Chirurgul îngerilor - Prof. dr. Gheorghe Burnei: "Dumnezeul meu locuieşte în România"

- Este chirurg "de copii", şef al "Clinicii de chirurgie ortopedică pediatrică" a Spitalului "Marie Curie" din Bucureşti, şi profesor universitar. De-a lungul vieţii a operat 20 de pacienţi prin metode care au constituit premiere la nivel mondial. Acum, doctorul Gheorghe Burnei mărturiseşte smerit că aceste intervenţii i-au fost revelate de Dumnezeu, a cărui graţie l-a însoţit mereu, în sala de operaţii -

Sunt într-o încăpere largă şi luminoasă, ticsită de icoane şi cărţi. Mă privesc atâtea chipuri de sfinţi, încât, dacă nu ar fi rumoarea spitalului care palpită la o distanţă de câţiva metri de mine, m-aş crede în chilia unui călugăr. Pe patul sim­plu, de "gardă", stau risipite câteva dvd-uri. Recunosc chipul părintelui Dumitru Stăniloae şi al lui Neagu Dju­vara. Pe birou, deasupra unui vraf de tratate de me­dicină, se află un volum de Amos Oz, iar în mica bi­bliotecă, multe titluri creştine: "Feri­ciţi cei prigoniţi", "Ne vorbeşte părin­tele Iustin Pârvu", "Viaţa lui Iisus", de Pappini.
E cald şi pace. E bine. Atmosfera asta liniştită mă potopeşte pe negândite, după ce m-am luptat cu frigul năprasnic şi nămeţii de afară. Mă gândesc că doar câţiva pereţi mă despart de saloanele în care se scurg dramele mute ale unor co­pii răstigniţi de soartă. Strâmbi, defor­maţi, cu spatele încovoiat, cu picioarele răsucite, cu încheieturile dislocate încă din naştere, prichindei amărâţi, care nu au putut să meargă niciodată sau nu şi-au putut privi la faţă părinţii decât întinşi în pat. Copii proscrişi care vin aici, la "Clinica de chirurgie şi ortope­die pediatrică" a Spitalului "Marie Cu­rie" din Bucureşti ca la un ultim liman. Dincolo de el, nu se mai întinde decât deznădejdea neagră şi o viaţă în infern. Părinţi care vin cu gândul că pruncii le-ar putea fi salvaţi, dacă "domnul profesor" face o mi­nune. Şi-a şi făcut. Urmaş al unui medic gigant, doc­torul Pesamosca ("Tata Pesi, îngerul copiilor"), căruia i-a fost ucenic, Gheorghe Burnei împlineşte mai departe miracolul unor intervenţii chirurgicale ne­scrise în vreo carte de medicină, dar care astăzi sunt vestite pretutindeni. Tehnici operatorii îndrăzneţe, des­pre care domnul profesor doctor Gheorghe Burnei vorbeşte cu o smerenie dezarmantă, spunând - "Nu le-am inventat eu. Mi-au fost revelate de Dumnezeu!".
Când am citit aceste cuvinte ale sale era în seara de Ajun, înainte de Crăciun. Vă mărturisesc că sinceritatea acestui om m-a şocat şi mi-a smuls o lacrimă adevărată. Aşa că am vrut neapărat să-l cunosc, iar acum sunt chiar în cabinetul său. Un ca­binet-chilie, în care cred că domnul doctor vine pentru a se umple de har, rugându-se la icoanele de pe pereţi. Altfel nu-mi explic de unde atâta pace, de parcă ai fi în odaia unui duhovnic iscusit.

