În Azurul Crăciunului
Franța îi ținea ocupați cam 11 luni pe an. Deși au schimbat demult locurile de muncă de acasă cu cele din străinătate, nu i-am vizitat. Până acum, când doar mama mai e acolo. În toamna asta, tata a murit. Plec din Cluj ca să petrecem împreună Crăciunul. Parcurg 1782 de kilometri, în 33 de ore de autocar. Dorm prost, încolăcită pe scaune mici, în lumina ecranului pe care rulează filme vechi și manele. Ascult poveștile celor care se-ntorc la muncă, de sărbători, și aștept cu nerăbdare sfârșitul călătoriei. În muzica roților care mă lasă în noaptea Coastei de Azur, mama mă îmbrățișează și mă-ndrumă pe străduțele familiare doar ei.
Suntem în Ramatuelle, un oraș la 30 de minute de mers pe jos din Saint-Tropez. Dincolo de porțile electrice, dau într-un culoar lung, înalt, de plante. Nu le văd bine, e aprinsă doar luna și o lanternă care caută rulota. Uite-o. Stă albă, discretă, între cactușii, palmierii și toate celelalte flori ale pepinierei (un fel de grădină exotică, uriașă, în care fiecare plantă își așteaptă cumpărătorul). Aici, părinții mei au stat în ultimii trei ani de viață ai lui tata. Spunea că e cel mai frumos loc de muncă de când a plecat din România, în 2002.
În fața ușii e scuterul pe care el și-a îndeplinit visul pe două roți. Ușa dă într-un living mărunt. În mijlocul lui, e o masă plină de creioane pentru grădinari, beletristică franțuzească și DVD-uri. Seara, mama își tace dorul cu filme și cărți. Ziua, cu muncă.
Dintr-o vază de sticlă pâlpâie o lumânare. În lumina ei miaună Martinică, o pisică gri, tărcată, grasă.. "Maauu!", o cheamă mama și felina sare la picioarele ei, se rostogolește și rămâne cu mustățile în șlapii rupți ai lui tata. Parcă-i văd degetele lungi, pășind prin rulotă.
Au trăit ca studenții aici. Două camere mici, fiecare în a lui, de când unul sforăia și celălalt se trezea în fiecare noapte. O bucătărie mică. Dulapul ei de haine, dulapul lui de haine. Îl deschide. "Hainele lui, uite", zice mama. Îi adulmecă gulerele, îi mângâie pantalonii și le așează cu grijă înapoi.
Ne privim printre aburii ceaiului de mentă. Suntem în pijamale, aproape de somnul care ne va prinde îmbrățișate. Ea își mângâie degetele mâinii cu buricele celeilalte. Alunecă încet, abia atingându-și pielea, în sus și-n jos. Le strânge în rugăciune. Șoptește senină. Se închină lent. Mă închină și pe mine. Închină poza lui tata. Îi spune pe nume, "Emi...", zice melodios.
6:40. E întuneric. Alarma nu mă ridică din pat. Dar mama mă împinge blând și-mi spune că asta este ora la care-i începe viața. Peste mirosul de cafea, îmbrac bluza ei de muncă, ea o ia pe-a lui și ieșim printre frunzele grele de picuri. Vreau să înțeleg cum au lucrat aici, cum s-au iubit, cum au trăit departe de țară. Vreau să văd cum lucrează mama acum.
Dintr-un depozit cu uși grele, de fier, scoate o mătură lungă, un făraș mare, o roabă și o pereche de mănuși. Mi le dă mie. Preț de un tur mic al locului, mă țin după pașii ei repezi. Îmi arată cactușii de cinci metri, cactușii "mickey-mouse", "picior de elefant", mimoze, ghivece cu iarbă galbenă, roșiatică, trandafiri și multe plante de care n-am mirosit niciodată. "Asta e carnivoră, când vine albina, haț! Și-a închis petalele și acolo rămâne", îmi prezintă o frumusețe galbenă și înaltă. "Toaleta e asta", îmi spune mama și-mi arată, în mijlocul pepinierei, un paralelipiped de lemn acoperit complet de tulpini exotice, frumoase. "Intră", mă-ndeamnă ca într-un muzeu.
