ADRIAN NOUR, actor, finalist la concursul "Vocea României" - "Pentru mine, importante sunt sufletul şi iubirea"

Aripi până la cer

- Deşi n-ai câştigat concursul "Vocea Româ­niei" de la Pro TV, publicul te-a îndrăgit foarte mult. Ca apariţie scenică, ai fost, oricum, numărul unu. De altfel, mai nou ţi se spu­ne "Omul-Spec­tacol". Te de­ran­jează acest apelativ?

- În niciun caz! Îmi place te­ribil şi mă flatează! Pentru că as­ta vreau eu să fac: spectacol! Să aduc la un loc muzica, dansul şi teatrul, să le fuzionez într-un "ceva" mai ma­re, mai înalt, să ri­dic ştacheta. Iniţial, în epoca de debut a artei scenice, se mergea pe principiul ar­tistului total, al artistului care ştie să joace, să danseze şi să cân­te. Ulterior, situaţia s-a tot diluat, până s-a ajuns în punctul în care s-a considerat că idealul este să te pricepi bine doar la una dintre aceste direcţii artistice. Eu însă am îmbrăţişat şi am rămas fidel acelui concept original, iar faptul că oa­menii apreciază strădaniile mele evident că nu poa­te decât să mă bucure, fiindcă aprecierile lor se consti­tuie într-o validare. Ceea ce nu înseamnă că atunci când sunt lăudat nu roşesc. (râde) Mă simt încă un învăţăcel şi într-ale muzicii, şi într-ale dansului, şi într-ale teatrului, am încă acea stinghereală şi umi­linţă a începutului, astfel că laudele mi se par, pe de-o parte, poate prea mult, pe de altă parte, îmi cresc ari­pile şi mai tare.

- Ce te-a determinat să participi la "Vocea Ro­mâ­niei"?

- În primul şi-n primul rând, nu mai cântasem de vreun an de zile şi simţeam acut nevoia de a mă ex­prima muzical, şi dincolo de cei patru pereţi ai casei. Reuşisem să lansez un album, împreună cu o trupă din Galaţi, "Avantgarde", dar, din pricina lipsei de pro­­movare, bietul nostru album a rămas să adune praful prin rafturile magazinelor. Asta, după ce lu­cra­sem la el peste patru ani! Apoi, pentru că am fost atât de dezamăgiţi, trupa s-a destrămat. După câtva timp, am cunoscut în Bucureşti doi instrumentişti extraor­di­­nari, care mi-au devenit şi prieteni, Cristi Pup şi Mirel Cumpănaşu, foşti membri ai trupei "Cargo", şi îm­preună am făcut o trupă de cover-uri (mai aveam încă şaptecolegi), cu care am cântat prin cluburi şi pe la evenimente, încercând, simultan, să ne scoatem la lu­mină şi propriile piese, dar, după vreun an, şi pro­iectul acesta s-a epuizat. Aşa că, de ceva timp, sin­gura mea legătură cu muzica nu mai era decât cola­bo­rarea cu Teatrul de Operetă, unde joc în musicalul "Romeo şi Julieta". Deci, repet, simţeam nevoia im­perioasă de a cânta. Şi, în al doilea rând, mărturisesc că m-am gândit şi la aspectul mai pragmatic, acela al promovării - adică exact ceea ce-mi lipsise mie! Aşa se face că m-am înscris la "Vocea României". Deşi fără prea multe speranţe. Dar am tot trecut dintr-o etapă în cealaltă şi brusc, când am depăşit semifinala, am realizat că "Stai puţin! Am ajuns în finală. Chiar aş putea să câştig concursul!". Până în cli­pa aceea - sincer! - nu mă gândisem nici la premiu, nici la nimic altceva. Nu voiam decât să cons­truiesc momente frumoase şi emoţionante în fiecare emisie şi să mă bucur de posibilitatea de a fi pe acea scenă.

- Tu eşti la bază actor. Joci în teatru, ai deja un renume. N-a fost un risc de imagine să par­ticipi la un concurs muzical comercial? Co­legii tăi de scenă nu te-au dezaprobat?