Ceaslovul de învăţătură

A vrut să fie medic. Asta îşi aminteşte limpede. Încă de mic, de prin clasa a patra, când copiii se visează pompieri sau avia­tori. De fapt, aviator s-a gândit că se poate face şi el, privind cerul albastru de deasu­pra satului. Sau agricultor, ca părinţii lui. Dar numai dacă nu se va putea face medic. Daaaaa... Asta îşi dorea din adâncul sufle­tului. Nu pentru faimă, şi nici pentru bani, deşi, în vremea comunismului, medicii aveau şi una, şi cealaltă. Nu. Ci pentru a fi aproape de oameni. Pen­tru a-i ajuta. "Medicina a fost pentru mine un vis, încă din şcoala generală. Unchiul meu avea un prieten care era doctor. Se vizitau reciproc, iar eu ascultam discuţiile dintre ei. Medicul îi povestea unchiului meu despre oamenii care veneau la el cu boli grave şi care, odată salvaţi, îi mulţumeau ori de câte ori îl întâlneau pe stradă. Asta pe mine m-a impre­sionat profund şi m-a făcut să aleg medicina. Mi s-a părut extraordinar să poţi să faci atâta bine semenilor tăi. Aşadar, nu am ales o profesie, ci un vis".
Dar din satul Vul­cana-Pandele şi până la "Clinica de chirurgie şi ortopedie pediatrică" de la Spitalul "Marie Curie", al cărei şef este acum, a fost un drum lung.
"Eu am fost tot timpul credincios. Aşa m-a învăţat mama, care este o femeie cu credinţă vie, puternică. Mă credeţi că eu am învăţat să citesc pe Biblie? Era singura carte din casă, iar mama aşa mi-a arătat primele litere. Ca şi Creangă cu Ceaslovul!"
În satul în care s-a născut domnul doctor Bur­nei, oamenii nu aveau ambiţii atât de mari. Puţini copii visau la liceu sau la facultate. O şcoală profesională era de ajuns, pentru că în acele vremuri cenuşii, tot ce-şi doreau ţăranii pentru pruncii lor era să aibă o meserie. Majoritatea plecau dimineaţa, cu "rata", la muncă la Târgovişte, iar seara, munceau în bătătură. Gheorghiţă a fost singurul copil din sat care şi-a pus în minte să înveţe cât de mult va putea.
"Eu nu am vrut nicio clipă să fiu o povară pentru ai mei. De aceea, mi-am zis că o să fac un liceu la ca­re o să învăţ o meserie, şi, dacă nu reuşesc să intru la Medicină, voi avea unde să lucrez. Am fost învăţat de mic cu munca. Încă de când aveam zece ani, cam de prin clasa a patra, munceam în bătătură, ajutân­du-mi părinţii. Am învăţat atunci ceva foarte folositor, că un lucru bun se face cu efort şi concentrare şi că trebuie să duci la capăt ceea ce începi. E un lucru util şi în sala de operaţie, când aleg calea cea mai bună, chiar dacă e şi cea mai grea".

Mâna nevăzută a lui Dumnezeu

"Cu timpul, mi-am dat seama că întotdeauna în viaţă te călăuzeşte mâna nevăzută a lui Dumnezeu. E o forţă care te cuprinde în totalitate, îţi deschide un univers pe care nu-l ştiai înainte şi te face să te simţi în siguranţă, chiar dacă eşti pus în faţa unor situaţii complet noi. Pe mine, ea m-a condus ori de câte ori aveam de făcut o alegere. După ce am terminat şcoala primară în satul meu, am plecat la Târgo­vişte, să mă înscriu la un liceu. Căutam unul în care să învăţ o meserie, pentru că v-am spus că nu doream să le fiu o povară alor mei, dar, în acelaşi timp, voiam un liceu care să-mi permită să mă pregătesc pentru facul­ta­tea de medicină. Aşa am ajuns, cu totul în­tâmplător, colindând străzile oraşului, în faţa Liceului Economic. Era un liceu bun, din care ieşeam cu o meserie, dar în care m-am putut pregăti şi pentru facultate. Aveam das­căli care ţineau atât de mult la mine, încât, în timpul orelor, mă lăsau într-un colţ să ci­tesc cărţile mele de medicină. Atunci mi s-a părut că am găsit acest liceu întâmplător acum însă sunt convins că Dumnezeu m-a în­drumat către el. Aşa am ajuns să fiu singurul din clasa mea care am intrat la Facultatea de Medicină din Bucureşti, în condiţiile în care la admitere am fost 12 pe un loc".
Facultatea de Medicină a fost grea. Grea şi frumoasă. Studenţii puţini formau o elită. Erau tineri şi determinaţi să reuşească. "Toţi co­legii mei din acel timp au ajuns sus. Au reuşit, pen­tru că au muncit cu toţii foarte mult. Atunci nu exis­tau cursuri pe care să le putem scoate la imprimantă şi nici nu era atât de uşor să tragi ceva la xerox. Cărţi de medicină erau puţine în li­brării, aşa că trebuia să ne bazăm pe nişte cursuri litografiate. Era câte un exemplar pentru fiecare an, aşa că făceam cu rândul ca să le citim. Trăgeam la sorţi şi ne îm­păr­ţeam în ture. Putea să-ţi vină rândul la miezul nopţii. Dar eram fericiţi, iubeam ceea ce făceam. Ne-am dat seama că am for­mat o familie. Nu plecam nici în vacan­ţe decât pentru o săptămână, două. Stă­team în spital, ca să învăţăm de la alţi me­dici. Aşa a trecut toată studenţia. Nu am ştiut de chefuri sau de distracţii. Dar nu le-am dus dorul".

