Strălucit critic şi istoric literar, autor, între altele, al unor lucrări de mare anvergură: "Enciclopedia exilului literar românesc. 1945-1989", "Caragiale şi Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii", "Literatura SF", Florin Manolescu a părăsit România, în ciuda unanimităţii entuziaste cu care era validat, pentru o carieră profesorală în Germania, la Seminarul de Romanistică al Universităţii Ruhr din Bochum. Întors în ţară, după 15 ani, îşi continuă cu energie şi dăruire totală munca de profesor şi scriitor, spre bucuria studenţilor şi a cititorilor săi.
Hermine cea tristă
- Munca de scriitor şi cercetător al literaturii presupune, pe lângă har, şi o tenacitate pe termen lung. Statul cu anii la birou şi prin biblioteci nu e tocmai uşor. Oare disciplina studiului şi biruinţa dvs. intelectuală se explică şi prin faptul că pe linie de familie aveţi şi ascendenţă germanică? V-a marcat acest lucru copilăria?
- Eu sunt ca vapoarele, întorc greu. Dar o să întorc capul şi o să mă uit acum înapoi, în vremea copilăriei, deşi e dificil pentru mine să "navighez" în zona aceea... Sigur, am amintiri frumoase, ca orice copil, dar sunt şi multe lucruri pe care n-aş vrea să mi le reamintesc: lipsurile jenante, divorţul părinţilor, munca de zi cu zi a mamei, adică naveta pe care, din motive de "dosar" (ascendenţa şi originea ei germană), o făcea tocmai la Ploieşti, ca desenator tehnic, fără drept de muncă în Bucureşti. Bunica, Martha, era o nemţoaică din Silezia, venită aici pe la începutul secolului trecut, după bărbatul de care se îndrăgostise şi cu care a făcut un
De la stânga la dreapta: Hermine, Martha bunica, Gertrude, sora mai mare a bunicii, la începutul anilor '30
De la mama şi de la bunica, Omi, am învăţat lucruri simple. Că trebuie să fii un om corect, să-ţi faci treaba cât mai bine, să nu faci rău nimănui, nici cu vorba şi nici cu fapta, să nu minţi şi, nu mai puţin, să nu pui mâna pe ce nu-i al tău. Primele rugăciuni tot de la ele le-am învăţat. Eu sunt ortodox, după tată, dar ele erau catolice, astfel încât rugăciunile mele de dimineaţă şi de seară erau în germană. După ce le terminam, urma să mi se dea răspunsul, "Amen", şi numai după aceea, seara, mă puteam culca. Una din experienţele mele de viaţă în creştere, care mi-a rămas până astăzi întipărită în minte, mai precis şi mai adânc decât oricare altă lecţie, a fost cea a unei expediţii haiduceşti prin grădina de zarzavaturi a unui vecin. Cei care o iniţiaseră, copiii mai mari de pe strada mea, m-au luat şi pe mine (aveam vreo şase-şapte ani), ca să stau de pază lângă un gard. Încă nu puteam să-l sar. La sfârşit, cei mari mi-au pus şi mie în braţe un mănunchi de ceapă verde, pe care, foarte mândru de mine, m-am grăbit să-l predau mamei. Şi, ce să vezi, înţelegând de unde îl am, în loc să se bucure, mama m-a pus să i-l duc înapoi proprietarului grădinii şi să-mi cer iertare. În ce-o priveşte pe bunica, pe lângă că era extrem de frumoasă, avea o fire de artist şi era o mare povestitoare. Avea la îndemână un consistent repertoriu de basme nemţeşti, pe care mai târziu le-am regăsit în culegerea de poveşti a fraţilor Grimm, şi bănuiesc că orele pe care le-am petrecut ascultând-o nu se poate să nu fi lăsat urme mai adânci. Amintirea acestor două femei care m-au crescut mă urmăreşte din ce în ce mai intens, împreună cu regretul că amândouă s-au dus atât de repede Dincolo. Nu mi-au prea lăsat timp ca să le întorc măcar o mică parte din tot ceea ce mi-au dat. De asemenea, bunicul meu din partea tatălui, Ion Manolescu, a jucat un rol important în formarea mea intelectuală, prin lecturile pe care mi le-a ordonat şi prin prelegerile de istorie adevărată pe care mi le-a ţinut într-o anumită perioadă. Era profesor de istorie şi de română, şi în fiecare duminică, la ora zece dimineaţa, eram la el, undeva prin Cotroceni, în casa în care m-am şi născut, pentru a discuta ultimele cărţi citite şi a-mi împrumuta altele noi, din biblioteca lui şi a mătuşii mele, care fusese şi ea profesoară de română. El a ţinut, într-un fel, locul tatălui meu, pentru că părinţii mei s-au despărţit când eu aveam în jur de zece ani. Eram prin clasa a treia sau a patra. Aşadar, mama, bunica şi bunicul au însemnat pentru mine primele, dar şi principalele repere de conduită sau de cultură generală.