- Într-adevăr, astfel de păreri au existat. Şi încă destul de multe. O parte a colegilor mei nu avea apre­cieri pozitive asupra acestui gen de emisiune, care implică un concurs pentru mase. Acuzau carac­te­rul ei extrem de comercial, făceau referire şi la ge­nul de public... Acum, însă, s-au do­molit, pentru că au văzut ce-am făcut eu acolo, s-au lămurit că am ve­nit cu ceva nou, care implica în mod serios şi actoria, şi-au dat sea­ma că n-am făcut breasla de ruşine, din contră. Iar argumentul suprem l-au cons­ti­tuit, probabil, cozile de la casa de bilete a teatrului: dacă îna­inte se vindea jumătate sau trei sfer­turi din sală, acum, de când am apă­rut la "Vocea României", jucăm tot timpul cu sala arhiplină.

"Nu te mişti, te prinde îngheţul"

- Mai există un aspect care ar putea fi "atacat": eşti un actor care a lucrat mult, pe scene mari (Tea­trul de Comedie, Teatrul Naţional din Bucureşti, Teatrul Bulandra, Teatrul Naţional de Operetă "Ion Dacian" etc.) şi cu nume grele (Că­tălina Buzoianu, Dan Puric, Iarina Demian, Petrică Ionescu ori Gigi Căciuleanu), ai scris şi regizat un film de scurtme­traj ("Echi­libru"), dar şi un spectacol de teatru ("Necuvinte"), ai făcut re­clame, ai cântat în mai multe trupe... Ci­tindu-ţi CV-ul, cârcotaşii te-ar putea acuza fie de vanitate, fie de risipire. Nu fugi după prea mulţi iepuri deodată?

- Motivaţia din spatele acestui CV destul de stufos este aceea că, pe de-o parte, eu mă simt bine făcând toate as­tea, iar, pe de altă parte, că lucrurile în me­diul artistic se mişcă foarte greu. Din dispe­ra­rea de a nu mă sufoca de-atâta dor şi tânjire neexprimată după artă, am în­cercat să găsesc alternative, am ales să pă­răsesc că­rarea bătătorită a actorului care se anga­jează într-un teatru, oricare ar fi el, şi aş­teaptă... şi aşteaptă... şi aş­teaptă... Am zis că dacă sistemul nu se mişcă, atunci tre­buie să mă mişc eu, altfel mă prinde îngheţul. Şi m-am miş­cat în zonele în care am considerat că sunt potrivit şi în care m-am simţit con­for­tabil. Aşadar, nu e vor­ba nici de vani­tate, nici de risipire, ci, mai de­grabă, de coa­gulare - o coagulare a pa­siu­nii, a ta­len­tului, a viselor, a dorin­ţelor şi a nece­sităţii.

- M-ai convins! Să vedem acum de unde a pornit, de fapt, dragostea ta pen­tru artă...

