lui nu au fost vizibile şi pentru ochii omului care, cu ceva vreme în urmă, l-a tăiat? N-am să pricep niciodată!... În abandonul acesta prin sipetul amintirilor, întotdeauna înţeleg că acasă este un loc poleit cu fericirea inocenţei.
Zânuţa de sub Gutâi
- O vedetă? Nu ştiu ce să zic... În zilele noastre, din păcate, termenul acesta a dobândit conotaţii care nu mă reprezintă. Mai important este faptul că fata pistruiată despre care vorbeşti mai există în mine. De altfel, mă bucur ca un copil vara, când stau la soare, şi îmi reapar pistruii. Pot să pretind că timpul a stat în loc. (râde) În ceea ce priveşte relaţia cu ai mei... părinţii, familia, soţul meu sunt tot ce am mai scump. Am trecut demult de perioada "răzvrătirii", când credeam că ştiu cel mai bine "ce e bine pentru mine", aşa cum, probabil, crede orice tânăr, în perioada de trecere spre maturitate. Acum apreciez fiecare sfat, fiecare cuvânt şi îmi doresc să aud vorbele de îndrumare ale părinţilor, la nesfârşit. Îi iubesc foarte mult pe ai mei, ei sunt sprijinul meu, cu ei mă sfătuiesc, ei mă îndrumă, îmi arată dacă greşesc, mă ajută să fiu bună în relaţiile cu oamenii, să am ţeluri cu adevărat înalte, ei sunt şi ascultătorii muzicii mele, dar şi criticii mei cei mai duri, ei mă fac, încă, să mă simt copil şi îmi doresc să fie sănătoşi şi voioşi cât voi exista eu. Singura schimbare în relaţia cu părinţii este că acum, de când m-am căsătorit, soţul meu a "preluat" mare parte din responsabilităţile pe care tocmai le-am pomenit şi mă ajută să-mi împlinesc multe dintre visele... copilăriei.
Comori pierdute
- Cum mai arată, iarna, Baia Mare? Pecetea tradiţiei maramureşene se mai păstrează în oraş?
Prietenia cu pianul e veche
Cu părinţii şi cu fratele ei
- Paula, crezi că datorezi ceva faptului că te-ai născut în nord? Te simţi în vreun fel diferită?
- Mă văd ca o fiinţă norocoasă, fiindcă m-am născut în Maramureş. Am copilărit sub cerul liber, am avut ocazia să mă scald în râu, să mănânc, tot lângă râu, porumb şi cartofi copţi în foc, să fac excursii în Cheile Lăpuşului, să văd rămăşiţele Cetăţii Chioarului, să merg la sapă, la fân şi la cules de prune, de mere ori de pere, să asist la magia distilării palincii, să merg la colindat în iernile cu ger sticlos, să mă îmbăt cu aroma de măr copt din casă şi să mănânc fructe dezgheţate pe sobă şi transformate aproape în compot, să fac focul şi să urmăresc flăcările jucând pe tavan, să adorm în trosnetul vreascurilor, ascultând poveştile bunicului, să mă trezesc dimineaţa cu soba rece şi să stau până târziu în pat, cuibărită sub plapuma din pene de găină, fără să scot vreun picior afară, în încăperea cotropită de frig. Zilele acelea de vacanţă nu se mai întorc niciodată. Sunt tablouri ale memoriei mele pe care, dacă aş putea să le recreez tangibil, le-aş dărui fiecărui copil din ziua de azi, care-şi petrece vacanţa în faţa calculatorului sau a televizorului.
