- De mulţi ani de zile, casa dvs. este Austria. Totuşi, în ultima vreme, din punct de vedere artistic vă faceţi deseori timp şi pentru România, spre bucuria admiratorilor dvs. Care este explicaţia: dorul de casă, înnobilarea vieţii artistice româneşti?
- Dorul de România a fost, de când am plecat şi până acum, la fel de puternic şi tocmai din acest motiv am revenit aici foarte des. Ba chiar, acum treisprezece ani, mi-am cumpărat un teren şi am construit o casă la Bran. Deci în realitate, casa mea nu este doar în Austria, la Viena, ci şi aici, în Bucureşti, la părinţii mei, şi la Bran, unde şi familia mea "de dincolo" vine cu aceeaşi plăcere ca şi mine. De asemenea, nici relaţia mea cu publicul din România nu s-a schimbat. Publicul din Bucureşti, dar şi cel din ţară, a fost mereu la curent şi a urmărit evenimentele artistice din străinătate, în sfera muzicii de operă. Fireşte, în măsura în care putea, prin mijloacele pe care le avea la îndemână: prin intermediul emisiunilor de radio, al transmisiilor de televiziune sau apelând la DVD-uri. E adevărat, însă, că până în urmă cu câţiva ani, prezenţa mea pe scenele din România era destul de frugală, şi chiar eram întrebată de ce nu vin să cânt mai des aici. Răspunsul meu era întotdeauna acelaşi: îmi doream foarte mult să cânt în România, dar problema era una de natură organizatorică - stagiunile de la Operă, de la Ateneu sau de la Sala Radio se alcătuiau, ca program, cu foarte puţin timp înaintea evenimentelor propriu-zise, asta în vreme ce, în străinătate, agendele artiştilor se fac cu ani de zile înainte. Ca atare, în momentul în care eram întrebată "Puteţi să veniţi luna viitoare să cântaţi la noi?", eram nevoită să răspund "Nu". Pur şi simplu, nu eram liberă. Din fericire, în ultimii ani, s-a înţeles şi aici cum funcţionează această lume artistică, şi persoanele din conducerile instituţiilor pe care le-am pomenit şi-au adaptat strategia de lucru, astfel că programele se fac din vreme, iar eu pot să apar şi pe scenele din România mult mai des, ba chiar constant - şi când spun asta mă gândesc, de pildă, la proiectul "Cele trei dive", gala de Crăciun din stagiunea Orchestrelor şi Corurilor Radio, proiect datorită căruia, de trei ani încoace, în fiecare decembrie, am fost prezentă la întâlnirea cu publicul românesc.
- În afară de muzică, ce anume, din România, mai înseamnă acasă pentru dvs.?
- E greu de pus în cuvinte... Eu am şi în străinătate mulţi prieteni români şi ne întâlnim des, deci nu mă pot plânge că-mi lipseşte limba, cu atât mai mult, cu cât şi cu copiii mei nu vorbesc decât româneşte. Fireşte, că mereu mi-e dor de părinţii mei, de casa noastră de aici, din Bucureşti, de casa de la Bran, dar, dincolo de reperele acestea, e ceva mai mult, ceva inefabil... În primul rând, e sentimentul de întoarcere la rădăcini, sentimentul de apartenenţă reală. Locuiesc în Austria, la Viena, de peste douăzeci de ani şi, evident, mă simt acolo în largul meu - cunosc oraşul, cunosc modul în care funcţionează el şi ţara, acolo sunt soţul meu şi copiii noştri - însă nicio secundă nu mi-ar trece prin minte să spun că sunt austriacă. M-am adaptat acolo în măsura în care sunt adaptată în orice alt loc de pe planetă, pe unde m-au purtat paşii. Am, într-adevăr, lejeritatea "cetăţeanului lumii", pentru că, în fond, eu nici nu stau foarte mult la Viena - mai ales de când mi-am început cariera de liber-profesionist, mă aflu mai mult pe drumuri: azi sunt la Londra, peste o lună la Paris, peste o altă săptămână la Berlin, apoi dau fuga la Barcelona, New York ori San Francisco şi aşa mai departe.
Când valiza călătoare ajunge acasă
- Sunteţi o mare artistă şi oamenii vor dori totdeauna să ştie cum arată viaţa dvs. dincolo de cortină, atunci când luminile rampei se sting.
- Ca şi în viaţa profesională, şi în cea de familie cuvântul-cheie este organizare. Şi, bineînţeles, "colaborarea" cu soţul meu, fără de care n-aş izbuti s-o scot la capăt. A fi acasă înseamnă, de cele mai multe ori, că nu am spectacole, şi asta îmi permite să mă îngrijesc de familie şi de căminul nostru. Deci, după câteva zile de readaptare, de ajuns acasă nu doar cu trupul şi cu valiza, ci şi cu sufletul, îmi intru în ritmul casnic. De-altfel, la Viena, sunt o persoană extraordinar de casnică. Nu vreau să mai aud de restaurante sau de orice alte ieşiri, şi aproape că nu-mi mai părăsesc domiciliul. Asta, probabil, ca să compensez perioadele de peregrinări. Acasă fiind, aşadar, îmi place să gătesc, să croşetez, să mai fac modificări de decor, iar serile, să primesc prieteni. Cărora, deseori, le pregătesc mâncăruri româneşti. Am remarcat că în topul preferinţelor sunt sarmalele şi zacusca! (râde) Dar chiar şi în acele zile vieneze lipsite de angajamente profesionale, continui să mă pregătesc muzical. Dimineţile, când copiii sunt la şcoală, studiez şi îmi fac exerciţiile fizice pentru menţinerea în formă, iar după ce vin pruncii, mă ocup de ei: mâncat, făcut lecţiile, jucat, pupat, citit, discutat... Încerc să-i educ astfel încât să aibă încredere în ei înşişi, să dezvolte acel simţ al responsabilităţii faţă de propriile acţiuni, să fie disciplinaţi şi să aleagă să facă lucruri nu doar utile, ci de care să le fie şi drag.