- Pe de-o parte, cred că ea e sădită în mine, pe de altă parte a fost vorba de in­fluenţa părin­ţi­lor. Mama e învă­ţătoare, iar tata e admi­nis­­tra­tor la poliţia locală din Ga­laţi, însă amân­­doi au un pro­nunţat spirit artistic: mama e o pictoriţă extrem de sensibilă (şi are şi un glas foarte plăcut), iar tata e un sculptor teribil de expresiv, care lucrează în lemn, piatră şi metal. Aşa că, indubitabil, mediul acesta şi-a pus amprenta asu­pra mea: în casă aveam albume de artă, se asculta mu­zică clasică sau, pur şi simplu, muzică bună, mergeam la expoziţii, la teatru, la concerte... Plus că ai mei au încercat, fiecare, să mă atragă de partea lui: mama să mă înveţe ce înseamnă pictura şi să mă facă să mă îndrăgostesc de pensule, tata, să-mi arate câtă profunzime încape într-un obiect pe care l-ai mode­lat, pornind de la o idee. Din păcate, n-au prea avut sorţi de izbândă: adică îmi plăcea plastica, îmi plăcea să-i urmăresc pe ei migălind şi să le admir lucrările, însă nu doream să păşesc pe urmele lor. Eu eram pa­sionat de filme. Nu mă puteam desprinde de lumea lor nici atunci când eram departe de televizor sau de cine­matograf. Ţin minte că am fost, de pildă, profund mar­cat de "An­drei Rubliov", al lui Tarkovsky. Aveam cinci-şase ani când l-am văzut prima dată, iar în fa­cultate, eram la fel de îndrăgostit de acest film mag­nific. Când eram prin clasa a XI-a, doamna diri­gintă ne-a întrebat ce-am vrea să facem după ce terminăm liceul. Vă­zându-ne destul de încurcaţi, a adăugat că ar trebui să fie ceva plăcut sufletului nos­tru, pentru că, probabil, aceea va fi profesia noastră pentru toată viaţa. Şi-atuncim-am gândit că mi-ar fi plăcut să merg pe calea actoriei, dar mă temeam, din cauza timidităţii, aşa că mi-am zis că aş avea mai multe şanse în spatele camerei de filmat şi m-am orientat spre regie de film. Am intrat la facultate aici, în Bucureşti, însă după un semestru, am fost nevoit să mă retrag, pentru simplul motiv că, financiar, nu mai eram capabil să mă susţin în Capitală. M-am întors la Galaţi şi, ca să nu pierd totuşi timpul, m-am dus la Şcoala de Artă, la Actorie. Şi acolo a început să-mi placă să recit şi să joc, ceea ce a avut un oarecare efect pozitiv şi asupra stării mele native de timiditate. Apoi, chiar în acel an, s-a înfiinţat la Universitatea Du­nărea de Jos, la Facultatea de Arte, şi o secţie de actorie, la care ve­neau să predea profesorii de la UNATC-ul din Bucu­reşti. În felul acesta, am găsit portiţa de scăpare: practic, aveam posibilitatea să studiez cu aproximativ aceiaşi oameni, dar rămânând acasă, în Galaţiul natal, deci, fiind mult uşurat din punct de vedere financiar. În orice caz, pe scurt, acolo am început să mă plac eu pe mine pe scenă şi mi s-a cristalizat convin­gerea că am apucat-o pe drumul cel bun.

- Dar cum te-ai întâlnit cu muzica?

- Eu tot cântam aşa, de unul singur, prin casă sau în compania prietenilor şi a familiei, dar niciodată n-am luat muzica în serios. Era doar un divertisment care-mi făcea plăcere. Apoi, în timpul facultăţii, am mers într-o seară într-un club din Galaţi, unde se cânta live. Şi stând acolo la masă, împreună cu prie­tena mea de atunci şi soţia mea de acum, la un mo­ment dat, pe parcursul unei melodii, toboşarul, care era poziţionat cel mai aproape de mine, a remarcat că eu cântam împreună cu solistul şi mi-a dat mi­cro­fonul, preţ de câteva fraze muzicale. Şi lumea m-a aplaudat. Apoi, la pauză, membrii trupei m-au între­bat dacă nu vreau să mai cânt o melodie cu ei şi eu am zis da. Şi-am cântat! Publicul a fost încântat, iar înainte de plecare, patronii clubului mi-au zis: "Mai vino şi serile următoare". M-am dus încă vreo câteva seri şi aşa am ajuns să fiu angajat şi să cânt împreună cu trupa lui Puiu Creţu, un muzician excepţional şi un om absolut minunat, de care azi nu se prea mai ştie, dar care a întemeiat trupa "Cristal" (o trupă de mare suc­ces, înainte de '89) şi care a făcut o muzică minu­nată, pe filon de jazz. Puiu m-a îndrăgit şi m-a luat sub aripa lui, mi-a devenit mentor într-ale muzicii: m-a educat, indicându-mi ce-ar trebui să ascult, m-a în­văţat tehnică vocală... Cu el am făcut şcoala de muzică şi nici că aş fi putut să găsesc un profesor mai în­zestrat! Din păcate, Puiu a murit, dar şi acum, când mă gândesc la el, o fac cu multă dragoste şi multă recunoştinţă...

Aleea cu tei

- Faci ce faci şi te întorci la Galaţi. Îi datorezi oraşului de pe Dunăre mai mult decât faptul că te-ai născut în el?

