Cei pe lângă care trecem: Oameni din Mehedinţi

- Poveşti uitate ale satului românesc -

Turcu' din Ada-Kaleh

"Azi cu bani, mâine fără bani! Azi cu bani, mâine fără bani! Rahat, sugiuc, halviţăăă... Azi...". "De unde eşti, moşule?", am întrebat. Stupoare. Maşinăria vo­cii răguşite, ce părea de neoprit, mecanică, a stat pe loc. "Dar dumneata, duduie, de unde? C-aici mă ştie toţi. Tot Turnu Severin, Drobeta asta, tot malu' de români. Eu sunt "turcu din Ada-Kaleh". Şi îndată, s-a aşternut o umbră pe chipul lui, altminteri hâtru. Ros­tise numele unui vis. Ada-Kaleh. Insula de sub ape.
Şi-am aflat de la alţii, "turcu' din Ada-Kaleh", când pierea ostrovul lui, a stat o vreme, lungă vreme, uitân­du-şi mica tarabă cu dulceţuri de trandafir, a stat pe mal, cu ochii-n valuri, şi nu mai striga nimic. Ve­neau gră­madă oamenii şi-i cumpărau. Câte unul îl bă­tea în­curajator pe umeri. Până i s-au terminat bor­ca­nele şi borcănaşele. Trandafiri din soiul ăla, de dul­cea­ţă, or mai fi înflorind prin grădinile din Clisura Du­nării. Şi as­tăzi, seara, te-mbată aroma de glicine, gar­denii, roze şi salcâmi. Cresc şi smochini şi iese un vin de po­veste. Câte o ţestoasă trece bulevardul, din­spre par­cul liceului. Printre maşini, alene, molcom, fă­ră ha­bar. Iar undeva, nu departe, pe Valea Topol­ni­ţei, mă opri­seră nişte oameni să urc un deal. "Vai de mine, acolo nici vitele nu le mânăm, că-s balauri". Tre­buie să fi fost vipere cu corn. Aşa că, trandafiri, si­gur, erau. Numai că bătrânul n-a mai adus dulceaţă niciodată. Râdea ca îna­inte şi striga: "Rahat, sugiuc, halvi­ţăăă". Da-n ochii lui se vălureau ape goale.
Am auzit că şi cei din Orşova, bă­trâni sau ti­neri, nu se visează niciodată în ca­sele sau blocu­ri­le noi, pe dealul Ozo­ina, ci acolo, jos, unde fu­se­­se urbea lor, nu­mită de romani Dierna, ajunsă sub lac.

Cuibul de berze

Un moş, feroviar de-o viaţă, Iosif Co­văsală, lo­cuise într-o mândreţe de ca­să de piatră, de prin 1800, ridicată în fe­lul locului, cu un coş mare, înalt, de pes­te trei metri. Rămăsese în vânt doar vatra cu coşul ei straş­nic. În jur, ruine. Bul­dozerul făcuse totul una cu pă­mântul. Să se aşeze apele lin. Cum de stăruise co­şul? Ei bine, avea în vârf un cuib de berze cu pui mici. Nea Co­vă­sală ceruse, scrisese petiţie la Consiliul Popu­lar, cu număr de în­registrare, să se amâ­ne dărâ­ma­rea lui, până în­va­ţă puii să zboa­re! Şi se aprobase! Văzuseră şi ei, zi­le la rând, cum veneau spre seară ber­­zele din bălţi, iar cuiburile, nicăieri. Pra­ful se ale­sese. Se roteau păsările, se ro­teau. Se roteau. Până în­tr-o zi, când au în­ţeles. Şi n-au mai venit. Doar cuibul lui nea Covăsală se înălţa în vânt, cu via­ţă în el, pe un câmp. Pensionarul ce­fe­rist tre­cea zilnic să vadă cum mergeau lec­ţii­le de zbor. Puii berzelor de pe coşul casei care murise.