- Copiii dau semne că ar putea sau ar dori să vă calce pe urme, din punct de vedere artistic?
- Pentru copiii dvs., vorbitori amândoi de limba română, unde credeţi, totuşi, că se află acel acasă de suflet?
- Probabil că la Viena, deşi sunt convinsă că o parte consistentă din ei "respiră" româneşte. În Bucureşti ei nu prea au fost, pentru că de fiecare dată când am venit aici, eu aveam treabă, ei erau la şcoală, deci deplasările în capitală nu au fost numeroase. Însă verile ni le petrecem, în mare parte, la Bran, în formaţie completă şi atunci copiii sunt, într-adevăr, foarte legaţi de acea parte a ţării. Au o afecţiune profundă faţă de acea părticică de Românie. În plus, ei ştiu deja că sunt pe jumătate români (cealaltă jumătate fiind germană, căci soţul meu este german). Totuşi, pruncii noştri trăiesc, în majoritatea timpului, la Viena, cresc, învaţă şi copilăresc în limba germană (cu excepţia românei pe care o vorbesc cu mine, în casă), se dezvoltă în sistemul german, deci e un context general al cărui centru este casa noastră din Viena şi care, inevitabil, alcătuieşte acel acasă al sufletului despre care mă întrebaţi.
Despre aplauze
- Da, m-am gândit şi posibilitatea aceasta există. Nu pot să determin acum un punct în timp sau un punct pe harta lumii, dar, da, poarta e deschisă. Probabil, mai curând către România decât către o altă ţară, dar deocamdată nimic nu e sigur sau orice e posibil.
- O asemenea opţiune presupune, cu siguranţă, o comparaţie nu tocmai uşoară, între România şi Austria. Cum arată balanţa?
- Discuţia aceasta este amplă. Neintrând însă în prea multe detalii, pot să spun că perspectiva aceea, conform căreia tot ce ţine de ramura germanică e marcat de rigurozitate, acurateţe şi un spirit destul de rece, nu e întru totul conformă cu realitatea. Adică, şi în spaţiul germanic există oameni neserioşi şi leneşi sau oameni calzi şi cu simţul umorului... Diferenţele faţă de România rezidă, mai curând, în zona sistemului social şi economic. Acolo, în Europa germanică, există mai multă aşezare, rotiţele angrenajului merg aproape fără greş ca unse, există o conştiinţă a muncii care previne sincopele. Şi vă dau un singur exemplu: dacă în România, când ai de plătit o factură sau de obţinut vreo adeverinţă, te îngrozeşti la gândul că vei pierde o zi întreagă aşteptând la cozi, în Austria nu ai nicio temere, pentru că nu există cozi, nu există îmbulzeală, există doar nişte ghişee, unde, în câteva minute, ţi-ai rezolvat problema. În schimb, în ceea ce priveşte lumea teatrelor de operă, diferenţele încep, pe zi ce trece, să se estompeze, în sensul că şi în România s-a înţeles că modul benefic de a lucra, de a pregăti un spectacol sau un concert e acela bazat pe rigurozitate, seriozitate, atenţie, asumare şi respect. Şi nu doar că principiul s-a înţeles, dar el se şi aplică din ce în ce mai des şi mai bine.
- Dialogul acesta este posibil datorită revenirii dvs. în Bucureşti, cu ocazia unui proiect de excepţie: reprezentaţia cu opera "Ariadna La Naxos", de Richard Strauss, care a avut loc pe 24 ianuarie, pe scena Sălii Radio. Speculând ideea diferenţelor culturale: se deosebeşte, în vreun fel, publicul meloman român de cel occidental? Există particularităţi care definesc şi identifică publicul fiecărei ţări?
- În general, publicul care vine la operă este un public cunoscător, educat. Acesta este un atribut internaţional. Însă există, într-adevăr, particularităţi care deosebesc publicul unei ţări de acela al altei ţări. De pildă, un public extraordinar de expansiv şi de cald, care aplaudă o jumătate de oră după ce se termină spectacolul, este acela din Viena. Cam aceeaşi situaţie se întâlneşte şi la Berlin - am avut odată, după un spectacol cu "La donna del lago", de Rossini, aproape jumătate de oră de aplauze! În schimb, la Madrid, unde-ai zice că ai de-a face cu cei mai focoşi oameni din Europa, găseşti, de fapt, cel mai rece public de operă din lume. Îmi aduc aminte că, într-un an, am cântat acolo Cherubino şi, după ce-am încheiat aria, am avut nişte aplauze care mie nu mi s-au părut prea entuziaste şi chiar mă întrebam ce se întâmplă. Ca, după ieşirea din scenă, să mi se spună "Vai, dar reacţia asta a fost ceva extraordinar, că, în mod normal, madrilenii nu aplaudă deloc!". Sau, în America de Sud, izbucnesc ropote de aplauze, de ai impresia că o să se dărâme clădirea, dar totul nu durează decât patru minute! Apoi sala se goleşte cât ai clipi. (râde) Publicul din România se poziţionează undeva, într-o zonă medie-superioară, se apropie foarte mult de cel din Viena, Berlin sau Londra.
- Cu siguranţă, la vară voi fi la Bran! Iar, din punct de vedere profesional, în septembrie revin la Bucureşti, unde va avea loc Festivalul Radiourilor din Europa, RADIRO. Voi cânta cu orchestra Südwestrundfunk, din Stuttgart, la Sala Radio, "Şeherezada" de Ravel, sub conducerea dirijorului francez Stéphane Denève.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