- Indubitabil! Gândeşte-te că am crescut într-o casă aflată în portul oraşului, la doar câţiva metri de Dunăre. Iar strada mea se numeşte Parfumul Teilor şi e, într-adevăr, mărginită de nişte tei minu­naţi, care, primăvara, înfloresc ca din po­ves­te. Aromele te îmbată, razele de soare stră­bat frunzişul, insuflând parcă viaţă buche­ţelelor aurii de flori... E splendid! Dacă te plimbi pe-acolo cu o fată, parcurgând strada din­tr-un ca­păt în celălalt, e imposibil să nu te îndrăgos­teşti. E magie pură! Apoi, în co­pilăria mea, se mai păstrau încă rămăşiţe ale vechiului oraş, ale Galaţiului cosmo­polit: căsuţe cochete, stră­duţe tihnite, bătrâni mol­comiţi de ani, dar gata mereu să-ţi picteze prin vorbe atmosfera acelei lumi de demult, care se împletea din obiceiuri şi graiuri di­verse, aduse la noi de vapoarele care legau por­turile din tot bazinul Medite­ra­nei, tre­când prin Marea Marmara, strâmtoarea Bos­forului şi ajungând în Marea Nea­gră... Şi şcoala mea - o altă minunăţie a unor vre­muri apuse! Face parte din ansamblul Mâ­năs­tirii Sf. Arhangheli - Metoc şi este prima şcoală pu­blică din Galaţi, fiind înfiinţată în 1832, în ca­sele mânăstirii. Ulterior, pe terenul metocului, la stă­ruin­ţele domnitorului Mihail Sturza, în 1846, s-a în­ceput cons­trucţia unei clădiri noi, destinată ex­clu­siv şcolii. Inaugurarea a avut loc în aprilie 1853 şi, între exact aceste ziduri - închi­puieş­te-ţi! - am învăţat şi eu, la peste o sută şi ceva de ani după! Dacă faci un exer­ciţiu de imaginaţie şi te ex­tragi din pre­zent, e imposibil ca, rea­lizând câtă via­ţă a încăput în acel spa­ţiu, să nu te emo­ţionezi...

- Pe soţia ta ai întâlnit-o pe stra­da cu tei? Te-ai îndrăgostit îmbătat de mi­resme?

- Eu cred în semne, în destin, şi de aceea sunt convins că n-am terminat Facultatea de Regie, în Bucureşti, şi m-am întors în Galaţi, ca s-o întâl­nesc pe soţia mea, pe Mihaela, iar ea, Miha­ela, care e bucureşteancă, cred că a ajuns să facă facultatea în Galaţi, ca să putem să fim împreună. Miha­ela a vrut să dea admitere la Teatru în Capitală, dar, din pricina unor pro­bleme, n-a putut să mai ajungă la ul­tima probă, şi atunci, ca să nu piardă anul, profesorii i-au recomandat să meargă la Galaţi. Aşa a venit pe ma­lul Dunării, la nou înfiinţata secţie de actorie. Şi-n zilele acelea cu ad­miterea, eu tot patru­lam prin clă­dire, ca să văd cam cum se prezintă şi ceilalţi can­didaţi. La un moment dat, într-o sală cufun­dată în semi-obscuritate, am ob­servat o siluetă care se mişca pe scenă cu o graţie ie­şită din comun şi-am auzit o voce incredibil de emo­ţio­nantă, care ros­tea o poezie. Şi m-am îndrăgostit pe loc! După ce-a ieşit din exa­men, m-am dus la ea şi-am felicitat-o şi-am încercat s-o îmbărbătez, fiindcă era destul de ne­mulţumită de felul în care se prezentase în faţa comisiei. Iar dovada că eu am fost cel care-a avut dreptate a fost rezultatulconcursului: ea a fost admisă prima pe listă, eu al doilea. (râde) Apoi, am tot urmărit-o de la distanţă, dar abia peste vreun an de zile mi-am luat inima-n dinţi şi-am in­vitat-o la o ieşire în doi! Şi, da!, ne-am plimbat pe strada cu tei! După aceea, lucrurile au decurs lin... Şi nici că ne-am mai despărţit vreodată: îm­preună am crescut ca spirite, ca fiinţe, împreună am descoperit ce înseam­nă iubirea adevărată, împre­ună am învăţat să fim ac­tori şi, ulterior, să fim şi pă­rinţi! Avem o fe­tiţă cu­minte-foc, pe care o chea­mă Ana-Maria şi are patru ani şi două luni (ţine foarte mult ca, de fie­care dată, ma­mi şi tati să precizeze numărul de luni! I se pare că aşa e mai mare şi deci mai impor­tantă). Din câte ne-am putut da seama până acum, se pare că Ana-Maria ne-a moştenit: e deja o mi­că balerină, dar are şi voce şi e şi foar­te ex­presivă. În rest... suntem o familie la lo­cul ei, pentru care contează sufletul şi iu­bi­rea dintre noi, nu averile materiale. Mi­haela şi Ana-Maria sunt, pentru mine, mai mult decât ceea ce se înţelege, în mod obiş­nuit, prin termenul de familie: ele îmi dau putere, pentru că ele îmi sunt suprema mo­ti­vaţie a vieţii - binele şi fericirea lor sunt tot ceea ce îmi doresc mai mult pe lumea asta.

