15 ianuarie 2014. Primul concert al anului. Un concert superb, de păstrat în amintire. La chitare acustice - virtuozul Horea Crişovan şi emblematicul Ilie Stepan, iar alături de ei, un maestru al basului, un bărbat înalt şi masiv, cu plete, Dietrich Krauser. Sala este plină de vechi prieteni şi, după revărsarea de strălucire instrumentală şi două bisuri, urcă pe scenă, spontan, Ducu Bertzi, Marius Baţu, Doru Stănculescu, pentru o ultimă piesă ce încheie seara memorabilă.
Ies cu Dixie Krauser la o scurtă plimbare prin aerul rece al nopţii. "Ştii de ce a fost aşa intens concertul ăsta?", mă întreabă. Aburi prelungi ies în timp ce vorbeşte şi emoţiile sale încă se simt. Abia acum încep să se risipească. "A fost primul meu concert din septembrie 2012 încoace. Tot anul trecut am fost bolnav, iradiat, prin spitale, la terapii. Când mi-or spus că-i de bine, că trebuie să stau un pic acasă, să mă odihnesc, am zis că nu aşa mă pun eu pe picioare. Am plecat o săptămână cu fiul meu în Tunisia, să îmi revin fizic, am început să cânt, să predau chitara, apoi am venit la Timişoara, să fac muzică. Asta mă reface pe mine".
Cu chitara, pe acoperişul şopronului
"Am copilărit în Banat, în Freidorf, un sat liber, un cartier de şvabi, care or venit în România pe vremea Mariei Tereza. Tot Banatul era o mlaştină. Ei or drenat şi l-or făcut locuibil. Erau puţini români pe atunci, în schimb, plin de şvabi, saşi, sârbi, maghiari, ne înţelegeam cu toţii bine, iar eu vorbeam câte un pic din fiecare limbă. Plus dialectul şvăbesc, care nu-i acelaşi cu cel vorbit în Germania, e unul vechi, diferit, păstrat în Banat. Primele clase le-am făcut la şcoala germană. Pe cele mai multe magazine se scria în două limbi, româna şi germana. Chiar în faţa casei mele începea un parc imens, iar ceva mai încolo, bălţile, multe bălţi. La şase ani construiam plute, bărci şi plecam pe apă la pescuit. De atunci am eu pasiunea asta pentru pescuit, care mă face să plec în Norvegia şi să stau nopţi întregi în aer liber, îmbrăcat ca un eschimos. Până să apară tramvaiul, Freidorf era considerat un sat, apoi a devenit un cartier al Timişoarei şi au început să se mute aici oameni din alte părţi ale ţării. Nu zic că erau mai buni sau mai răi, dar au venit cu alte mentalităţi. A apărut fabrica de zahăr, la care au venit muncitori din toată ţara, s-a construit un liceu-internat la care erau mereu scandal şi bătăi... Familia mea avea trei case, cu gospodărie serioasă, curţi, flori multe. Au început demolările în jur, se ridicau blocuri, apoi au ajuns şi la noi şi ne-au dărâmat casele. Eu umblam prin ţară, cu Cenaclul Flacăra, nu ştiam ce se întâmplă, însă când am mai trecut pe acasă şi m-am prins care-i treaba, am renunţat să mai vin pe acolo. Nu mai era nimic din ceea ce ştiam".
- Prima chitară?
În formaţia "Metaform"
- Un unchi îşi luase televizor şi acolo am văzut o formaţie cu chitare, să fi fost Sideral sau alta, nu mai ştiu. Dar de când i-am văzut, aveam numai asta în minte, că vreau chitară. Pe prima, mi-am construit-o din placaj, cu cuie şi cu gută de pescuit pe post de corzi. Dar mie îmi plăcea cum sună, asta era bucuria mea, ca în fiecare seară de vară să mă urc pe acoperişul şoprului din curte şi să zdrăngăn acolo. Bunicu' s-a prins că-i ceva cu mine, şi la opt ani mi-a cumpărat o chitară adevărată. Ferdinand îl chema pe bunicul meu, nu avea studii, era şofer la Azur, fabrica de chimicale, dar cel mai înţelept om din familie, un om cumpătat şi liniştit. Părinţii mei s-au despărţit când aveam opt luni, mai mult bunicii m-or crescut. Şi când o apărut chitara aia pe care mi-o cumpărase bunicul, a devenit şi fratele meu, Erlend, mai mare cu un an ca mine, interesat de chitară, şi a început bătălia - care să cânte pe ea. Apoi eu mi-am făcut, cu ajutorul unui vecin strungar, o chitară bas şi am început să cânt cu ea.
