File de jurnal
Tocmai începusem să citesc o carte care mă provoca să fac un drum lung, înapoi, pentru a-mi descoperi destinul cuprins în viața strămoșilor mei. Cartea se numește "Călătoria", pe care autoarea ei, Brandon Bays, o definește ca fiind un apel la trezire, o invitație de a te întoarce, în sfârșit, acasă, pentru a redeveni cel care ești cu adevărat. Cred că un astfel de "apel la trezire" s-a declanșat în mine când am găsit acel manuscris venit parcă din istorie, motiv pentru care mi-am propus să încep această călătorie, ca să pot descoperi cine sunt cu adevărat. Încep povestea cu un fragment din caietul bunicului meu, care trădează multe sensibilități deși, se știe, bărbații își dezvăluie cu greu gândurile intime și sentimentele.
"Împlinindu-se 25 de ani de la căsătoria mea cu Stela, în ziua de Trei Ierarhi - Vasile, Grigorie și Ioan (30 ianuarie) - ne-am dus cu toții la biserică. După slujba făcută la biserică, la masă cu Stela și cu cele trei fete: Elena, Norica și Sanda, am mulțumit Domnului în modul următor: «Mulțumesc Doamne că m-ai învrednicit cu scumpa mea soție, să ajungem la 25 de ani, într-o căsătorie pașnică și mulțumitoare. Mulțumesc că mi-ai dăruit aceste trei fete, care mi-au făcut cinste și mulțumire sufletească. Prin noi, dă, Doamne, binecuvântarea ta fetelor mele și zdrobește uneltirile viclene izvorâte de la diavol, făcând ca din familia mea să ia ființă încă trei familii, pentru mulțumirea noastră sufletească și desăvârșirea familiei mele. Mulțumesc, Doamne, că ne-ai scăpat de primejdia războiului, ferindu-ne de boli primejdioase și dăruindu-ne sănătate până azi. Mulțumesc Doamne că m-ai învrednicit să-mi fac și eu o casă, ajută-mă să o termin, să am unde îmi adăposti familia. Dăruiește-ne Doamne și de acum înainte sănătate și îndestulare în casă, ocrotindu-ne și apărându-ne de toate primejdiile, cu puternica ta mână. Amin.
Iași , 30 ianuarie 1935»".
Din păcate, dorințele bunicului meu au fost departe de a se îndeplini. A murit în iulie, același an, lăsând-o pe bunica, la numai 40 de ani, cu o moșie destul de greu de administrat și cu trei fete. Privesc o fotografie de familie în care, lângă bunicul Radu, sunt bunica și cele trei fete - patru femei lângă care mi-am trăit copilăria și tinerețea. Erau femei frumoase, educate și cu personalitate.
Lanțul slăbiciunilor
Stela, bunica mea, era fiica lui Ioan Romanescu și a Elenei Brătianu - descendentă din vechea familie a brătienilor. Ioan Romanescu provenea dintr-o familie de mari proprietari de terenuri agricole și păduri, în comuna Bălilești, județul Muscel. În această familie a străbunicii mele, Elena Brătianu, intervine prima dramă: Ioan Romanescu moare la numai 35 de ani, după ce, într-o noapte friguroasă de primăvară, fusese surprins, așa cum rezultă din istoria orală a familiei, în patul unei femei din sat. A fost bătut de soțul acesteia și a reușit să fugă îmbrăcat sumar. Se spune că ar fi murit nu atât din răceala căpătată, cât mai ales din pricina bătăii primite. La numai douăzeci de zile după moartea străbunicului, se năștea Stela, bunica mea. Îmi pot închipui cum a primit întâmplarea tânăra lui nevastă, care purta în pântec copilul lui. Cred, cu toată convingerea, că toate trăirile mamei se transmit și copilului și-i influențează acestuia întreaga viață. Poate și mai departe, sorțile celor trei fete ale bunicii să fi fost marcate de această tragică căsnicie. Am copilărit alături de bunica, împreună cu mama și cu sora mea mai mică, în timpul războiului și mult timp după aceea. Era o femeie puternică, viguroasă și foarte harnică. Dar singură, fără nici o dorință de a-și împărți greutățile vieții cu un alt bărbat.
