Poveste despre părinţii mei

Mama pleacă din tăcere şi cuprinde cu palmele cor­pul unui Moş Cră­ciun de jucărie. Îl ridică de pe canapea, se în­toarce spre fotografia lui tata şi-i cântă: "Moş Cră­ciun cu plete dalbe a sosit de prin nămeţi..." Al doi­lea vers îl tace cu un of­tat. Lasă moşul pe masă. Pe că­ciu­la lui roşie se rostogolesc două lacrimi.

În Azurul Crăciunului

Franţa îi ţinea ocupaţi cam 11 luni pe an. Deşi au schimbat demult locurile de muncă de acasă cu cele din străină­tate, nu i-am vizitat. Până acum, când doar mama mai e acolo. În toamna asta, tata a murit. Plec din Cluj ca să pe­­tre­cem împreună Cră­ciunul. Parcurg 1782 de kilometri, în 33 de ore de autocar. Dorm prost, încolăcită pe scaune mici, în lumina ecranului pe care rulează fil­me vechi şi ma­nele. Ascult po­veştile celor care se-ntorc la muncă, de săr­bă­tori, şi aştept cu nerăbdare sfârşitul călă­to­riei. În muzica roţilor care mă lasă în noaptea Coas­tei de Azur, mama mă îm­bră­ţişează şi mă-ndrumă pe strădu­ţe­le familiare doar ei.
Suntem în Ramatuelle, un oraş la 30 de mi­nute de mers pe jos din Saint-Tropez. Din­colo de porţile elec­trice, dau într-un culoar lung, înalt, de plante. Nu le văd bine, e aprinsă doar luna şi o lanternă care caută ru­lota. Uite-o. Stă albă, dis­cre­tă, între cactuşii, pal­mie­rii şi toate ce­lelalte flori ale pepi­nie­rei (un fel de gră­dină exo­tică, uriaşă, în care fiecare plantă îşi aşteaptă cumpă­rătorul). Aici, părinţii mei au stat în ultimii trei ani de viaţă ai lui tata. Spunea că e cel mai frumos loc de muncă de când a plecat din Ro­mânia, în 2002.
În faţa uşii e scuterul pe care el şi-a îndeplinit visul pe două roţi. Uşa dă într-un li­ving mărunt. În mij­locul lui, e o masă plină de creioane pen­tru grădi­nari, bele­tristică franţuzească şi DVD-uri. Seara, mama îşi tace dorul cu filme şi cărţi. Ziua, cu muncă.
Dintr-o vază de sticlă pâl­pâie o lumânare. În lu­mina ei miaună Martinică, o pisică gri, tărcată, gra­să.. "Maauu!", o chea­mă mama şi felina sare la pi­cioa­rele ei, se ros­to­goleşte şi rămâne cu mustăţile în şlapii rupţi ai lui tata. Parcă-i văd degetele lungi, păşind prin rulotă.
Au trăit ca studenţii aici. Două camere mici, fiecare în a lui, de când unul sforăia şi celălalt se trezea în fiecare noapte. O bucătărie mică. Dulapul ei de hai­ne, dulapul lui de haine. Îl deschide. "Hainele lui, uite", zice mama. Îi adulmecă gulerele, îi mângâie pan­talonii şi le aşează cu grijă înapoi.
Ne privim printre aburii ceaiului de mentă. Suntem în pijamale, aproape de somnul care ne va prinde îm­bră­ţişate. Ea îşi mângâie degetele mâinii cu buricele celeilalte. Alunecă încet, abia atingân­du-şi pielea, în sus şi-n jos. Le strân­ge în rugăciune. Şopteşte senină. Se în­chină lent. Mă în­chină şi pe mine. Închină poza lui tata. Îi spune pe nume, "Emi...", zice me­lo­­dios.
6:40. E întuneric. Alar­ma nu mă ridică din pat. Dar mama mă împinge blând şi-mi spune că asta este ora la care-i începe viaţa. Pes­te mirosul de cafea, îm­brac bluza ei de muncă, ea o ia pe-a lui şi ie­şim printre frunzele gre­le de picuri. Vreau să înţe­leg cum au lucrat aici, cum s-au iubit, cum au tră­it departe de ţară. Vreau să văd cum lucrează mama acum.
Dintr-un depozit cu uşi grele, de fier, scoate o mă­tură lungă, un făraş mare, o roabă şi o pereche de mănuşi. Mi le dă mie. Preţ de un tur mic al locului, mă ţin după paşii ei repezi. Îmi arată cactuşii de cinci metri, cactuşii "mickey-mouse", "picior de ele­fant", mimoze, ghivece cu iarbă galbenă, ro­şiatică, trandafiri şi mul­­te plante de care n-am mirosit niciodată. "Asta e carnivoră, când vine albina, haţ! Şi-a închis pe­talele şi acolo rămâne", îmi prezintă o fru­museţe galbenă şi înaltă. "Toaleta e asta", îmi spune mama şi-mi arată, în mijlocul pepinierei, un parale­li­piped de lemn aco­perit complet de tulpini exotice, frumoase. "Intră", mă-ndeam­nă ca într-un muzeu.
Dincolo de gardul care ne desparte de altă pro­prietate, câţiva muncitori pun ziua la cale. Îi salutăm şi mama le strigă zâmbind: "E fiica mea!". Ei înclină şep­cile şi drumul ne duce la Daniel. E unul din şefii ei, un tip mărunt, vor­băreţ doar în franceză şi nerăbdător în gesturi. Îi strâng mâna şi-i citesc în privirea îm­blân­zită, brusc, amintirea lui tata. "Ce bine-i semeni", spu­ne.
Toate plantele din jur îmi sunt cunoscute. Le-am pipăit ani de zile, în pozele pe care tata mi le po­vestea, târziu, după miezul nopţilor de vacanţă, acasă. "Măsli­nii-norişori" se numesc astfel pentru că arată ca nişte nori verzi, crescuţi pe ramuri. Cei din braţele mele sunt încă sub­ţiri şi firavi. Învăţ să îi ajut să nu rămână cocoşaţi în um­bra adevăraţilor nori. "Ce mic eşti, dra­gul mamii. Hai să ve­dem dacă ştii să te în­drepţi", le vorbeşte ma­ma câtorva frunze. Sunt stân­gace-n tot ce fac aici. Trag cu ochiul la mâinile ei cu unghii roşii, mici. Înnoadă în bucle, între măslini şi bam­bus, un elastic ver­de şi ocoleşte fie­ca­re frunzuliţă. Dacă mai prinde câte una-n no­duri, îi cere iertare.
Cu roaba plină de flori por­tocalii, traversez un pod mic, peste singurul râu din pepi­nie­ră. "El l-a cons­truit", îmi spu­ne mama, zâmbi­toa­re până la cer. Tata ştia să facă de toate. Doar să îmbătrânească n-a ştiut.