Un metis cu panaş
Student în anul I la Filologie
- Din amestecul de opoziţii despre care vorbiţi, cred că s-a pritocit un aliaj norocos. Mă simt destul de bine în pielea mea de metis cu panaş. În fond, dacă am reuşit să fac măcar câte ceva cum trebuie, în viaţă sau în scris (între altele, cartea mea despre Caragiale), asta s-a întâmplat şi pentru că decisivă a fost perspectiva sintezei, devenită felul meu de a fi. Şi ca să vedeţi cât de încrezut pot fi când mi se dă ocazia, cred că aliajul meu mai conţine ceva. Am impresia că sunt şi puţin femeie. În Germania, n-am fost deloc surprins când o studentă mi-a scris că ar vrea să se înscrie la unul din cursurile mele, dar pentru că îmi citise prenumele à la française, a fost convinsă că sunt o doamnă. Şi aşa mi s-a şi adresat în mail-ul ei. "Frau Manolescu". I-am răspuns că, din păcate pentru mine, sunt bărbat, dar că voi încerca să n-o decepţionez.
Alfabetul gotic şi lexicoanele bunicului
- Când aţi descoperit cărţile? Cum a pornit patima dvs. pentru citit?
Cu statueta premiului acordat de ICR pentru "Enciclopedia exilului literar românesc" (2004)
"Moartă dar vie"
- Ce idealuri vă înflăcărau ca tânăr licean şi apoi student? Cum v-aţi găsit drumul spre Filologie?
Cu profesorul Klaus Heitmann, la Heidelberg (2002)
"Să ai centrul de greutate în tine"
Ion (fiul scriitorului) şi Ioana Manolescu la poalele unui arbore sequoia
- Poate e prea mult să spun că destinul este cel care trage firele existenţei noastre, dar nu cred să fi fost vorba doar de o simplă întâmplare. M-a căutat într-o zi din toamna anului 1992, un reputat profesor de romanistică din Germania, Karl Maurer şi, după ce am făcut cunoştinţă, m-a invitat ca, din 1993, să predau timp de 4 ani literatură şi limbă română la Universitatea Ruhr din Bochum. Cei 4 ani ai unui ciclu de lectorat, cum se obişnuieşte în cazul profesorilor invitaţi, s-au transformat în 15, între altele, şi pentru că după primii doi ani de activitate am fost numit profesor la Seminarul de romanistică al facultăţii. Cei de-acolo mi-au dat sentimentul că au nevoie de mine, şi cu toate că germanii sunt consideraţi ca fiind mai reci, profesorul Maurer şi familia lui, în casa cărora am şi locuit timp de 14 ani, ne-au dat sentimentul, mie şi soţiei mele, că nu suntem singuri în Germania. Ba chiar că putem să ne bazăm pe nişte mari prietenii. Ce-i drept, nemţii nu leagă prieteniile şi nici nu fac cunoştinţă ca în literatura lui Caragiale, de exemplu. Adică, după ce s-au întâlnit întâmplător într-o gară, după numai câteva minute, să-şi arate unii altora fotografiile de familie. Sunt ceva mai rezervaţi, mai prudenţi. Însă dacă leagă o prietenie, aceea e pe viaţă. Prin urmare, m-am simţit foarte bine la Bochum, iar condiţiile în care am lucrat au fost de aşa natură, încât, uneori, mă întreb dacă nu cumva am visat. În plus, în Germania am putut să dezvolt nestingherit, timp de aproape opt ani, proiectul enciclopediei exilului literar românesc şi să-l duc până la capăt. De ce m-am întors în România? Răspunsul e simplu: nu m-am îndurat s-o părăsesc! Se poate trăi frumos oriunde, dacă te străduieşti să faci lucrul ăsta. Cu o condiţie. Să ai centrul de greutate în tine - cum spun eu, destul de des, din păcate, şi părând din cauza asta că misionarizez. Altfel, e mai greu! Aşadar, n-a fost deloc rău în Germania, m-am simţit bine acolo, şi cu toate acestea m-am întors. De altfel, fiecare vacanţă de vară din toţi aceşti cincisprezece ani mi-am petrecut-o în România, unde am venit şi de unde am plecat ca într-un "flux" şi "reflux" al mării, care rămâne aceeaşi şi când vine, şi când pleacă. Sau, mai bine, ca un transhumant. Şi să vă mai spun ceva. Cei care au studiat psihologic şi sociologic condiţia emigrantului sau a exilatului au ajuns la concluzia că, în cazul celor care pleacă de-acasă şi rămân definitiv într-o altă ţară, asimilarea deplină se face abia în a treia generaţie. Iar eu m-am considerat asimilat aici, în România, şi primit în cel puţin o lume care m-a acceptat: lumea literaturii! Aşa că mi s-a părut că ar fi şi inelegant, şi lipsit de loialitate, dar şi de simţ practic, s-o părăsesc.