- Când s-a transformat muzica dintr-o joacă într-o treabă serioasă?
- Eu am făcut la Timişoara liceul de muzică. Aveam 12 materii muzicale, nu era de joacă. Mama cânta acasă la pian şi asta m-a ajutat foarte mult. Însă tata, muzician la filarmonică, voia ca băiatul lui să cânte la trompetă, iar eu uram instrumentul ăla. Bine că mi s-or strâmbat dinţii de la ea şi aşa am putut să fac ce-mi place, să studiez contrabasul. Asta se întâmpla într-a opta şi, ca să trec într-a noua, am făcut într-un an materialul pentru trei ani de contrabas. Dar îmi plăcea, aşa că am reuşit. La 14 ani, am început să cânt cu Ilie Stepan la chitară şi cu frate-meu la vioară. Mai întâi cântam la serile de dans, la liceu, sâmbăta seara. Era tot timpul plin, aşa că au pus dans şi în seara de duminică. Şcoala scotea bani buni din asta şi mi-am dat seama că nici un profesor nu mă mai asculta în zilele de luni, aşa că puteam să adorm liniştit cu capul pe bancă. Cântam cu mai multe trupe odată, cu Pro Musica, cu KPK, cu LM Blues Band, în care era Mişi Farkaş la tobe şi fratele meu la chitară...
"Cântam cu fratele meu până ne curgea sânge din degete"
Boema timişoreană a anilor '70
"Pro Musica" în anii de glorie
- Fratele meu este un om dificil, iar relaţia noastră a fost mereu cu suişuri şi coborâşuri. Când am început să descoperim împreună muzica, aveam un disc cu "Red House" al lui Jimi Hendrix. Îl puneam la pick-up şi cântam împreună după el ore întregi, până pocneau difuzoarele staţiei Doina şi nouă ne ieşea sânge din degete. Fratele meu este un chitarist extraordinar, a scos discuri solo foarte bune, a cântat cu muzicieni importanţi în Germania. Atâta doar că nu putem face trupă împreună. E genul de om care crede că el a inventat muzica şi tu nu ştii nimic. Or, eu mai ştiu câte ceva, aşa că ne hârâim mereu. Totuşi, când ne întâlnim, cântăm cinci ore în şir, doar noi doi, ca atunci când eram puştani. Când lăsăm chitarele jos şi începem să vorbim despre muzică, se termină vraja. Am reuşit să susţinem un concert la Timişoara, a ieşit foarte bine, şi anul trecut i-am zis: "Băi, fraiere, dacă scap din operaţia asta cu bine, poate scoatem şi noi un disc!". A fost şi el de acord că ar fi cazul.
- Cum v-aţi simţit când aţi aflat că fratele dvs. a fugit cu formaţia Phoenix în Germania, ascuns în boxele Marshall?
- Nasol m-am simţit, pentru că ţin la el şi am ştiut că îmi va lipsi. Probabil de asta am încercat şi eu să fug, când eram într-a XI-a. M-au prins într-o mlaştină şi m-au dus la Canal. După două luni de dat la sapă, mi-am dat seama că nu mai pot continua aşa. M-a salvat muzica. Atunci când intrau în tronson, la muncă, deţinuţii trebuiau să cânte, şi nu avea cine să-i înveţe. Am zis că-i învăţ eu. Mi-am adus chitara şi am făcut trupă, chitară-bas - trombon - tobe! Văzusem pe unul ce venise de la batalionul disciplinar, ca vai de el, dacă mai intra şi la lopată era distrus. Când am auzit că fusese toboşar, am răsuflat uşurat. "Hai încoace!" La trombon era un sas. Şi cântam funk, punk, rock, pe versuri patriotice, intrau oamenii în tronson cântând punk! Am câştigat toate concursurile, eram cea mai bună trupă a Canalului. Muzica m-a salvat atunci şi m-a salvat şi anul trecut. Nu mai puteam cânta la bas, acolo îţi trebuie echilibru, iar eu eram zdruncinat. Veneam de la terapie, singurul lucru pe care mi-l doream era să iau chitara acustică, să dau frâu liber emoţiilor, să scot din mine toată nebunia aia din spital.
