Turcu' din Ada-Kaleh
"Azi cu bani, mâine fără bani! Azi cu bani, mâine fără bani! Rahat, sugiuc, halvițăăă... Azi...". "De unde ești, moșule?", am întrebat. Stupoare. Mașinăria vocii răgușite, ce părea de neoprit, mecanică, a stat pe loc. "Dar dumneata, duduie, de unde? C-aici mă știe toți. Tot Turnu Severin, Drobeta asta, tot malu' de români. Eu sunt "turcu din Ada-Kaleh". Și îndată, s-a așternut o umbră pe chipul lui, altminteri hâtru. Rostise numele unui vis. Ada-Kaleh. Insula de sub ape.
Și-am aflat de la alții, "turcu' din Ada-Kaleh", când pierea ostrovul lui, a stat o vreme, lungă vreme, uitându-și mica tarabă cu dulcețuri de trandafir, a stat pe mal, cu ochii-n valuri, și nu mai striga nimic. Veneau grămadă oamenii și-i cumpărau. Câte unul îl bătea încurajator pe umeri. Până i s-au terminat borcanele și borcănașele. Trandafiri din soiul ăla, de dulceață, or mai fi înflorind prin grădinile din Clisura Dunării. Și astăzi, seara, te-mbată aroma de glicine, gardenii, roze și salcâmi. Cresc și smochini și iese un vin de poveste. Câte o țestoasă trece bulevardul, dinspre parcul liceului. Printre mașini, alene, molcom, fără habar. Iar undeva, nu departe, pe Valea Topolniței, mă opriseră niște oameni să urc un deal. "Vai de mine, acolo nici vitele nu le mânăm, că-s balauri". Trebuie să fi fost vipere cu corn. Așa că, trandafiri, sigur, erau. Numai că bătrânul n-a mai adus dulceață niciodată. Râdea ca înainte și striga: "Rahat, sugiuc, halvițăăă". Da-n ochii lui se vălureau ape goale.
Am auzit că și cei din Orșova, bătrâni sau tineri, nu se visează niciodată în casele sau blocurile noi, pe dealul Ozoina, ci acolo, jos, unde fusese urbea lor, numită de romani Dierna, ajunsă sub lac.
Cuibul de berze
Un moș, feroviar de-o viață, Iosif Covăsală, locuise într-o mândrețe de casă de piatră, de prin 1800, ridicată în felul locului, cu un coș mare, înalt, de peste trei metri. Rămăsese în vânt doar vatra cu coșul ei strașnic. În jur, ruine. Buldozerul făcuse totul una cu pământul. Să se așeze apele lin. Cum de stăruise coșul? Ei bine, avea în vârf un cuib de berze cu pui mici. Nea Covăsală ceruse, scrisese petiție la Consiliul Popular, cu număr de înregistrare, să se amâne dărâmarea lui, până învață puii să zboare! Și se aprobase! Văzuseră și ei, zile la rând, cum veneau spre seară berzele din bălți, iar cuiburile, nicăieri. Praful se alesese. Se roteau păsările, se roteau. Se roteau. Până într-o zi, când au înțeles. Și n-au mai venit. Doar cuibul lui nea Covăsală se înălța în vânt, cu viață în el, pe un câmp. Pensionarul ceferist trecea zilnic să vadă cum mergeau lecțiile de zbor. Puii berzelor de pe coșul casei care murise.