Elena, Norica și Sanda - cele trei fete ale bunicilor mei, și-au trăit tinerețea la Iași. Elena, cea mai mare dintre surori, a urmat cursurile Facultății de Litere și Filozofie din Iași, cu specialitatea Limba și literatura franceză și, în paralel, Seminarul Pedagogic Universitar. Era mică de statură, foarte vioaie și deosebit de inteligentă. În timp, a devenit "bărbatul" familiei. Cred că fără ea nu se lua nici o decizie. La Iași, l-a cunoscut pe Dr. Ciril Popovici (Puiu), cu care s-a căsătorit fiind încă studentă. După 11 ani de căsătorie, divorțează. Din întâmplare, îi făcuse soțului o vizită neanunțată la cabinet, găsindu-l ocupat într-o partidă de amor cu asistenta lui. A închis ușa pentru totdeauna și nu s-a recăsătorit niciodată. A rămas marcată pe viață. Din când în când, îmi povestea cu multă nostalgie cum s-a cunoscut cu Ciril, cât de tare s-au iubit și cât de dezamăgită și rănită s-a simțit după acea descoperire.
Norica, de o frumusețe aparte, brunetă, cu un ten creol, cu un corp de manechin, era greu să nu fie remarcată. În casa bunicii, unde vara se aduna destul de multă lume din București, a cunoscut un tânăr ofițer care venea în vizită la vărul lor, cu motocicleta. Cred că a fost o dragoste fulgerătoare. Au continuat să se vadă și în București. În curând, a cerut-o în căsătorie. Și aici a intervenit neprevăzutul - soarta, destinul? Fiind ofițer, a fost detașat undeva în Oltenia, pentru câteva luni. A fost cazat la o familie care, bineînțeles, avea o fată. Când i s-a terminat detașarea și urma să se întoarcă în București, a fost înștiințat de familia care îl găzduise că fata lor este gravidă și că va trebui să se căsătorească cu ea, altfel îl vor reclama la comandament. S-a căsătorit cu acea fată, iar Norica a rămas necăsătorită până pe la patruzeci de ani, când a făcut acest pas numai pentru a avea statut de femeie măritată. A continuat să se vadă cu fostul ei iubit mulți ani după ce acesta se căsătorise, dar totul devenise un fel de amiciție. El se simțea bine în familia noastră și pe noi, nepoatele Noricăi, ne ajuta și ne răsfăța. Dar vraja iubirii dispăruse.
Agentul dispărut
Sanda, mezina familiei și mama mea, era o femeie zveltă, cu picioare lungi și frumos croite, delicată, cu ochi blânzi, de căprioară. Povestea ei de dragoste cu cel ce avea să devină tatăl meu a început cu puțin înainte de izbucnirea celui de al doilea război mondial, tot la Iași. Tata era din Tulcea. Sclipitor de inteligent, își terminase liceul ca șef de promoție (și acum, numele lui se află pe panoul de onoare al liceului) și fusese remarcat de Moruzov, cel care a creat Serviciul de Informații al Armatei Române. Băiat provenit dintr-o familie săracă, a fost susținut să urmeze studiile Facultății de Drept de la Iași. Când a cunoscut-o pe mama, era deja ofițer în activitate, cu misiuni speciale spre vecinii noștri din est. S-au căsătorit în august 1940, au locuit o parte din timp în Iași, apoi la Chișinău. Când a început războiul, a adus-o pe mama la bunica, în Bălilești. Aici, în august 1941, m-am născut eu, într-o noapte furtunoasă, cu ploaie torențială. Noroc că tata era acolo, cu mașina și șoferul lui, și a reușit să aducă un medic. În 1943, când locuiam la Chișinău, s-a născut a doua lor fată, sora mea, Maria. Apoi, la puțin timp, au decis să o aducă pe mama la casa ei părintească și am rămas toate trei la bunica. S-a terminat războiul, țara noastră a intrat în zona de influență a sovieticilor. De la tata, nici o veste până în octombrie 1944, când mama a primit de la Ministerul de Război un formular de cerere pentru a-l completa cu datele necesare pentru "stabilirea drepturilor