Muzică, gagici şi alcool
În anii adolescenţei, cu bunul său prieten, Ilie Stepan
Euforia succesului
- Acum doi ani, la festivalul Dracula Bass, am fost prezentat ca unul ce a avut statutul de vedetă rock şi a savurat-o din plin. Acum, de savurat, am savurat-o, dar nu m-a preocupat vreodată statutul meu. Mă gândeam numai la muzică şi la concerte. Până pe la 18 ani, când mă oprea lumea pe stradă să dau autografe, eu nu-mi dădeam seama că-s aşa cunoscut. La 14 ani, scoteam cu Pro Musica opera rock "Creanga de cireş" şi cântam în deschidere la Phoenix, la Sala Palatului. Eram obişnuit să dau audiţii şi concerte cu public la liceu, aşa că nu aveam mari emoţii. Însă când l-am văzut pe Covaci şi am văzut şi sala plină, cât e ea de mare, am trăit o stare emoţională foarte plăcută. Eu cântam la bas electric, fratele meu la vioară electrică, era ceva neobişnuit la vremea aia. Apoi am umblat doi ani în turnee cu Cenaclul Flacăra. N-am dat audiţii, ne-a recomandat cineva şi am intrat direct în concert, la Brăila. Păunescu era în public şi zicea "Mai cântaţi-o o dată pe aia!". Am cântat piesa aia de patru ori. Cu Cenaclul am văzut ţara. Eu nu ştiam decât de Banat şi de litoral. Tot ce ştiam despre Moldova era că veneau moldovenii la fabrica din Freidorf, se îmbătau şi se luau la bătaie. Cu totul altceva am aflat când am ajuns la Suceava, în Bucovina, şi am văzut mânăstirile. În doi ani, nu cred că am avut două luni de pauză. Am cântat în orice oraş, orăşel, pe stadion, în cămine culturale, pe stradă, în balconul hotelului. Odată, la Craiova, după ce Universitatea câştigase un meci mare cu o echipă nemţească, iar noi dădusem deja concertul, noaptea am scos boxele pe balcoanele hotelului şi am început să cântăm. Era piaţa plină cu sute de oameni, poate mii. Au venit colonei de securitate să-i spună lui Păunescu să termine. Le-a zis: "Hai, că mai stăm puţin". Ne-a prins trei dimineaţa cântând. Pentru mine era ceva extraordinar să fac ce-mi place, de capul meu, şi să câştig şi bani frumoşi.
- E un pic ciudat cum în anii comunismului se trăia cu adevărat în spiritul rock and roll, pe când acum...
- Prin '95, când am mers la repetiţia unei trupe noi din Timişoara, am crezut că am intrat într-o farmacie, totul era curat, la locul lui. Rock-ul a devenit mai degrabă virtual zilele astea, atunci era mult mai palpabil. Era simplu: muzică, gagici şi alcool, dar pe locul întâi, muzica. Astăzi, când ţi se propune un concert, prima întrebare e "Pe câţi bani?". Atunci te gândeai dacă sună bine piesa, cum s-o faci mai bună, cum s-o cânţi în concert. Cum să creezi un pic de magie pe scenă, cum să transmiţi, sufleteşte, nu neapărat tehnic, mesajul. Apoi, dacă erai bun, veneau şi banii, nu trebuia să te gândeşti la asta. Sala noastră de repetiţii era ca sufrageria de acasă, acolo mâncam, stăteam aproape toată ziua, uneori şi dormeam. Făceam repetiţiile cu public, veneau oameni ca la concert, şi eram mereu înconjuraţi de groupies, de admiratoare, ceea ce era foarte important la vârsta aia. Când mergeam vara la mare şi cântam la restaurant, era plin de turiste cehoaice, suedeze, care intrau imediat în rock and roll-ul nostru. Acesta era unul din avantajele faptului că erai cunoscut. Altul era că intrai în nişte cercuri artistice, intelectuale, în care, altfel, n-ai fi avut acces. Poeţi, pictori, oameni de teatru... Când mergeam la un chef, discutam filozofie, psihologie, comentam noile discuri apărute, nu era aşa, că ne întâlnim la chef şi bem. Era o emulaţie în jur care m-a influenţat şi m-a ridicat la un alt nivel.
Plecarea. "Deşi sunt neamţ, a trebuit să mă obişnuiesc cu mentalitatea germană"
Alături de formaţia "Pro Musica"
- Aveaţi un loc bine conturat aici. De ce aţi simţit nevoia să plecaţi în Germania?