Cu credinţă, în faţa morţii

Era chircită pe pat, făcută ghem de o coloană vertebrală bolnavă. Nu putea sta dreaptă, nu putea să meargă la fel ca toţi oamenii. "Era atât de încovoiată, încât îţi era greu şi să vorbeşti cu ea. Am discutat cu ea doar întinsă în pat".
Ca să o opereze, doctorul Burnei a venit special la Braşov. Urma să conducă o echipă de medici din oraş, într-o intervenţie care se anunţa foarte grea. Era într-o sâmbătă, în timpul lui liber, singurul răgaz în care se putea desprinde puţin de clinica de la Bucureşti. S-a frământat cum să o opereze, şi-a făcut un plan şi se gân­dea să-l pună în aplicare.
În dimineaţa aceea s-a trezit foarte devreme, în camera lui de hotel. Ceasul arăta ora 4.30, iar inima îi era strânsă. S-a grăbit la spital, i-a aşteptat pe medici, a vorbit încă o dată cu fetiţa, dar apoi s-a întâmplat ceva neaşteptat. În inimă, acolo unde caută răspunsuri de la Dumnezeu, a simţit că greşeşte, că nu e bine să in­tre în sala de operaţii. Le-a spus asta şi celorlalţi me­dici, apoi s-a urcat în tren şi s-a întors la Bucureşti. "Ceilalţi mi-au spus că am înnebunit, că am făcut atâta drum de pomană, că am venit de la Bucureşti doar ca să mă întorc, dar eu nu am cedat. Am simţit foarte clar că fetiţa nu trebuia operată. Nu atunci!". În cele din urmă, intervenţia chirurgicală a avut loc. Dar s-a petrecut doar atunci când a simţit că este de la Dumnezeu. "Şi ne-a reuşit! Aşa a lucrat harul Lui, că operaţia a fost un mare succes. Fetiţa e acum dreaptă, merge ca orice om, dacă o vezi pe stradă, nu recunoşti în ea infirma care a fost. Sunt foarte fericit că va avea o viaţă normală, că se va căsători şi va avea o familie, la fel ca noi toţi".
Să iei decizii bazându-te pe rugăciuni, să pui totul pe seama lui Dumnezeu, fără teamă de ironia celor din jur, să crezi că-i datorezi toate realizările tale, tot chi­nul, toate nopţile nedormite, toată inspiraţia, asta în­seamnă să fii smerit. O smerenie pe care nu o întâl­neşti foarte des, nici măcar la călugări. Domnul doctor Burnei face asta zilnic şi o face cu o sinceritate şi o sim­plitate dezarmante.
"Nu ştiu dacă fac bine sau rău, dar eu vă mărtu­risesc ceea ce am învăţat timp de 33 de ani: când faci intervenţii operatorii, în cazuri excepţionale, în cazuri care ştii că se soldează de obicei cu un deces, numai Dumnezeu este Cel care te poate înconjura cu harul său şi te poate ajuta să vindeci copilul. Atunci son­dezi, practic, necunoscutul. Să ştiţi că toţi prietenii mei chirurgi sunt credincioşi. Poate că nu o arată, dar cred în Dumnezeu. Când te afli zilnic în faţa morţii, nu poţi să fii altfel.
Odată mi-a fost trimis un copil care era foarte bolnav. Avea o afecţiune a coloanei vertebrale atât de gravă, încât îl împiedica să respire. Am citit zeci de articole de specialitate despre această boală, dar în toată literatura mondială nu existau soluţii care să-l vindece. Erau cinci, şase variante de a-l opera, care însă doar îi ameliorau situaţia. Când am intrat în sala de operaţie le aveam în minte pe toate, dar când am început să operez, am avut, deodată, o străfulgerare, o soluţie nouă, care nu mai fusese încercată până atunci. Am simţit că este de la Dumnezeu şi am pus-o în aplicare imediat. A trecut un an de la acea inter­venţie, iar evoluţia copilului mi-a dovedit că nu am greşit. Puteam să aplic celelalte variante indicate de literatura de specialitate, dar rezultatele ar fi fost de o sută de ori mai proaste. Am convingerea că, în acel moment, prin rugăciunea mea şi a părinţilor copilu­lui, a apărut graţia lui Dumnezeu. Eu însumi spun de multe ori: «Tu, Doamne Atotputernic, ajută-ne să re­zol­văm acest caz!». Şi m-a ajutat! Întot­deauna".