la pensie, ca urmașă a D-lui Agent principal A.N., conform dispozițiilor Legii nr. 794/1941 relativă la dreptul familiilor funcționarilor dispăruți". Asta a fost tot. Mama și tata s-au iubit, dar au făcut copii și au trăit împreună numai patru ani, din care o mare parte din timp tata a fost în diverse misiuni. Nu este de mirare de ce mama a suferit atât. Rămăsese cu noi, două fete, una de trei ani și cealaltă de nici doi ani. La toată suferința ei, s-au adăugat presiunile la care a fost supusă după instaurarea regimului comunist. Organele securității intenționau să afle date mai exacte despre tata, despre care aveau informații că trăiește în străinătate și desfășoară o activitate ostilă regimului comunist. Îmi amintesc și acum duba neagră care venea și o lua pe mama. Lipsea câteva zile, iar când se întorcea era alt om, palidă, fără vlagă și foarte tristă. Nouă, copiilor, nu ne explica nimeni nimic, dar și eu, și sora mea simțeam tensiunea din casă și tristețea mamei. Nu a fost de mirare că s-a îmbolnăvit de cancer, și deși a urmat tratamente dure, operații, în final a murit. Eu nu aveam încă 16 ani, iar sora mea avea 14. Elena, sora mai mare a mamei, ne-a devenit tutore și ne-a luat pe amândouă la București. Aici am locuit împreună cu cele două surori ale mamei, într-o mică garsonieră. Drama trăită de mine și de sora mea ne-a afectat în mod diferit.
Două surori
Maria, sora mea, era o dulceață de fată. Mică de statură, cu corp frumos proporționat, brunetă, cu ochi mari și negri, jucăușă și veselă, era o fire sensibilă. Boala și moartea mamei au afectat-o profund și simțea nevoia de suport moral. Eram nedespărțite, ne sfătuiam și ne sprijineam una pe alta, până când, din cauza situației materiale precare, eu am fost trimisă la rudele din Tulcea, pentru a continua școala acolo. Când era în ultimul an de liceu, Maria a avut o tentativă de sinucidere, dar s-a recuperat cu bine. A terminat liceul și a devenit asistentă medicală. Avea talent pentru această meserie. Eram din nou împreună. Foarte apropiate, ne împărtășeam bucuriile și necazurile, nu aveam secrete. Când eram deja căsătorită, a venit la noi acasă, să ne povestească că a cunoscut un tânăr care îi fusese coleg de liceu soțului meu, pe care el îl aprecia în mod deosebit, ca fiind unul din cei mai deștepți băieți din școală. Am început să ne vedem cu toții, uneori la petreceri și cu alți prieteni. Ei doi formau o pereche ce nu se putea să nu fie remarcată. Era evidentă atracția dintre ei. S-au căsătorit și, pentru că nu aveau încă o locuință, au locuit într-un mic apartament, împreună cu părinții lui. După un timp, au început să apară disensiuni, care s-au accentuat după decesul tatălui. Conviețuirea cu o soacră voluntară și curioasă, până la a dori să știe și amănunte din intimitatea lor, devenise atât de dificilă încât sora mea a insistat să se mute. Surpriza a fost când, într-o noapte "lungă", soțul ei i-a declarat că, oricât ar iubi-o, nu-și poate lăsa mama singură, deoarece are nevoie de el și de susținerea lui financiară (deși ea avea pensie). Până dimineață, era convinsă că vor divorța. A fost momentul adevărului și a început să privească cu alți ochi devotamentul pe care credea că îl are pentru ea, soțul ei. Pentru sensibilitatea ei era deja prea mult. Până la urmă, s-au mutat, dar acel ceva frumos, care îi legase, se cam dusese. Deși au avut împreună un copil, căsnicia lor nu a rezistat. Ea rămăsese într-o permanentă căutare a unui punct de sprijin. S-a refugiat în antidepresive și somnifere, până a clacat. A murit la numai 38 de ani, într-o noapte de iarnă, singură, în urma unui accident produs în casă.