Cu tălpile prin iarba verde
Alături de Radu, soţul ei
- Nu prea cred că pot să pretind că sunt bucureşteancă. După părerea mea, nu poţi fi considerat adoptat de un loc decât de la a treia generaţie încolo. Şi, oricum, eu nu sunt genul de om încântat de spaţiile aglomerate şi considerate "in fashion". Am crescut desculţă, cu iarba mângâindu-mi picioarele, aşa că ăsta este unul dintre motivele pentru care nu sunt de văzut la evenimente şi în locuri considerate mondene. Prefer să-mi petrec timpul în parc, cu căţelul meu, Sami, sau cu bicicleta. Îmi place să ies în natură de câte ori am ocazia, nu mă atrag magazinele şi cumpărăturile. Mai degrabă aş merge cu cortul pe munte... Ceea ce nu înseamnă însă că văd Bucureştiul ca pe un rău necesar, ci doar că operez selecţii, că aleg acele părticele din Bucureşti care se potrivesc sufletului meu: parcurile, zonele în care s-au păstrat străduţe cu case istorice... Îmi place mult să le străbat la pas, să le admir arhitectura şi să ţes poveşti legate de oamenii care au locuit sau locuiesc în astfel de case. Uneori, îmi iau cu mine şi aparatul de fotografiat şi "capturez" instantanee de viaţă, care mi se par atemporale. Alteori, mă aşez pe câte o bancă sau, pur şi simplu, mă plimb prin oraş şi privesc oamenii. Îi urmăresc alergând către o destinaţie necunoscută sau vorbind la telefon şi zâmbind, din cine ştie ce motiv fericit, sau plimbându-şi veseli căţelul sau, din contră, încruntaţi de gânduri... Acesta e Bucureştiul meu.
- Între nord şi sud, unde te simţi, de fapt, acasă?
- Mă simt acasă acolo unde îmi sunt cei dragi: în casa părintească, mai ales dacă ne adunăm acolo cu toţii, apoi mă simt acasă în căminul pe care l-am amenajat, soţul meu şi cu mine, pentru noi, în care am izbutit să ne izolăm destul de bine, cu viaţa şi bucuriile noastre, şi mă mai simt acasă şi la Braşov, unde găsesc locurile copilăriei lui Radu şi unde mama lui izbuteşte să ne alunge orice griji.
- În clipele de visare, când gândurile scapă din ham, prin ce privelişti călătoreşti?
Cu Sami
- Să punem punct dialogului nostru, cu o ultimă întrebare: acasă este o condiţie a fericirii, a binelui sufletesc?
- Absolut! De fapt, dacă nu te simţi acasă în locul în care trăieşti, nu ai cum să te încarci cu energia de care ai nevoie în fiecare zi. După mutarea în Bucureşti, eu m-am luptat doi ani cu oboseala psihică, tocmai pentru că nu mă simţeam încă acasă în locul în care stăteam - îmi lipseau părinţii, "culcuşul" meu, camera mea, parfumul aşternuturilor călcate de mama, mâncarea sănătoasă pregătită de ea, prietenii, îmbrăţişările părinţilor... Acum, însă, "am tras lozul câştigător", fiindcă mă simt acasă în trei puncte de pe hartă: la Bucureşti, în casa făcută de mine şi de Radu pentru noi, la Braşov, lângă mama lui Radu, şi la Remetea Chioarului, împreună cu mama, tata şi fratele meu. Toate aceste trei locuri sunt pentru mine acel acasă care mă ocroteşte, mă hrăneşte, mă inspiră şi despre care, în urmă cu vreun an şi jumătate, am compus un cântec ale cărui versuri mă exprimă limpede:
Vreau să mă întorc acasă,
Unde lumina cade blând şi totu-n jur e sfânt, acasă
Vreau să simt că sunt acasă
Unde visele au soare şi timpul nu mai doare, acasă.
Soarele răsare-n poartă
Şi grădina-i descuiată şi tainele se-arată, acasă
Vreau să simt că sunt acasă
Unde zilele te-ascultă şi oamenii nu uită, acasă.
Plopii-ntind spre cer rugăciuni de nicăieri
Şi vântul poartă-n lume adevărul din minune.
Cineva m-aşteaptă acasă
Unde vocea Domnului cântă-n frunza vântului, acasă
E vremea să mă-ntorc acasă,
Când şi trupul meu plăpând face bun bunul pământ, acasă.
Unde câmpul e-nflorit şi-orice rău s-a risipit
Unde-i tot ce-aveam mai scump
Ca lumina pe pământ.
"Unde câmpul e-nflorit şi-orice rău s-a risipit"
Unde lumina cade blând şi totu-n jur e sfânt, acasă
Vreau să simt că sunt acasă,
Unde visele au soare şi timpul nu mai doare, acasă.
Pe 1 martie, la Selecţia Naţională Eurovision, Paula, împreună cu Ovi, vor intra în concurs cu piesa "Miracle", o compoziţie melodică şi elegantă.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