Capul de cocoș
Vechea Orșovă și satele Jupalnic și Coramnic au fost, așadar, strămutate mai sus. Și să vezi minune. Toți cocoșii din Tufari, din împrejurimi și chiar de mai departe, au fost cumpărați. Nu se putea să pui temelie unei case noi, fie ea și bloc din beton sau prefabricate, fără să tai un cocoș. Obicei, poate, de la primul bordei... Chit că acum o făceau mai pe ascuns. Jertfă pentru trăinicie. Pasărea-trâmbiță, vestitoare a soarelui, a luminii, a rodirii, alunga spaimele, nesiguranța, neîncrederea. Capul de cocoș și câțiva stropi de sânge pe prag spălau teama și puteai să-ți începi viața. Apoi, și borșul de cocoș era pe cinste. Îl mâncau zidarii, așa se cuvenea. Pe căpriorii acoperișului, acolo unde în alte locuri se punea un brad micuț și-o sticlă cu tărie, aici se prindea o creangă de măr cu doi cucuruzi, pe-o sfoară. Pereche. Leac singurătății.
Cei rămași, deși plecați
La Gura Văii, Schela Cladovei, Bahna și Ilovița, dar mai ales la Vârciorova, se ițeau prin bălării o grămadă de ziduri rupte și prăbușite, de nu mai știai bine care-s ruine noi și care vechi. Cele noi sunt mai mult sub ape. Cele rămase sunt, unele, tare vechi. Precum zidurile înierbate cu mușchi gros, ale unui schit de pe Valea Vârciorovei. Mustind de șerpi și taine. E cel dintâi lăcaș ridicat de Sf. Nicodim de la Athos, care-a trecut Dunărea îmboldit, de-un vis. Dar visul l-a gonit iar - "Nu-i ăsta locul!". Apoi, a durat Topolnița, Gura Motrului și-n sfârșit, Tismana. Pereții pietroși, aspri, ai Vârciorovei stau neclintiți și totuși par a se legăna. Unduiesc ierburi atât de înalte, cărnoase, că totul pare în mișcare. Mai puțin micul cimitir. Că a rămas acolo un cimitiruc fără sat. Casele-s în lac. Oamenii, strămutați. Și-atunci cine a îngrijit micile cruci albe, de piatră calcaroasă, ce se ițesc pe deal, precum cornițe de melci preistorici? Cine a văruit copăceii? Cine-a pus flori? În jur, bălării cât casa înăbușă totul. Aici e cosit însă. Se vede că oamenii vin, mai vin, pun ulei în candele, dau cu săpăliga la vreme, răsună vreo cântare, mai mult bocet, se spun vorbe celui dus - "Văzuși, tăicuță, nu te uitarăm. Venirăm să stăm un pic de taină. Că Ilenuța Grecului se logodi, nu-l așteptă pe Ionic-al nost'. Ce i-om spune, ai? Ai, tăicuță ? Cre' că mneatale zici că fu mai bine așe? Oof!".
Slobozâtu' apelor
Când pornești în sus, spre Baia de Aramă, șerpuiești prin sate nisipoase, pline cu livezi de piersici. Să țină malul locului. În Hinova însă, costișele sunt proptite cu salcâmi. Dacă nimerești în mai, spre amurg, te îmbată parfumul florilor. Mirosul vălurește aerul și-l simți pe umeri greu... Poți pipăi vântul serii. Zic oamenii c-aici auzi cocoșul din trei țări, de la noi, de la bulgari și de la sârbi. Pe urmă dai și de pădurea de liliac. Iar la podul natural de la Ponoare sau Pietrele-ncălecate, în sus, pe Valea Costuștei, nu mai afli sate adunate, ci risipite. La vremea cositului, trec pe dealuri încoace și-ncolo femei călare, cu furca și grebla la oblânc. Au fânețe departe.
