Cei pe lângă care trecem: Oameni din Mehedinți

Cristina Struteanu
- Povești uitate ale satului românesc -

Turcu' din Ada-Kaleh

"Azi cu bani, mâine fără bani! Azi cu bani, mâine fără bani! Rahat, sugiuc, halvițăăă... Azi...". "De unde ești, moșule?", am întrebat. Stupoare. Mașinăria vo­cii răgușite, ce părea de neoprit, mecanică, a stat pe loc. "Dar dumneata, duduie, de unde? C-aici mă știe toți. Tot Turnu Severin, Drobeta asta, tot malu' de români. Eu sunt "turcu din Ada-Kaleh". Și îndată, s-a așternut o umbră pe chipul lui, altminteri hâtru. Ros­tise numele unui vis. Ada-Kaleh. Insula de sub ape.
Și-am aflat de la alții, "turcu' din Ada-Kaleh", când pierea ostrovul lui, a stat o vreme, lungă vreme, uitân­du-și mica tarabă cu dulcețuri de trandafir, a stat pe mal, cu ochii-n valuri, și nu mai striga nimic. Ve­neau gră­madă oamenii și-i cumpărau. Câte unul îl bă­tea în­curajator pe umeri. Până i s-au terminat bor­ca­nele și borcănașele. Trandafiri din soiul ăla, de dul­cea­ță, or mai fi înflorind prin grădinile din Clisura Du­nării. Și as­tăzi, seara, te-mbată aroma de glicine, gar­denii, roze și salcâmi. Cresc și smochini și iese un vin de po­veste. Câte o țestoasă trece bulevardul, din­spre par­cul liceului. Printre mașini, alene, molcom, fă­ră ha­bar. Iar undeva, nu departe, pe Valea Topol­ni­ței, mă opri­seră niște oameni să urc un deal. "Vai de mine, acolo nici vitele nu le mânăm, că-s balauri". Tre­buie să fi fost vipere cu corn. Așa că, trandafiri, si­gur, erau. Numai că bătrânul n-a mai adus dulceață niciodată. Râdea ca îna­inte și striga: "Rahat, sugiuc, halvi­țăăă". Da-n ochii lui se vălureau ape goale.
Am auzit că și cei din Orșova, bă­trâni sau ti­neri, nu se visează niciodată în ca­sele sau blocu­ri­le noi, pe dealul Ozo­ina, ci acolo, jos, unde fu­se­­se urbea lor, nu­mită de romani Dierna, ajunsă sub lac.

Cuibul de berze

Un moș, feroviar de-o viață, Iosif Co­văsală, lo­cuise într-o mândrețe de ca­să de piatră, de prin 1800, ridicată în fe­lul locului, cu un coș mare, înalt, de pes­te trei metri. Rămăsese în vânt doar vatra cu coșul ei straș­nic. În jur, ruine. Bul­dozerul făcuse totul una cu pă­mântul. Să se așeze apele lin. Cum de stăruise co­șul? Ei bine, avea în vârf un cuib de berze cu pui mici. Nea Co­vă­sală ceruse, scrisese petiție la Consiliul Popu­lar, cu număr de în­registrare, să se amâ­ne dărâ­ma­rea lui, până în­va­ță puii să zboa­re! Și se aprobase! Văzuseră și ei, zi­le la rând, cum veneau spre seară ber­­zele din bălți, iar cuiburile, nicăieri. Pra­ful se ale­sese. Se roteau păsările, se ro­teau. Se roteau. Până în­tr-o zi, când au în­țeles. Și n-au mai venit. Doar cuibul lui nea Covăsală se înălța în vânt, cu via­ță în el, pe un câmp. Pensionarul ce­fe­rist tre­cea zilnic să vadă cum mergeau lec­ții­le de zbor. Puii berzelor de pe coșul casei care murise.