Strălucitorii

Întorc lumea pe dos şi mă plouă cu Marea Medi­te­rană, în timp ce stau pe un nor lung, ca un tren care îna­intează când vrea vântul. Cunosc ţărmul ăs­ta din Saint-Tropez, de când ta­ta mă suna ca să-mi dea valu­rile la telefon. Apa mării mă recunoaşte şi ea. Nu ştiu dacă din simpatie sau dor de el, dar loveşte mai tare us­catul, şi-mi udă blugii.
Trec pe lângă sute de obloa­­ne trase peste întune­ricul vilelor locuite doar vara. La oricare casă m-aş uita, văd umbre de palmieri pe acoperişuri şi gazon, pini de piatră şi porţi îmbrăcate în verde. Pe sub coroa­nele copacilor uriaşi, trăiesc entuziasmul lui tata, când a ajuns aici prima dată. Îmi spunea că "e verde, e fru­­mos, e minunat. E ca un para­dis. Dar e un paradis al dra­cu­lui de scump".
"Merci, madame", îi spu­ne mama celei care ne vinde două bilete pentru o plim­ba­re cu vaporul. În cele 15 mi­nute pe care le mai avem pâ­nă la ridi­carea an­corei, luăm prânzul în fâlfâit de aripi. La picioarele noastre, porumbeii şi pescăruşii împart pâine, voci şi priviri iscoditoare. Păsările ne-o iau înainte spre larg şi ne îmbarcăm în turul "vilelor bogaţilor". Adică 90 de minute în care o voce înregistrată povesteşte despre preţurile şi proprietarii caselor de pe ţărmul Saint-Tropez-ului. Însă valurile mă vrăjesc. Mama mângâie o lumânare rotundă, aprinsă în palme. Îşi dorea demult să se plimbe cu tata pe mare. N-a făcut-o. O face acum, cu ochii mai verzi ca nicio­dată, de lacrimi.
"Bogăţia este genul de fericire specifică Saint-Tropez-ului." Acestea sunt ultimele cuvinte ale vocii de pe casetă. Cu gustul amar al fericirii definite astfel, coborâm în portul plin de iahturi. Toate îmi par cunos­cu­te, la fel ca plantele din pepinieră. Asta, pentru că tata a făcut sute de fotografii, ca să-mi ara­te lumea în care a ple­cat. A fotografiat maga­zine de lux, elicop­tere parcate în curţi uriaşe, motociclete la care vi­sa, statui şi picturi fas­cinante, străduţe îngus­te şi chipul omnipre­zent al lui Brigitte Bar­dot. În mare parte, da­to­rită actriţei, orăşelul acesta a devenit unul din locu­rile preferate ale bogaţilor lumii. "Mă, puică, oamenii din Saint-Tropez trăiesc pe altă planetă", îmi spu­nea. Şi iată-mă aici. Pe planeta din poveş­tile, filmele şi pozele lui.
Scurtătura spre pe­pi­nieră trece pe lângă un maga­zin pentru pes­cari. "De aici îşi cum­păra Emi tot ce-i tre­buia la pescuit". De când îl ştiu, avea pa­siunea asta. Mama spu­ne că, în zilele libere, el stătea aici cu orele, la pahare de vorbă şi de visuri. La umbra subţire a undiţelor de multe feluri, în rock-ul unui radio dat încet, şchio­pă­tează, sprijinit în cârjă, tot un Emi. Emile. E pro­prietarul magazinu­lui, un bărbat cu linişte în privire, nu mai în vârs­tă de 50 de ani. La fel ca tata, la anii când mi-a spus "bun venit pe lume", are bucle dese, că­runte. "Sunt soţia lui Emil, mă ţineţi minte?", îi spune mama. El iese de după tejgheaua de sticlă, îna­in­tea­ză legănat şi o îmbră­ţi­şează. O lasă din bra­ţe, priveşte pământul prin ceaţa umedă şi o roagă să fie pu­ternică. "Ea e fiica lui". Mă priveşte senin, cu­rios. Îl caută în mine. Îl gă­seşte. Îşi duce pumnul la inimă, o bate uşor şi spune: "E aici. N-o să plece niciodată de aici."