Pe mine, necazurile și greutățile m-au îndârjit. Îmi mobilizasem toate resursele interioare pentru a reuși în viață. Am continuat să învăț bine, plângeam și învățam. Nu aveam încă 18 ani când l-am cunoscut pe viitorul meu soț. Terminasem liceul și mă pregăteam pentru examenul de admitere la facultate. El terminase facultatea. Locuiam pe aceeași stradă, dar nu ne știam. După ce ne-am cunoscut, am devenit o pereche inseparabilă, fie că ne plimbam sau făceam sport, fie că ne întâlneam cu grupul lui de prieteni. Cert este că niciunul dintre noi nu a simțit nevoia unei alte relații. Dar, era ceva ce mă intriga la el. Nu era primul meu prieten, așa că aveam oarecare termeni de comparație. Eu eram obișnuită cu declarațiile romantice, cu întâlniri surpriză, cu sărutări care să-ți taie respirația etc. Pe când cu el, mi se părea că sunt un partener de joacă și de plimbare convenabil, o însoțitoare prezentabilă la întâlnirile cu prietenii și cam atât. Nu-mi displăcea compania, dar nici nu o puteam considera o idilă. Eram destul de rezervată. Până când mi-a propus să-i însoțim pe părinții lui într-o scurtă plimbare, în care am conversat mai mult cu mama lui. După aceea, când veneam de la plimbare, mă rețineau destul de des la masă și mă tratau cu bunătăți. Deja știau care era situația mea, și amândoi erau atenți cu mine. Continuam să ne întâlnim cu regularitate, ne plimbam, ne jucam, dar nu încerca nici o apropiere. Fără declarații, fără explicații, s-a dezlănțuit după o petrecere de ziua lui când, după ce au plecat musafirii, am rămas împreună. În anul următor, eram căsătoriți. Mult timp, l-am bănuit că a fost mai mult dorință fizică decât iubire. Eram amândoi mult prea tineri și fără experiență. Eu crescusem numai între femei, nu aveam deloc imaginea conviețuirii alături de un bărbat, iar el nu avusese încă o relație mai serioasă cu vreo fată.
Istoria se repetă
Am trăit cu mare intensitate primii opt ani de căsnicie. Se contura că suntem fiecare în felul nostru interesați de viața noastră. Ne simțeam bine împreună, dar au început să apară și probleme. Remarcam interesul pe care îl manifesta față de alte femei întâlnite cu diferite ocazii, dar am considerat că, așa cum și eu eram complimentată și remarcată în anturajul nostru, acele gesturi erau acceptabile, atâta vreme cât nu aveau urmări. Nu m-am gândit niciodată, deși de multe ori eram în alertă, că va depăși o anumită limită. Dar istoria s-a repetat și în viața mea. În cel de al nouălea an al căsniciei noastre, am avut și eu parte de surpriza vieții mele. Am venit acasă într-un moment nepotrivit, când în dormitorul nostru era în plină desfășurare o partidă de amor între soțul meu și o prietenă apropiată. Nu avusesem nici cea mai vagă bănuială de apropierea dintre ei, desfășurată până atunci foarte discret. Este adevărat că eu eram prinsă în tot felul de treburi la serviciu, examene la facultate, gospodărie etc. Așa că pentru toată agitația mea, am fost... "premiată". Soțul meu mi-a adus în dormitor o înlocuitoare. Au fost zile și nopți triste, crize de nervi, dar mi-am propus să nu divorțez imediat, pentru că am realizat că, de fapt, ea asta își dorea. A fost o situație penibilă, pentru că eram prieteni și cu soțul ei, ne întâlneam toți patru destul de des, făcuserăm concediul împreună. Am fost foarte afectată și nu am priceput nici până în ziua de azi cum un om, apreciat pe bună dreptate ca o persoană integră, corectă, uneori chiar rigidă în comportament, s-a putut lăsa antrenat într-o asemenea aventură. Și, mai ales, cum a putut compromite o relație de prietenie, nu numai între noi două, ci între patru oameni. Femei dispuse pentru o aventură se găseau pe toate drumurile și, poate, dacă ar fi făcut o altă alegere, șocul meu nu ar fi fost atât de dur. Până să iau eu o decizie, am constatat că sunt însărcinată, ceea ce a schimbat datele problemei. Îmi doream un copil de mult timp. Deși avusesem multe sarcini, nu reușisem să-l conving. De data aceasta, am decis că îl voi avea, indiferent de ce se va întâmpla între noi. Am rămas împreună, nu intuiam ce o să mă aștepte, cum am să depășesc acest moment nefericit din viața noastră și cât o să mă afecteze în viitor. Sarcina am înțeles-o ca pe un semn primit pentru a continua viața alături de tatăl acestui copil. Trebuia să aibă și mamă, și tată.