La Izverna, precum îi e și numele, izvorăște o apă strălimpede, dintr-o peșteră. I s-a dus vestea. E pură, e dintâi. A fost s-o cerceteze și francezul Cousteau și a găsit-o mirifică. Băieți întreprinzători și-au propus s-o îmbutelieze. Poate că a fost o ultimă "slobozire", acel "Slobozâtu' apelor", pe care l-am filmat acolo. Cu câteva muieri de ispravă, în frunte cu Domnica Trop, glasul, ghiersul de aur al satului. Bătrânele urmau să dea pe apă trocuța de dovleac cu lumină în ea. Sufletul unui răposat pleca. Trecuseră cele 40 de zile. Pleca de tot de-aici. S-au strâns, tăcute, la izbucul izvorului din gura grotei, fără fir de vorbă, împodobite cu straiele de fală din lăzi vechi, solemne ca Parcele. Au pus pe calea de apă, la vale, covata de dovleac, cu trei fire de floare de la mormânt și-o lumânare aprinsă. Stăteau femeile împietrite, cu mâna la gură și priveau lung cum se duce sufletu' spre Ceea Lume. I-e mersul lin, e cu opinteli, e poprit în hățișuri, ramuri sau bolovani, se răsucește în vreun vârtej, îi pâlpâie lumina de-o pală de vânt ? Se stiiinge! Nu, a fost doar un oftat lung, lung de tot, cine știe ce păcat s-a izbăvit în clipa aia. Oh, Doamne!
Privind cu bătrânele, printre ele, mă lăsam și eu dusă de val, ușor, ușor, poate cu-n abur de ceață în ochi, poate c-o amețeală, și-mi părea că pârâul s-a apucat să susure un bocet: "Nu te lua după ape,/ Nici după pâraie late/ Că apele-s curgătoare/ Și-napoi nemergătoare/ Ci te du pe cea cărare/ Ce merge cu sfântul soare/ Că soarele-i mergător/ Și-napoi-ntorcător,/ Și el dac-o răsări/ Tu la noi iară-i veni..." Un suflu, un zvon din vremuri vechi, mult mai vechi, apuse acum, și totuși...
Furatul umbrei
Mi-am revenit. Drumul trocuței de dovleac, drumul sufletului, a fost drept, pe mijlocul șuvoiului. S-a dus, nu se mai vede nici urmă. Bătrânele pun o pânzătură pe mal și îmbucă vesele din pomana pe care au adus-o în coșuri. Acum nu tac, sporovăie, ba fac chiar larmă. Sunt guralive. Mai ales cea care a dus apele, gălețile cu apă de pomenire, dar și cea care a îngrijit săcuiul. Un săculeț țesut, rămas acum s-atârne gol, pe cruce. Fuseseră în săcui, vreme de cele 40 de zile, cățuiul de tămâiat, chibriturile, dar mai ales "statu' omului", lucru de seamă. Se cheamă "stat", că-i cât statul, statura celui dus. Dacă-i poți lua măsura cât timp zace, e cel mai bine. Măsori cu o sfoară de cânepă, pe care torni apoi ceară din stup. O răsucești, o faci colac și-i lași un moț, ca la melc. O pui pe pieptul celui plecat, trei zile, cât rămâne în casă, și o aprinzi la vremea de bocit. Și nu-i nimeni în Izverna cu o voce mai grea, ca de-aramă, de clopot, precum a Domnicăi. La urmă, duci statu' la cimitir, în săcui, și-l aprinzi, tot așa, la vremea de tămâiat. Povestea cu luatul măsurii e cu adevărat de poveste. Se leagă strâns, ca un nod, de legenda furatului umbrei. Istorisea un bătrân, Ion Șeitan, mai sus de Izverna, la Cerna Vârf, că oamenii se fereau ca de foc să treacă pe lângă locul unde se ridica biserica nouă, "să nu le ia maistoru' măsura"! Să n-o puie-n ziduri. Că statu' luat pe furiș și pus în ziduri face ca omu' să piară iute, și construcția să ție, să nu se dărâme în veci! Teama se lățea și nimeni n-ar fi ațipit pe câmp, în răgazul amiezii, să-i fure maistorul umbra. Și truda era trudă, cerea răstimp de odihnă, și iarba era iarbă, arsă de soare, și sfârâia ușor, țiuia, te aromea s-adormi un strop la umbră. Doamne feri! Dacă rămâneți fără ea?