- Steaua ta artistică e în ascensiune, ceea ce presupune din ce în ce mai mult timp petrecut de­parte de casă: pentru re­petiţii, filmări, în­registrări etc. Oare suc­cesul, luminile sce­nei, nu ameninţă echili­brul familial?

- Eu sunt într-adevăr un om al echili­brului. Nu am astfel de temeri. Ştiu şi pot să renunţ la unele lucruri care ţin de profesie, ca să nu-mi neglijez familia. De pildă, nu o dată, am refuzat angajamente profesionale de Cră­ciun sau de Revelion, ca să stau cu fetele mele. Chiar dacă angajamentele respective ne-ar fi adus nişte sume de bani consistente. Repet: pentru mine, pentru noi, mai important este sufletul, mai importante sunt iu­birea şi armonia dintre noi, decât acu­mu­lările materiale sau izbânzile artistice.

- Cu alte cuvinte, eşti un om îm­plinit...

- Da, deşi tânjiri mai există. (râde) Fe­ricirea cea mare îmi vine din familie, acolo unde totul e aşa cum trebuie să fie, acolo unde e senin... Apoi, sunt bucuros şi mândru pen­tru că am făcut nişte lucruri în zona pro­fesiei, care au ieşit aşa cum am visat. Iar tân­jirile la care mă refeream ţin tot de partea asta de viaţă: mai am şi alte vise de împlinit în teatru...

- Suntem la început de an nou. Ce pla­nuri ai în 2014? Ce urmează după ce s-a încheiat experimentul "Vocea Ro­mâ­niei"?

- Am intrat în studio cu Smiley şi am început să lucrăm piese. Şi, de ase­menea, pre­gătim şi momentul comun cu care ne vom prezenta în faţa publicului, pe 1 martie, la Sala Palatului, în cadrul concertului "Aca­să", al lui Smiley (o să cântăm o melodie împre­ună). Mă bucură tare mult colaborarea cu el pentru că am descoperit în el, nu doar un antrenor extrem de dăruit, dar şi un om foarte bun, care pune suflet şi pasiune în tot ce face. Eu îl consider deja un prieten. Deşi ne cunoaştem de puţin timp, ne-am lipit unul de celălalt cu sufletul, aproape imediat. Apoi mai sunt şi concertele, au început să curgă invi­taţiile, deci e de bine! (râde)Iar pe zona de teatru, aş vrea să pun în scenă un musical, pentru care am scris sce­na­riul şi mu­zi­ca şi l-am rugat pe Smiley să mă aju­te cu partea de orchestraţie. Şi mai am în minte un proiect, pentru care am scris scena­riul: un spectacol întreg de percuţie, care îmbină muzica, stepul şi teatrul! E ceva ce în Ro­mâ­nia nu s-a mai fă­cut până acum. Sper să reuşesc să-l pun pe roate.

Pe Adrian Nour îl puteţi vedea acum în spectacolele "Necuvinte", "Noi" şi "Royal Fashion" de la Sala Rap­so­dia (Lipscani), în "Don Quijote" şi "D'ale noastre", la TNB, şi în "Pa­ris, mon amour" şi "Romeo şi Ju­lieta" la Teatrul Naţional de Operetă "Ion Dacian".

Foto: PRO TV