Capul de cocoș

Vechea Orșovă și satele Jupalnic și Coramnic au fost, așadar, strămutate mai sus. Și să vezi mi­nune. Toți cocoșii din Tufari, din împrejurimi și chiar de mai departe, au fost cumpărați. Nu se putea să pui te­melie unei case noi, fie ea și bloc din beton sau pre­fabricate, fără să tai un cocoș. Obicei, poate, de la pri­mul bordei... Chit că acum o făceau mai pe ascuns. Jert­fă pentru trăinicie. Pasărea-trâmbiță, vestitoare a soarelui, a luminii, a rodirii, alunga spaimele, nesi­guranța, neîncrederea. Capul de cocoș și câțiva stropi de sânge pe prag spălau teama și puteai să-ți începi viața. Apoi, și borșul de cocoș era pe cinste. Îl mâncau zidarii, așa se cuvenea. Pe căpriorii acoperișului, aco­lo unde în alte locuri se punea un brad micuț și-o sticlă cu tărie, aici se prindea o creangă de măr cu doi cucuruzi, pe-o sfoară. Pereche. Leac singurătății.

Cei rămași, deși plecați

La Gura Văii, Schela Cladovei, Bahna și Ilovița, dar mai ales la Vârciorova, se ițeau prin bălării o gră­madă de ziduri rupte și prăbușite, de nu mai știai bine care-s ruine noi și care vechi. Cele noi sunt mai mult sub ape. Cele rămase sunt, unele, tare vechi. Precum zidurile înierbate cu mușchi gros, ale unui schit de pe Valea Vârciorovei. Mustind de șerpi și taine. E cel dintâi lăcaș ridicat de Sf. Nicodim de la Athos, care-a trecut Dunărea îmboldit, de-un vis. Dar visul l-a gonit iar - "Nu-i ăsta locul!". Apoi, a durat Topol­nița, Gura Motrului și-n sfârșit, Tismana. Pereții pie­troși, aspri, ai Vârciorovei stau neclintiți și totuși par a se legăna. Unduiesc ierburi atât de înal­te, cărnoase, că totul pare în miș­­ca­re. Mai pu­țin micul cimitir. Că a rămas acolo un cimitiruc fără sat. Casele-s în lac. Oamenii, stră­mu­­tați. Și-atunci ci­ne a în­grijit mi­cile cruci albe, de piatră calca­roasă, ce se ițesc pe deal, pre­cum cor­nițe de melci pre­istorici? Ci­ne a vă­ruit co­păceii? Ci­­ne-a pus flori? În jur, bă­lării cât casa înă­bușă totul. Aici e cosit însă. Se vede că oamenii vin, mai vin, pun ulei în can­dele, dau cu săpăliga la vreme, răsună vreo cân­tare, mai mult bocet, se spun vorbe celui dus - "Văzuși, tăicuță, nu te uitarăm. Venirăm să stăm un pic de taină. Că Ilenuța Grecului se lo­godi, nu-l așteptă pe Ionic-al nost'. Ce i-om spune, ai? Ai, tăicuță ? Cre' că mnea­tale zici că fu mai bine așe? Oof!".

