Nu ştiu dacă vă mai amintiţi de numele meu şi nici nu are importanţă, de fapt. Am corespondat acum câţiva ani şi vă trimiteam cu regularitate bani pentru cazurile de extremă urgenţă pe care le publicaţi. Anii au trecut şi chiar dacă nu am mai corespondat, eu şi părinţii mei v-am citit revista cu multă plăcere, de aici, din Suedia.
Din nefericire, cu câteva zile în urmă, lucrul care nu trebuia să se întâmple niciodată s-a întâmplat. Cel mai drag prieten, modelul meu de viaţă, minunatul meu tată, a adormit pe scaunul său, pentru a nu se mai trezi vreodată.
Tata ştia totul şi făcea totul. Cu toate acestea, nu era niciodată prea obosit sau prea ocupat pentru a ne ajuta cu orice era nevoie. Tata a dat tuturor, dar nu a vrut nimic pentru sine. Ultima sa zi a fost una obişnuită, a mers la cumpărături apoi, întors acasă, a copt o plăcintă. Am făcut împreună planuri pentru sărbători. Am mâncat de seară împreună, toată familia, ca de obicei, şi după ce s-a uitat puţin la televizor împreună cu mama, s-a dus la calculator să joace şah. În timp ce aştepta calculatorul să pornească, s-a stins. L-am zărit câteva minute mai târziu, pe scaun, cu spatele drept, bărbia în piept şi mâinile împreunate în poală. Nu s-a mai putut face nimic pentru a-l salva. Dumnezeu a avut nevoie de el şi l-a chemat în cer. A plecat dintre noi aşa cum a trăit: demn, umil, recunoscător pentru tot ce i-a oferit viaţa şi, mai presus de toate, fără a deranja pe nimeni cu nimic. A plecat liniştit şi înconjurat de cei pe care i-a iubit nespus.
Plecarea tatei în lumea celor drepţi s-a petrecut în seara zilei de vineri, 13.12.2013, când toată Suedia serba Sfânta Lucia, cea aducătoare de lumină. În disperarea cu care ne agăţasem de speranţa că îl vom readuce la viaţă, nu i-am aprins o lumânare, decât după ce medicul ne-a dat cumplita veste. Când încercările de resuscitare făcute de medicii de la ambulanţă au fost oprite, iar eu, cu sufletul frânt şi mâinile tremurând, am vrut să aprind lumânarea pentru tata, tot cartierul s-a cufundat în beznă. Nu ştim nici acum ce s-a întâmplat, dar timp de vreo 20 de minute, toată zona noastră a fost lipsită de curent electric. În casele din jur au început să se aprindă lumânări şi zeci, poate sute de oameni, fără să ştie, au luminat calea spre Domnul a tatălui meu. Fiul meu avea să împlinească 16 ani, două zile mai târziu. Tata a fost prezent la toate aniversările nepoţilor săi. De data aceasta, am avut un scaun liber la masă, dar şi un înger care ne-a vegheat. De ziua mea, i-am făcut tatei slujba de 9 zile, iar azi este prima sfântă zi de Crăciun pe care o petrecem departe unii de ceilalţi.
Tăicuţă, vrem să-ţi mulţumim pentru tot, dar cuvintele nu ne ajung. Durerea este imensă, dar ne sprijinim unul de celălalt, pentru că tu nu ai fi vrut să ne vezi trişti. Ştim că vei veghea asupra noastră şi ne vei ajuta şi în continuare - asta ne dă putere să mergem mai departe. Aşa cum Robert ţi-a spus când şi-a luat la revedere de la bunicul lui drag, "Te vom face mândru de noi!". Te iubim nespus, tată! Dumnezeu să te odihnească în pace!
(În memoria tatălui meu, Ioan-Eugeniu Dumitrescu, am donat suma de 300 euro în contul Fundaţiei dvs., sumă pe care revista dvs. să o dea celor care au nevoie de ajutor. Dacă există cineva care doreşte să îmi mulţumească, să pomenească în rugăciunile sale numele tatălui meu.) Cu stimă,
ANCA DUMITRESCU - Suedia
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