24 decembrie

Rulota miroase a casă primitoare, a ceară topită şi a sfârşit de ploaie. Cu geamurile mereu deschise, tot parfumul pepinierei tra­versează încăperile. Mar­tinică îl adulmecă şi oftează leneş. În stânga mustăţilor lui, sunt eu, îmbrăcată în pijamale. În dreapta, mama, îmbrăcată în pijamale. Între noi, cina de Crăciun. Am uitat să facem cumpărăturile. Fur­culiţele ne sunt pline de ma­zăre şi emoţii. Din cau­za lor, nu mi-e foame. Nici ei. Mestecăm încet, încet, ca într-o aşteptare lungă. Doar tata e voios, în fotografie. "De fiecare dată când mă uit la el, simt că priveşte altfel", spune mama. Îşi înclină capul spre stânga şi rămâne în tăcere.
Faţă-n faţă, cu pixurile pe jurnalele fiecăreia, scriem cum ne-amintim Crăciunurile trecute. Nu toate ne vin în minte. "Gata, eu nu-mi amintesc mai mult." Facem schimb de amintiri. În literele ei mari, rotunde, aplecate spre dreapta, miros cozonaci, gust must şi descopăr nume străine din poveştile lor de când au plecat din Ro­mânia. În literele mele, ea vede chipul de dor al bunicii, lu­mi­nat de beculeţe gal­bene. De când au descoperit străină­ta­tea, doar în trei Cră­ciunuri n-au fost imi­granţi.

Pe curând, de Crăciun

Dimineaţa lui 25 de­cembrie ne pune pe chipuri zâmbete de acceptare. După pa­tru zile de mamă şi amintiri de tată, îm­pachetez bagajul pen­tru România. Pâ­nă în Nisa, mergem cu tre­nul. De acolo, mă voi urca la ora 6 în au­to­car, mâine di­mi­neaţă.
În Nisa plouă cu ligheane calde. Um­bre­lele nu ne ajută, nici şosetele ude, nici rucsacul meu uriaş. La ora 19, străzile sunt aglomerate de limbi din toate părţile lumii. Mergem de do­uăzeci de minute fără direcţie, când in­trăm într-o catedrală. Tresar cu fiecarecla­pă de orgă. Un domn subţire, pe sub hai­nele negre, cu bar­bă căruntă, îşi priveşte palmele întoarse spre înaltul bi­se­ricii. Of­tează blând. Se roagă. În spate, un tânăr îi şopteşte ceva lui Dum­­nezeu. Două rân­­­duri de scaune mai în faţă, o fată se leagănă în­cet, pe muzica singu­ră­tăţii de Crăciun. La poalele catolice ale Sfintei Rita, ochii mamei se umplu de luminile lumânărilor. E sfâr­şitul slujbei de Crăciun. Muzica e ca o horă de în­geri. Mama îmi zâmbeşte şi-mi spu­ne: "Uită-te. Toa­­te lumânările sunt în cu­lori pale. Doar a lui e ro­şie. E me­reu special".