Capul de cocoş

Vechea Orşovă şi satele Jupalnic şi Coramnic au fost, aşadar, strămutate mai sus. Şi să vezi mi­nune. Toţi cocoşii din Tufari, din împrejurimi şi chiar de mai departe, au fost cumpăraţi. Nu se putea să pui te­melie unei case noi, fie ea şi bloc din beton sau pre­fabricate, fără să tai un cocoş. Obicei, poate, de la pri­mul bordei... Chit că acum o făceau mai pe ascuns. Jert­fă pentru trăinicie. Pasărea-trâmbiţă, vestitoare a soarelui, a luminii, a rodirii, alunga spaimele, nesi­guranţa, neîncrederea. Capul de cocoş şi câţiva stropi de sânge pe prag spălau teama şi puteai să-ţi începi viaţa. Apoi, şi borşul de cocoş era pe cinste. Îl mâncau zidarii, aşa se cuvenea. Pe căpriorii acoperişului, aco­lo unde în alte locuri se punea un brad micuţ şi-o sticlă cu tărie, aici se prindea o creangă de măr cu doi cucuruzi, pe-o sfoară. Pereche. Leac singurătăţii.

Cei rămaşi, deşi plecaţi

La Gura Văii, Schela Cladovei, Bahna şi Iloviţa, dar mai ales la Vârciorova, se iţeau prin bălării o gră­madă de ziduri rupte şi prăbuşite, de nu mai ştiai bine care-s ruine noi şi care vechi. Cele noi sunt mai mult sub ape. Cele rămase sunt, unele, tare vechi. Precum zidurile înierbate cu muşchi gros, ale unui schit de pe Valea Vârciorovei. Mustind de şerpi şi taine. E cel dintâi lăcaş ridicat de Sf. Nicodim de la Athos, care-a trecut Dunărea îmboldit, de-un vis. Dar visul l-a gonit iar - "Nu-i ăsta locul!". Apoi, a durat Topol­niţa, Gura Motrului şi-n sfârşit, Tismana. Pereţii pie­troşi, aspri, ai Vârciorovei stau neclintiţi şi totuşi par a se legăna. Unduiesc ierburi atât de înal­te, cărnoase, că totul pare în miş­­ca­re. Mai pu­ţin micul cimitir. Că a rămas acolo un cimitiruc fără sat. Casele-s în lac. Oamenii, stră­mu­­taţi. Şi-atunci ci­ne a în­grijit mi­cile cruci albe, de piatră calca­roasă, ce se iţesc pe deal, pre­cum cor­niţe de melci pre­istorici? Ci­ne a vă­ruit co­păceii? Ci­­ne-a pus flori? În jur, bă­lării cât casa înă­buşă totul. Aici e cosit însă. Se vede că oamenii vin, mai vin, pun ulei în can­dele, dau cu săpăliga la vreme, răsună vreo cân­tare, mai mult bocet, se spun vorbe celui dus - "Văzuşi, tăicuţă, nu te uitarăm. Venirăm să stăm un pic de taină. Că Ilenuţa Grecului se lo­godi, nu-l aşteptă pe Ionic-al nost'. Ce i-om spune, ai? Ai, tăicuţă ? Cre' că mnea­tale zici că fu mai bine aşe? Oof!".