Dincolo de gardul care ne desparte de altă proprietate, câțiva muncitori pun ziua la cale. Îi salutăm și mama le strigă zâmbind: "E fiica mea!". Ei înclină șepcile și drumul ne duce la Daniel. E unul din șefii ei, un tip mărunt, vorbăreț doar în franceză și nerăbdător în gesturi. Îi strâng mâna și-i citesc în privirea îmblânzită, brusc, amintirea lui tata. "Ce bine-i semeni", spune.
Toate plantele din jur îmi sunt cunoscute. Le-am pipăit ani de zile, în pozele pe care tata mi le povestea, târziu, după miezul nopților de vacanță, acasă. "Măslinii-norișori" se numesc astfel pentru că arată ca niște nori verzi, crescuți pe ramuri. Cei din brațele mele sunt încă subțiri și firavi. Învăț să îi ajut să nu rămână cocoșați în umbra adevăraților nori. "Ce mic ești, dragul mamii. Hai să vedem dacă știi să te îndrepți", le vorbește mama câtorva frunze. Sunt stângace-n tot ce fac aici. Trag cu ochiul la mâinile ei cu unghii roșii, mici. Înnoadă în bucle, între măslini și bambus, un elastic verde și ocolește fiecare frunzuliță. Dacă mai prinde câte una-n noduri, îi cere iertare.
Cu roaba plină de flori portocalii, traversez un pod mic, peste singurul râu din pepinieră. "El l-a construit", îmi spune mama, zâmbitoare până la cer. Tata știa să facă de toate. Doar să îmbătrânească n-a știut.
Strălucitorii
Întorc lumea pe dos și mă plouă cu Marea Mediterană, în timp ce stau pe un nor lung, ca un tren care înaintează când vrea vântul. Cunosc țărmul ăsta din Saint-Tropez, de când tata mă suna ca să-mi dea valurile la telefon. Apa mării mă recunoaște și ea. Nu știu dacă din simpatie sau dor de el, dar lovește mai tare uscatul, și-mi udă blugii.
Trec pe lângă sute de obloane trase peste întunericul vilelor locuite doar vara. La oricare casă m-aș uita, văd umbre de palmieri pe acoperișuri și gazon, pini de piatră și porți îmbrăcate în verde. Pe sub coroanele copacilor uriași, trăiesc entuziasmul lui tata, când a ajuns aici prima dată. Îmi spunea că "e verde, e frumos, e minunat. E ca un paradis. Dar e un paradis al dracului de scump".
"Merci, madame", îi spune mama celei care ne vinde două bilete pentru o plimbare cu vaporul. În cele 15 minute pe care le mai avem până la ridicarea ancorei, luăm prânzul în fâlfâit de aripi. La picioarele noastre, porumbeii și pescărușii împart pâine, voci și priviri iscoditoare. Păsările ne-o iau înainte spre larg și ne îmbarcăm în turul "vilelor bogaților". Adică 90 de minute în care o voce înregistrată povestește despre prețurile și proprietarii caselor de pe țărmul Saint-Tropez-ului. Însă valurile mă vrăjesc. Mama mângâie o lumânare rotundă, aprinsă în palme. Își dorea demult să se plimbe cu tata pe mare. N-a făcut-o. O face acum, cu ochii mai verzi ca niciodată, de lacrimi.
"Bogăția este genul de fericire specifică Saint-Tropez-ului." Acestea sunt ultimele cuvinte ale vocii de pe casetă. Cu gustul amar al fericirii definite astfel, coborâm în portul plin de iahturi. Toate îmi par cunoscute, la fel ca plantele din pepinieră. Asta, pentru că tata a făcut sute de fotografii, ca să-mi arate lumea în care a plecat. A fotografiat magazine de lux, elicoptere parcate în curți uriașe, motociclete la care visa, statui și picturi fascinante, străduțe înguste și chipul omniprezent al lui Brigitte Bardot. În mare parte, datorită actriței, orășelul acesta a devenit unul din locurile preferate ale bogaților lumii. "Mă, puică, oamenii din Saint-Tropez trăiesc pe altă planetă", îmi spunea. Și iată-mă aici. Pe planeta din poveștile, filmele și pozele lui.