"Parcă înainte era mai mult timp de trăit împreună!"
Cu soţia, Ioana, cu ocazia aniversării a 40 de ani de căsnicie
- Oh, aproape fericit! Fericirea e o vorbă mare. Dar sunt mulţumit, şi eu, şi soţia mea, profesoară de franceză, dacă fiul nostru, Ion Manolescu, şi el tot filolog, conferenţiar la Facultatea de Litere, este mulţumit cu drumul pe care şi l-a ales. Scrie critică şi teorie literară, dar şi proză, e un romancier de succes, una din cărţile lui, "Derapaj", a fost, la momentul apariţiei, în 2006, un bestseller, iar acum, un nou roman se apropie de pagina pe care autorul înscrie cuvântul "Sfârşit". Dacă eu sunt cel care să-l fi îndreptat spre Filologie, nu ştiu. Ştiu doar că pe vremea când el era elev, ne jucam împreună de-a literatura, făceam fiecare câte o revistă în care ne duelam polemic şi la care ne abonam reciproc. În schimb, cred că am fost, şi sper că sunt şi acum, prietenul, şi mai puţin dascălul, profesorul lui. În ce priveşte căsnicia mea, după cei aproape 49 de ani de mariaj, n-am aflat încă o reţetă a longevităţii în doi. Cred că şi asta ţine de noroc, de destin sau, pur şi simplu, de o misterioasă loterie cosmică. Sigur, rămâne faptul că ceea ce urmează după ce te-ai căsătorit reprezintă o treabă extrem de serioasă. Dacă totuşi vreţi o reţetă, aş cita un actor celebru, care spunea că secretul stabilităţii unei căsnicii e simplu: "Soţia are întotdeauna dreptate!" Mai pretenţioşi, filosofii îl citează pe Platon, cu hierogamiile lui cosmice, când se întâlnesc cele două jumătăţi rătăcitoare ale unei sfere. Dacă se întâlnesc. Aşa o fi fost în antichitate. Astăzi, trăim timpuri care permit mai greu asemenea "performanţe", mai ales când profesia pe care o ai îţi impune să lucrezi într-un ritm infernal. Timpul, pe măsură ce lumea se complică, îşi schimbă pulsul şi viaţa devine hipertensivă. Ceea ce pentru mulţi poate fi şi pasionant, şi productiv. Dar... parcă înainte era mai mult timp de trăit împreună.
- V-aţi aniversat ziua de naştere chiar la începutul anului, în zodia Capricornului. Vă regăşiţi în ea?
- Poate că am reuşit să transform această încăpăţânare proprie Capricornilor într-un atu. Sper că sunt un perfecţionist şi sunt sigur că obişnuiesc să duc la bun sfârşit proiectele începute. E bine să fii perfecţionist? E rău? Poate că uneori e bine pentru tine şi rău pentru alţii. Oricum ar fi, şi în perioada aceasta mă străduiesc să închei încă un proiect. De peste doi ani, colaborez la "Viaţa Românească", cu o rubrică intitulată "Istorie şi literatură", şi acolo public fragmente din ceea ce sper eu că va fi o nouă carte despre exilul literar românesc. Şi mai scriu câte o povestire incredibilă.
- Dar când nu scrieţi sau nu vă aflaţi la catedră, cum arată viaţa dvs. de zi cu zi?
- De trezit nu mă trezesc foarte devreme, prefer să lucrez până târziu, noaptea, când e linişte şi mă simt mai în largul meu. În schimb, de când m-am transformat într-un tânăr pensionar, eliberat de programele fixe de altădată, am devenit ceva mai dezordonat. Pe parcursul unei zile am secvenţe în care fac cu totul altceva decât să stau în bibliotecă şi să lucrez în mod ordonat. Prefer să trăiesc într-o relaţie de armonie cu cei din jurul meu, şi asta se poate întâmpla în multe feluri. Nu cât şi cum ai vrea tu, şi nici cât şi cum ar vrea ceilalţi, dar se poate. Curăţând cartofi, în bucătărie, mergând la un spectacol bun, sau, uneori, la o simplă plimbare în doi. E interesant că, deşi suntem bucureşteni amândoi, după ce ne-am întors din Germania, eu şi soţia mea redescoperim Bucureştii, plimbându-ne prin vechile cartiere, ori mergând în cartierele mai noi. Dar, sigur, tot proiectul literar este cel care se plasează foarte sus pe lista priorităţilor mele. Nu vreau nici să exagerez, nici să minimalizez, dar sunt ore bune pe zi în care nu mă ridic de la masa de lucru. Dar cum vă spuneam, armonia în familie fiind foarte importantă, trebuie să am grijă să n-o stric. Într-un fel, acum dau înapoi ceea ce am primit, pentru că a fost foarte
Pe Valea Ialomiţei, coborând cu oile de la munte
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