Un mare maestru: doctorul Pesamosca

Domnul doctor Burnei e înalt şi zvelt. Când vorbeşte, îşi caută cu atenţie cuvintele. E atent, de parcă ar opera. So­bru, calm. Din când în când, faţa toată i se luminează de un zâmbet şi atunci e parcă alt om. Când însă ajunge la ca­zurile sale dificile, la copiii pe care i-a vindecat, vocea îi tremură şi ochii i se înceţoşează. Acolo e punctul în care i se adună întreaga existenţă şi în care începi să-l descoperi cu adevărat. Pentru că, dincolo de tratate şi pricepere profesio­nală, el este un om îndrăgostit de oa­meni. De ei şi de Dumnezeu.
"Vedeţi colţul acesta cu icoane? Eu îi spun «catapeteasma mea», pentru că mi-au spus preoţii care au venit la mine că seamănă cu o catapeteasmă de bise­rică. Icoanele nu sunt însă luate de mine. Fiecare dintre ele e un dar de la un pacient vindecat. Vin şi mi le aduc după operaţie, iar eu le atârn aici, în cabinet. Un chirurg trebuie să aibă trei lucruri - mână, minte şi inimă. Dar în momentele în care operezi, e nevoie de sânge rece. Eşti conştient că tu faci o mică agre­siune, ca să înlături un mare rău care asupreşte un copil. Eu mă ataşez de copii, intru pe aceeaşi lungime de undă cu ei, iar ei, la rândul lor, simt nevoia să se lege sufleteşte de mine. Nu e uşor, legătura nu se pe­trece instantaneu, dar, odată făcută, nu mai poate fi ruptă. Ei simt că eu mă apropii de ei ca să le fac un bine. Simt!".
Domnul doctor Gheorghe Burnei operează de pes­te 30 de ani. O viaţă de om. Una petrecută alături de un alt mare doctor, care i-a fost maestru - Alexandru Pesamosca. Numele său este astăzi foarte cunoscut, datorită miilor de copii pe care i-a salvat şi datorită vie­ţii ieşite din comun pe care a dus-o. Devenise un mit. S-a scris mult despre el. În "Formula AS" a apă­rut un reportaj excep­ţio­nal despre "Tata Pesi, îngerul copiilor". Nu mai avea casă, nici familie, mulţumindu-se cu camera lui cât o chilie, în care pe­trecea puţinul timp în care nu era alături de copiii bol­navi. Un om cu o ini­mă uriaşă şi un zâmbet de neşters. Un doctor minu­nat, care a ştiut că, înainte de a avea o mână sigură, un chirurg de copii tre­buie să aibă o inimă fier­binte.
"Douăzeci şi trei de ani am lucrat cu domnul doctor Pesamosca. A­proa­pe întreaga mea carieră medicală. La el am ajuns, după ce m-am rugat înde­lung, la sfatul mamei mele. Voiam să uce­nicesc pe lângă el, dar speciali­ta­tea chi­rur­giei ortopedice pediatrice tocmai fu­sese desfiinţată. Dar harul lui Dumnezeu a lucrat şi, în cele din urmă, am ajuns să fac rezidenţiatul cu el. Domnul doctor Pesamosca m-ar fi vrut alături de dânsul şi după aceea, dar nu s-a putut. Ca să ră­mân în Bu­cu­reşti, ar fi trebuit să trec pe la Elena Ceau­şes­cu. Era singura în mă­sură să aprobe aşa ceva. Dar nu am vrut să mă duc şi am plecat la Mangalia, un­de am aştep­tat zece ani. După revolu­ţie, am primit un telefon de la domnul doctor Pesa­mosca. Mă chema la Bu­cu­reşti şi am venit. De atunci am ră­mas împreună, până la moartea sa, iar acum, ori de câte ori operez şi îi văd pe fereastră mormân­tul, ştiu că mă priveşte. Locul său de veci a fost aşe­zat special în faţa sălii de ope­raţie, un­de a lucrat timp de decenii. Să vegheze în continuare".

