Nu știu dacă vă mai amintiți de numele meu și nici nu are importanță, de fapt. Am corespondat acum câțiva ani și vă trimiteam cu regularitate bani pentru cazurile de extremă urgență pe care le publicați. Anii au trecut și chiar dacă nu am mai corespondat, eu și părinții mei v-am citit revista cu multă plăcere, de aici, din Suedia.
Din nefericire, cu câteva zile în urmă, lucrul care nu trebuia să se întâmple niciodată s-a întâmplat. Cel mai drag prieten, modelul meu de viață, minunatul meu tată, a adormit pe scaunul său, pentru a nu se mai trezi vreodată.
Tata știa totul și făcea totul. Cu toate acestea, nu era niciodată prea obosit sau prea ocupat pentru a ne ajuta cu orice era nevoie. Tata a dat tuturor, dar nu a vrut nimic pentru sine. Ultima sa zi a fost una obișnuită, a mers la cumpărături apoi, întors acasă, a copt o plăcintă. Am făcut împreună planuri pentru sărbători. Am mâncat de seară împreună, toată familia, ca de obicei, și după ce s-a uitat puțin la televizor împreună cu mama, s-a dus la calculator să joace șah. În timp ce aștepta calculatorul să pornească, s-a stins. L-am zărit câteva minute mai târziu, pe scaun, cu spatele drept, bărbia în piept și mâinile împreunate în poală. Nu s-a mai putut face nimic pentru a-l salva. Dumnezeu a avut nevoie de el și l-a chemat în cer. A plecat dintre noi așa cum a trăit: demn, umil, recunoscător pentru tot ce i-a oferit viața și, mai presus de toate, fără a deranja pe nimeni cu nimic. A plecat liniștit și înconjurat de cei pe care i-a iubit nespus.
Plecarea tatei în lumea celor drepți s-a petrecut în seara zilei de vineri, 13.12.2013, când toată Suedia serba Sfânta Lucia, cea aducătoare de lumină. În disperarea cu care ne agățasem de speranța că îl vom readuce la viață, nu i-am aprins o lumânare, decât după ce medicul ne-a dat cumplita veste. Când încercările de resuscitare făcute de medicii de la ambulanță au fost oprite, iar eu, cu sufletul frânt și mâinile tremurând, am vrut să aprind lumânarea pentru tata, tot cartierul s-a cufundat în beznă. Nu știm nici acum ce s-a întâmplat, dar timp de vreo 20 de minute, toată zona noastră a fost lipsită de curent electric. În casele din jur au început să se aprindă lumânări și zeci, poate sute de oameni, fără să știe, au luminat calea spre Domnul a tatălui meu. Fiul meu avea să împlinească 16 ani, două zile mai târziu. Tata a fost prezent la toate aniversările nepoților săi. De data aceasta, am avut un scaun liber la masă, dar și un înger care ne-a vegheat. De ziua mea, i-am făcut tatei slujba de 9 zile, iar azi este prima sfântă zi de Crăciun pe care o petrecem departe unii de ceilalți.
Tăicuță, vrem să-ți mulțumim pentru tot, dar cuvintele nu ne ajung. Durerea este imensă, dar ne sprijinim unul de celălalt, pentru că tu nu ai fi vrut să ne vezi triști. Știm că vei veghea asupra noastră și ne vei ajuta și în continuare - asta ne dă putere să mergem mai departe. Așa cum Robert ți-a spus când și-a luat la revedere de la bunicul lui drag, "Te vom face mândru de noi!". Te iubim nespus, tată! Dumnezeu să te odihnească în pace!
(În memoria tatălui meu, Ioan-Eugeniu Dumitrescu, am donat suma de 300 euro în contul Fundației dvs., sumă pe care revista dvs. să o dea celor care au nevoie de ajutor. Dacă există cineva care dorește să îmi mulțumească, să pomenească în rugăciunile sale numele tatălui meu.) Cu stimă,
ANCA DUMITRESCU - Suedia