Scurtătura spre pepinieră trece pe lângă un magazin pentru pescari. "De aici își cumpăra Emi tot ce-i trebuia la pescuit". De când îl știu, avea pasiunea asta. Mama spune că, în zilele libere, el stătea aici cu orele, la pahare de vorbă și de visuri. La umbra subțire a undițelor de multe feluri, în rock-ul unui radio dat încet, șchiopătează, sprijinit în cârjă, tot un Emi. Emile. E proprietarul magazinului, un bărbat cu liniște în privire, nu mai în vârstă de 50 de ani. La fel ca tata, la anii când mi-a spus "bun venit pe lume", are bucle dese, cărunte. "Sunt soția lui Emil, mă țineți minte?", îi spune mama. El iese de după tejgheaua de sticlă, înaintează legănat și o îmbrățișează. O lasă din brațe, privește pământul prin ceața umedă și o roagă să fie puternică. "Ea e fiica lui". Mă privește senin, curios. Îl caută în mine. Îl găsește. Își duce pumnul la inimă, o bate ușor și spune: "E aici. N-o să plece niciodată de aici."
24 decembrie
Rulota miroase a casă primitoare, a ceară topită și a sfârșit de ploaie. Cu geamurile mereu deschise, tot parfumul pepinierei traversează încăperile. Martinică îl adulmecă și oftează leneș. În stânga mustăților lui, sunt eu, îmbrăcată în pijamale. În dreapta, mama, îmbrăcată în pijamale. Între noi, cina de Crăciun. Am uitat să facem cumpărăturile. Furculițele ne sunt pline de mazăre și emoții. Din cauza lor, nu mi-e foame. Nici ei. Mestecăm încet, încet, ca într-o așteptare lungă. Doar tata e voios, în fotografie. "De fiecare dată când mă uit la el, simt că privește altfel", spune mama. Își înclină capul spre stânga și rămâne în tăcere.
Față-n față, cu pixurile pe jurnalele fiecăreia, scriem cum ne-amintim Crăciunurile trecute. Nu toate ne vin în minte. "Gata, eu nu-mi amintesc mai mult." Facem schimb de amintiri. În literele ei mari, rotunde, aplecate spre dreapta, miros cozonaci, gust must și descopăr nume străine din poveștile lor de când au plecat din România. În literele mele, ea vede chipul de dor al bunicii, luminat de beculețe galbene. De când au descoperit străinătatea, doar în trei Crăciunuri n-au fost imigranți.
Pe curând, de Crăciun
Dimineața lui 25 decembrie ne pune pe chipuri zâmbete de acceptare. După patru zile de mamă și amintiri de tată, împachetez bagajul pentru România. Până în Nisa, mergem cu trenul. De acolo, mă voi urca la ora 6 în autocar, mâine dimineață.
În Nisa plouă cu ligheane calde. Umbrelele nu ne ajută, nici șosetele ude, nici rucsacul meu uriaș. La ora 19, străzile sunt aglomerate de limbi din toate părțile lumii. Mergem de douăzeci de minute fără direcție, când intrăm într-o catedrală. Tresar cu fiecare clapă de orgă. Un domn subțire, pe sub hainele negre, cu barbă căruntă, își privește palmele întoarse spre înaltul bisericii. Oftează blând. Se roagă. În spate, un tânăr îi șoptește ceva lui Dumnezeu. Două rânduri de scaune mai în față, o fată se leagănă încet, pe muzica singurătății de Crăciun. La poalele catolice ale Sfintei Rita, ochii mamei se umplu de luminile lumânărilor. E sfârșitul slujbei de Crăciun. Muzica e ca o horă de îngeri. Mama îmi zâmbește și-mi spune: "Uită-te. Toate lumânările sunt în culori pale. Doar a lui e roșie. E mereu special".