- Nu pot să-ţi spun acum exact ce mi-a venit să plec, e foarte complicat de explicat. Cert e că eu n-am plecat pentru că n-am dus-o bine. O fată ce venea la repetiţii mi-a spus că ea va fugi. Mai întâi pleacă în RDG, apoi trece în vest, cu o viză falsă şi, dacă vreau, ne căsătorim şi am şi eu cale liberă. Ea voia să nu mai ajung să fug prin mlaştini, pe burtă, prin noroaie, şi să fiu prins. Ne-am căsătorit, la Sfatul X, şi a doua zi ea a plecat. N-a ştiut nimeni, nici părinţii mei, nici Ilie, bunul meu prieten, care nu m-a crezut când i-am spus. Apoi mi-am văzut de ale mele, fără să mă mai gândesc la asta. Însă Păunescu a aflat şi nu m-a mai privit cu ochi buni, iar eu am preferat să plec din Cenaclu, decât să aibă trupa probleme. Cântam punk, jazz-rock, ce aveam eu chef, cu Sector 3, Metamorf, dar banii nu mai erau aceiaşi. După ce am părăsit viaţa aia mereu pe drumuri din Cenaclu, am început să văd ce era cu adevărat în jur. Iar situaţia începea să se împută. La zece seara se lua curentul, ţin minte că mergeam pe jos acasă de la Casa Tineretului, adică de la un capăt la celălalt al Timişoarei. După trei ani, când a venit paşaportul, am zis hai să văd cum e acolo. Am ajuns în Germania înainte de Crăciunul lui 1985. M-am întâlnit cu soţia şi am zis să încercăm, să vedem dacă ne înţelegem. Au trecut mai bine de 25 de ani de atunci şi suntem tot împreună, iar fiul nostru a împlinit 23 de ani.
Timişoara, inima mea
Prin ceţurile toamnei
- Greu, a fost dificil. La Freidorf veneau tot felul de prieteni plecaţi în Germania, cunoscuţi, cu maşini noi, părea să le meargă din plin, dar odată ajuns acolo, m-am prins că nu-i aşa totul, roz. Până să-mi găsesc trupă, am început să am probleme cu alcoolul. Şocul cultural a fost puternic, nu reuşeam să mă acomodez cu mentalitatea germană, chiar dacă am origini germane. Nu mă simţeam în largul meu. Apoi am început să cânt în trupe de club, în Hamburg, în câte patru odată. În total, am cântat în 17 trupe, de la cel mai dur punk, la jazz-rock. Am intrat în lumea bună a muzicienilor de acolo, în liga întâi, şi asta m-a pus pe picioare. Muzicienii au o limbă comună, se înţeleg bine între ei, în rest, nu aveam legătură cu nimeni. Am cântat doi ani şi cu Phoenix, trupa mergea bine, câştigasem un concurs, lumea venea la concerte, aveam cel puţin unul săptămânal. Problemele de sănătate ale soţiei au făcut să trebuiască să ne mutăm în sud, la o climă mai blândă. Aici n-am mai găsit muzicieni de aşa bună calitate. Am continuat să cânt în mai multe trupe, să predau muzică, să înregistrez discuri solo. Am trei aproape gata, probabil că le voi lansa pe toate deodată. Nu am crezut că voi preda, însă îmi place foarte mult, mă înţeleg bine cu elevii, ne vorbim la pertu, n-avem nici o problemă de generaţii. La Augsburg, unde ne-am mutat, am găsit mai mulţi români, saşi din zona Sibiului şi şvabi din Banat, şi asta mi-a prins bine. Cât despre mentalitatea germană, a trebuit să mă obişnuiesc. Nu vreau să spun că nu-i bună, doar că-i diferită de ceea ce trăisem eu până să ajung aici. Până la urmă, dacă te comporţi frumos, primeşti ceea ce trebuie. Există şi particularităţi între naţionalităţi, între diferite regiuni ale unei ţări, însă eu am călătorit mult şi am observat că şi la New York, şi în Germania sau în România, oamenii fac cam aceleaşi greşeli, au aceleaşi aşteptări, aceleaşi scopuri.
- Cum vă simţiţi când vă întoarceţi în Timişoara? Dacă nu ar fi muzica, aţi mai reveni aici?
- La Timişoara am mulţi prieteni la care ţin şi cu care împart atâtea amintiri frumoase, că am putea povesti o lună fără să ne oprim. În trecut, cei din restul ţării ne invidiau pentru deschiderea spre vest, acum, mulţi timişoreni sunt plecaţi în vest şi asta se simte în oraş. Îmi pare un pic rău că atmosfera s-a schimbat, însă
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