Operaţiile din vis

Când doctorul Burnei se întâlneşte cu un copil ca­re este grav bolnav, iar operaţia sa este foarte difi­cilă, somnul nu se mai lipeşte de el. Se frământă până la epuizare, se roagă, citeşte, întreabă, căutând o solu­ţie.
"Mă scol din somn de multe ori, pen­tru că dacă adorm cu această fră­mântare, subconştientul, atunci când găseşte ceea ce caută, mă trezeşte. Unele cazuri le visez. Pur şi simplu adorm cu frământarea în min­te, iar în timpul somnu­lui visez o abordare pe care nu a mai încercat-o nimeni. E revelaţia lui Dumnezeu! Cău­­tând în sine rezolvarea, la un moment dat, acea scân­­teie divină îţi aduce lu­mina de care aveai ne­voie. Eu cred că, atunci, rugă­ciunea mea se u­neş­te cu rugăciunea pă­rinţilor copiilor, iar gra­ţia lui Dumnezeu vine ca o scânteie în ajutorul acestor fiinţe plăpânde şi mă sprijină, mai apoi, pe tot parcursul, ca să ajung la un rezultat bun. Eu sunt un om obişnuit. Ca toţi ceilalţi. Nu fac nimic pentru a atrage această graţie. Nu am nicio practică spe­cia­lă. Mă rog doar lui Dumnezeu, ca orice om, res­pect anumite rânduieli ale Bisericii Ortodoxe, dar sunt orientat către un scop precis - implor ajutorul lui Dumnezeu pentru a putea opera, iar veneraţia mea atrage graţia lui Dumnezeu. În momentul când harul Lui se coboară asupra mea, am o senzaţie de descă­tu­şare, de libertate, şi tot ceea ce fac în acele mo­mente evoluează cu siguranţă şi certitudine".
Visele domnului doctor Burnei nu sunt simple sem­ne legate de apropierea de Dumnezeu. Nu. Ele se concretizează în cazurile excepţionale care sunt re­zolvate într-un mod diferit, apoi sunt publicate în revis­te de specialitate şi recunoscute la nivel mondial. Pâ­nă acum, domnul doctor a strâns 20 de cazuri de acest fel. Cazuri care l-au făcut faimos.

Când Bucureştiul dă "ora exactă" în medicina internaţională

În cabinetul domnului doctor, peste drum de pere­tele cu icoane, este un perete plin de diplome. O recu­noaştere internaţională pentru performanţele unui chi­rurg român, luptându-se cu problemele unui sistem me­di­cal de care ne izbim cu toţii. A pus în viaţa lui multă muncă, multă credinţă şi rugăciune şi-a izbutit. Mă întreb de ce nu a plecat în străinătate, la fel ca ceilalţi 10.000 de medici care pără­sesc, anual, România.
"Eu cred că se întâmplă ceva cu ţara aceas­ta a noastră. Papa nu a numit-o degea­ba «Grădina Maicii Domnului». Deasupra ei există un har, unul de care putem să ne împărtăşim cu toţii. Eu, în concedii, colind mult prin mânăstiri. Nu a existat vacanţă în care să nu merg cel puţin la o mânăstire. Chiar şi când am fost plecat în străinătate, am căutat mânăstiri catolice şi am mers la ele. Am vizitat unele mânăstiri de la noi de peste 20 de ori. Dar de fiecare dată a fost altfel... Parcă aş fi fost în alt loc... Pentru că întâlnirea cu ele mă schimbă, mă transfor­mă. Şi cel mai drag loc pentru mine este nor­dul Bucovinei. Acolo merg mereu. Aşa că nu aş fi putut părăsi această ţară niciodată. Dumnezeul meu locuieşte în România.
În plus, am avut şi ambiţia de a face la noi ceea ce alţii fac înţările lor. Am avut ambiţia ca în această clinică de ortopedie pediatrică de la spitalul nostru să poată fi efectuate toate operaţiile care se pot face la Viena sau la Paris. De ce să meargă părinţii disperaţi în străinătate? Şi am mai avut o dorinţă. Din când în când, atunci când apar cazuri excepţionale, care nu au fost rezolvate nici în Occident, să fim noi capabili să le rezolvăm. Să dăm noi ora exactă, de aici, de la Spitalul «Marie Curie» din Bucureşti, pentru tot restul lumii medicale. Şi am reuşit! De 20 de ori!".

(Fotografiile autorului)