Slobozâtu' apelor

Când pornești în sus, spre Baia de Ara­mă, șer­puiești prin sate nisipoase, pline cu livezi de piersici. Să țină malul locului. În Hinova însă, cos­tișele sunt proptite cu sal­câmi. Dacă ni­me­rești în mai, spre amurg, te îmbată par­fu­mul florilor. Mirosul vălurește aerul și-l simți pe umeri greu... Poți pipăi vântul serii. Zic oamenii c-aici auzi cocoșul din trei țări, de la noi, de la bulgari și de la sârbi. Pe urmă dai și de pădurea de liliac. Iar la podul natural de la Ponoare sau Pie­trele-ncălecate, în sus, pe Valea Costuștei, nu mai afli sate adunate, ci risipite. La vre­mea cositului, trec pe dealuri încoace și-ncolo femei călare, cu furca și grebla la oblânc. Au fânețe de­parte.
La Izverna, precum îi e și numele, iz­vo­răște o apă strălimpede, dintr-o peș­teră. I s-a dus vestea. E pură, e dintâi. A fost s-o cerceteze și francezul Cousteau și a găsit-o mirifică. Băieți întreprinzători și-au pro­pus s-o îmbutelieze. Poate că a fost o ul­ti­mă "slobozire", acel "Slobozâtu' apelor", pe care l-am filmat acolo. Cu câteva muieri de ispra­vă, în frunte cu Domnica Trop, glasul, ghiersul de aur al satului. Bătrânele urmau să dea pe apă trocuța de dovleac cu lumină în ea. Sufletul unui răposat pleca. Trecuseră cele 40 de zile. Pleca de tot de-aici. S-au strâns, tăcute, la izbucul iz­vorului din gura grotei, fără fir de vorbă, împo­dobite cu straiele de fală din lăzi vechi, solemne ca Par­cele. Au pus pe calea de apă, la vale, covata de dovleac, cu trei fire de floa­re de la mormânt și-o lu­­­mâ­nare aprin­să. Stăteau femeile îm­pie­­trite, cu mâ­­na la gură și priveau lung cum se duce sufletu' spre Ceea Lume. I-e mer­sul lin, e cu opinteli, e poprit în hă­­țișuri, ramuri sau bolovani, se răsu­cește în vreun vârtej, îi pâlpâie lumina de-o pală de vânt ? Se stiiinge! Nu, a fost doar un oftat lung, lung de tot, cine știe ce păcat s-a izbăvit în clipa aia. Oh, Doam­­ne!
Privind cu bătrânele, printre ele, mă lăsam și eu dusă de val, ușor, ușor, poate cu-n abur de ceață în ochi, poate c-o amețeală, și-mi părea că pârâul s-a apu­cat să susure un bocet: "Nu te lua după ape,/ Nici după pâraie late/ Că apele-s curgă­toare/ Și-napoi nemer­gă­toare/ Ci te du pe cea cărare/ Ce merge cu sfântul soare/ Că soarele-i mergător/ Și-napoi-ntor­cător,/ Și el dac-o răsări/ Tu la noi iară-i veni..." Un suflu, un zvon din vre­muri vechi, mult mai vechi, apuse acum, și totuși...

Furatul umbrei

Mi-am revenit. Drumul trocuței de dovleac, dru­mul sufletului, a fost drept, pe mijlocul șu­vo­iului. S-a dus, nu se mai vede nici urmă. Bătrânele pun o pân­ză­tură pe mal și îmbucă vesele din po­mana pe care au adus-o în co­șuri. Acum nu tac, sporovăie, ba fac chiar larmă. Sunt guralive. Mai ales cea care a dus apele, gălețile cu apă de pomenire, dar și cea care a îngrijit săcuiul. Un să­culeț țesut, rămas acum s-atârne gol, pe cruce. Fu­se­seră în săcui, vreme de cele 40 de zile, cățuiul de tă­mâiat, chibriturile, dar mai ales "statu' omului", lucru de seamă. Se cheamă "stat", că-i cât statul, statura ce­lui dus. Dacă-i poți lua mă­sura cât timp zace, e cel mai bine. Măsori cu o sfoa­ră de cânepă, pe care torni apoi ceară din stup. O răsu­cești, o faci colac și-i lași un moț, ca la melc. O pui pe pieptul celui plecat, trei zile, cât rămâne în casă, și o aprinzi la vremea de bo­cit. Și nu-i nimeni în Izverna cu o voce mai grea, ca de-aramă, de clopot, precum a Domnicăi. La urmă, duci statu' la cimitir, în săcui, și-l aprinzi, tot așa, la vremea de tămâiat. Po­ves­tea cu luatul măsurii e cu ade­vărat de poveste. Se leagă strâns, ca un nod, de le­genda furatului umbrei. Isto­risea un bătrân, Ion Șei­tan, mai sus de Izverna, la Cer­na Vârf, că oamenii se fereau ca de foc să treacă pe lângă locul unde se ridica biserica nouă, "să nu le ia maistoru' măsura"! Să n-o puie-n ziduri. Că statu' luat pe furiș și pus în ziduri face ca omu' să piară iute, și cons­trucția să ție, să nu se dărâme în veci! Teama se lățea și nimeni n-ar fi ațipit pe câmp, în răgazul amie­­zii, să-i fure maistorul umbra. Și truda era trudă, ce­rea răstimp de odihnă, și iarba era iarbă, arsă de soa­re, și sfârâia ușor, țiuia, te aromea s-adormi un strop la umbră. Doamne feri! Dacă rămâneți fără ea?