Slobozâtu' apelor

Când porneşti în sus, spre Baia de Ara­mă, şer­puieşti prin sate nisipoase, pline cu livezi de piersici. Să ţină malul locului. În Hinova însă, cos­tişele sunt proptite cu sal­câmi. Dacă ni­me­reşti în mai, spre amurg, te îmbată par­fu­mul florilor. Mirosul vălureşte aerul şi-l simţi pe umeri greu... Poţi pipăi vântul serii. Zic oamenii c-aici auzi cocoşul din trei ţări, de la noi, de la bulgari şi de la sârbi. Pe urmă dai şi de pădurea de liliac. Iar la podul natural de la Ponoare sau Pie­trele-ncălecate, în sus, pe Valea Costuştei, nu mai afli sate adunate, ci risipite. La vre­mea cositului, trec pe dealuri încoace şi-ncolo femei călare, cu furca şi grebla la oblânc. Au fâneţe de­parte.
La Izverna, precum îi e şi numele, iz­vo­răşte o apă strălimpede, dintr-o peş­teră. I s-a dus vestea. E pură, e dintâi. A fost s-o cerceteze şi francezul Cousteau şi a găsit-o mirifică. Băieţi întreprinzători şi-au pro­pus s-o îmbutelieze. Poate că a fost o ul­ti­mă "slobozire", acel "Slobozâtu' apelor", pe care l-am filmat acolo. Cu câteva muieri de ispra­vă, în frunte cu Domnica Trop, glasul, ghiersul de aur al satului. Bătrânele urmau să dea pe apă trocuţa de dovleac cu lumină în ea. Sufletul unui răposat pleca. Trecuseră cele 40 de zile. Pleca de tot de-aici. S-au strâns, tăcute, la izbucul iz­vorului din gura grotei, fără fir de vorbă, împo­dobite cu straiele de fală din lăzi vechi, solemne ca Par­cele. Au pus pe calea de apă, la vale, covata de dovleac, cu trei fire de floa­re de la mormânt şi-o lu­­­mâ­nare aprin­să. Stăteau femeile îm­pie­­trite, cu mâ­­na la gură şi priveau lung cum se duce sufletu' spre Ceea Lume. I-e mer­sul lin, e cu opinteli, e poprit în hă­­ţişuri, ramuri sau bolovani, se răsu­ceşte în vreun vârtej, îi pâlpâie lumina de-o pală de vânt ? Se stiiinge! Nu, a fost doar un oftat lung, lung de tot, cine ştie ce păcat s-a izbăvit în clipa aia. Oh, Doam­­ne!
Privind cu bătrânele, printre ele, mă lăsam şi eu dusă de val, uşor, uşor, poate cu-n abur de ceaţă în ochi, poate c-o ameţeală, şi-mi părea că pârâul s-a apu­cat să susure un bocet: "Nu te lua după ape,/ Nici după pâraie late/ Că apele-s curgă­toare/ Şi-napoi nemer­gă­toare/ Ci te du pe cea cărare/ Ce merge cu sfântul soare/ Că soarele-i mergător/ Şi-napoi-ntor­cător,/ Şi el dac-o răsări/ Tu la noi iară-i veni..." Un suflu, un zvon din vre­muri vechi, mult mai vechi, apuse acum, şi totuşi...

Furatul umbrei

Mi-am revenit. Drumul trocuţei de dovleac, dru­mul sufletului, a fost drept, pe mijlocul şu­vo­iului. S-a dus, nu se mai vede nici urmă. Bătrânele pun o pân­ză­tură pe mal şi îmbucă vesele din po­mana pe care au adus-o în co­şuri. Acum nu tac, sporovăie, ba fac chiar larmă. Sunt guralive. Mai ales cea care a dus apele, găleţile cu apă de pomenire, dar şi cea care a îngrijit săcuiul. Un să­culeţ ţesut, rămas acum s-atârne gol, pe cruce. Fu­se­seră în săcui, vreme de cele 40 de zile, căţuiul de tă­mâiat, chibriturile, dar mai ales "statu' omului", lucru de seamă. Se cheamă "stat", că-i cât statul, statura ce­lui dus. Dacă-i poţi lua mă­sura cât timp zace, e cel mai bine. Măsori cu o sfoa­ră de cânepă, pe care torni apoi ceară din stup. O răsu­ceşti, o faci colac şi-i laşi un moţ, ca la melc. O pui pe pieptul celui plecat, trei zile, cât rămâne în casă, şi o aprinzi la vremea de bo­cit. Şi nu-i nimeni în Izverna cu o voce mai grea, ca de-aramă, de clopot, precum a Domnicăi. La urmă, duci statu' la cimitir, în săcui, şi-l aprinzi, tot aşa, la vremea de tămâiat. Po­ves­tea cu luatul măsurii e cu ade­vărat de poveste. Se leagă strâns, ca un nod, de le­genda furatului umbrei. Isto­risea un bătrân, Ion Şei­tan, mai sus de Izverna, la Cer­na Vârf, că oamenii se fereau ca de foc să treacă pe lângă locul unde se ridica biserica nouă, "să nu le ia maistoru' măsura"! Să n-o puie-n ziduri. Că statu' luat pe furiş şi pus în ziduri face ca omu' să piară iute, şi cons­trucţia să ţie, să nu se dărâme în veci! Teama se lăţea şi nimeni n-ar fi aţipit pe câmp, în răgazul amie­­zii, să-i fure maistorul umbra. Şi truda era trudă, ce­rea răstimp de odihnă, şi iarba era iarbă, arsă de soa­re, şi sfârâia uşor, ţiuia, te aromea s-adormi un strop la umbră. Doamne feri! Dacă rămâneţi fără ea?