Destine trase la indigo
Similitudinea între situația mătușii mele, Elena, și a mea, era uluitoare. Ea - fiica mai mare, ca și mine, în această a doua generație, își surprinde soțul cu o altă femeie, lucru care mi se întâmplase și mie, peste ani. Diferența dintre noi a fost numai de atitudine. Ea a divorțat, iar eu, în acele momente tensionate, l-am lăsat pe soțul meu să aleagă cu cine rămâne. S-a pronunțat imediat, în favoarea mea. Mătușa mea, Elena, nu s-a mai recăsătorit. A fost decizia ei după dezamăgirea suferită și care a urmărit-o toată viața. Era femeie deșteaptă, și-a umplut viața cu succese profesionale și a fost sprijinul moral și material al unei familii formate numai din femei. A fost fericită? Nu. La bătrânețe, îmi spunea că cel mai mult și-ar fi dorit să poată dormi pe umărul unui bărbat. Eu am rămas împreună cu soțul meu, dar seninătatea relației noastre și încrederea mea în valoarea sentimentelor lui dispăruse.
Am fost, și sunt încă, o romantică și o sentimentală. Dar după cele întâmplate, unde era să mai încapă între noi romantismul și iubirea? În aceste condiții, am pus un capac mare peste suflet și mi-am canalizat preaplinul sentimentelor asupra copiilor noștri, pentru că a venit și al doilea, străduindu-ne să le asigurăm siguranța unei familii. Am reușit. Rana deschisă din sufletul meu nu s-a vindecat, s-a cicatrizat. Și, ca orice cicatrice, din când în când doare. Și doare foarte tare, chiar și acum, când, după câțiva ani de separare, am găsit puterea de a mă reapropia de soțul meu. Nu am găsit nici un fel de explicație a acestui impuls. Ne-am reluat viața împreună și m-am înspăimântat cu câtă intensitate revin, uneori, vechile dureri. Cu toate astea, mă străduiesc să văd partea frumoasă a căsniciei noastre, din care avem doi copii minunați, care la rândul lor au familiile lor, din care nu lipsesc copiii - nepoții noștri. Nu am trăit chiar degeaba. Și după ce am citit în dicționarul explicativ al limbii române că "destinul este o predestinare fatală a succesiunii evenimentelor, percepută ca prestabilită și NECESARĂ, deasupra capacității umane de voință", aș putea accepta că poate așa trebuia să fie. Să trec și eu prin proba de foc a infidelității partenerului de viață și de abia atunci să realizăm amândoi ce însemnăm unul pentru celălalt, iar soțul meu să primească o lecție pentru felul în care trebuie să-și stabilească prioritățile în viață. Trăiesc cu speranța că rezistând amândoi în această căsnicie, începută cu iubire și în care ne-am regăsit acum cu înțelepciunea anilor pe care îi avem, lanțul acestor întâmplări nefericite se va fi întrerupt și vom lăsa o altă moștenire descendenților noștri.
Dumneavoastră, cititori fideli sau întâmplători ai acestei deosebite publicații, "Formula AS", ce părere aveți? A fost destin, soartă sau blestem? Sau, pur și simplu, coincidență? M-ar ajuta foarte mult să cunosc opinia dvs. Mulțumesc.
TEA