15 ianuarie 2014. Primul concert al anului. Un concert superb, de păstrat în amintire. La chitare acustice - virtuozul Horea Crișovan și emblematicul Ilie Stepan, iar alături de ei, un maestru al basului, un bărbat înalt și masiv, cu plete, Dietrich Krauser. Sala este plină de vechi prieteni și, după revărsarea de strălucire instrumentală și două bisuri, urcă pe scenă, spontan, Ducu Bertzi, Marius Bațu, Doru Stănculescu, pentru o ultimă piesă ce încheie seara memorabilă.
Ies cu Dixie Krauser la o scurtă plimbare prin aerul rece al nopții. "Știi de ce a fost așa intens concertul ăsta?", mă întreabă. Aburi prelungi ies în timp ce vorbește și emoțiile sale încă se simt. Abia acum încep să se risipească. "A fost primul meu concert din septembrie 2012 încoace. Tot anul trecut am fost bolnav, iradiat, prin spitale, la terapii. Când mi-or spus că-i de bine, că trebuie să stau un pic acasă, să mă odihnesc, am zis că nu așa mă pun eu pe picioare. Am plecat o săptămână cu fiul meu în Tunisia, să îmi revin fizic, am început să cânt, să predau chitara, apoi am venit la Timișoara, să fac muzică. Asta mă reface pe mine".
Cu chitara, pe acoperișul șopronului
"Am copilărit în Banat, în Freidorf, un sat liber, un cartier de șvabi, care or venit în România pe vremea Mariei Tereza. Tot Banatul era o mlaștină. Ei or drenat și l-or făcut locuibil. Erau puțini români pe atunci, în schimb, plin de șvabi, sași, sârbi, maghiari, ne înțelegeam cu toții bine, iar eu vorbeam câte un pic din fiecare limbă. Plus dialectul șvăbesc, care nu-i același cu cel vorbit în Germania, e unul vechi, diferit, păstrat în Banat. Primele clase le-am făcut la școala germană. Pe cele mai multe magazine se scria în două limbi, româna și germana. Chiar în fața casei mele începea un parc imens, iar ceva mai încolo, bălțile, multe bălți. La șase ani construiam plute, bărci și plecam pe apă la pescuit. De atunci am eu pasiunea asta pentru pescuit, care mă face să plec în Norvegia și să stau nopți întregi în aer liber, îmbrăcat ca un eschimos. Până să apară tramvaiul, Freidorf era considerat un sat, apoi a devenit un cartier al Timișoarei și au început să se mute aici oameni din alte părți ale țării. Nu zic că erau mai buni sau mai răi, dar au venit cu alte mentalități. A apărut fabrica de zahăr, la care au venit muncitori din toată țara, s-a construit un liceu-internat la care erau mereu scandal și bătăi... Familia mea avea trei case, cu gospodărie serioasă, curți, flori multe. Au început demolările în jur, se ridicau blocuri, apoi au ajuns și la noi și ne-au dărâmat casele. Eu umblam prin țară, cu Cenaclul Flacăra, nu știam ce se întâmplă, însă când am mai trecut pe acasă și m-am prins care-i treaba, am renunțat să mai vin pe acolo. Nu mai era nimic din ceea ce știam".
- Prima chitară?
- Un unchi își luase televizor și acolo am văzut o formație cu chitare, să fi fost Sideral sau alta, nu mai știu. Dar de când i-am văzut, aveam numai asta în minte, că vreau chitară. Pe prima, mi-am construit-o din placaj, cu cuie și cu gută de pescuit pe post de corzi. Dar mie îmi plăcea cum sună, asta era bucuria mea, ca în fiecare seară de vară să mă urc pe acoperișul șoprului din curte și să zdrăngăn acolo. Bunicu' s-a prins că-i ceva cu mine, și la opt ani mi-a cumpărat o chitară adevărată. Ferdinand îl chema pe bunicul meu, nu avea studii, era șofer la Azur, fabrica de chimicale, dar cel mai înțelept om din familie, un om cumpătat și liniștit. Părinții mei s-au despărțit când aveam opt luni, mai mult bunicii m-or crescut. Și când o apărut chitara aia pe care mi-o cumpărase bunicul, a devenit și fratele meu, Erlend, mai mare cu un an ca mine, interesat de chitară, și a început bătălia - care să cânte pe ea. Apoi eu mi-am făcut, cu ajutorul unui vecin strungar, o chitară bas și am început să cânt cu ea.
- Când s-a transformat muzica dintr-o joacă într-o treabă serioasă?
- Eu am făcut la Timișoara liceul de muzică. Aveam 12 materii muzicale, nu era de joacă. Mama cânta acasă la pian și asta m-a ajutat foarte mult. Însă tata, muzician la filarmonică, voia ca băiatul lui să cânte la trompetă, iar eu uram instrumentul ăla. Bine că mi s-or strâmbat dinții de la ea și așa am putut să fac ce-mi place, să studiez contrabasul. Asta se întâmpla într-a opta și, ca să trec într-a noua, am făcut într-un an materialul pentru trei ani de contrabas. Dar îmi plăcea, așa că am reușit. La 14 ani, am început să cânt cu Ilie Stepan la chitară și cu frate-meu la vioară. Mai întâi cântam la serile de dans, la liceu, sâmbăta seara. Era tot timpul plin, așa că au pus dans și în seara de duminică. Școala scotea bani buni din asta și mi-am dat seama că nici un profesor nu mă mai asculta în zilele de luni, așa că puteam să adorm liniștit cu capul pe bancă. Cântam cu mai multe trupe odată, cu Pro Musica, cu KPK, cu LM Blues Band, în care era Miși Farkaș la tobe și fratele meu la chitară...
"Cântam cu fratele meu până ne curgea sânge din degete"
- Erați într-o competiție permanentă cu fratele dvs. V-ați influențat unul pe celălalt?
- Fratele meu este un om dificil, iar relația noastră a fost mereu cu suișuri și coborâșuri. Când am început să descoperim împreună muzica, aveam un disc cu "Red House" al lui Jimi Hendrix. Îl puneam la pick-up și cântam împreună după el ore întregi, până pocneau difuzoarele stației Doina și nouă ne ieșea sânge din degete. Fratele meu este un chitarist extraordinar, a scos discuri solo foarte bune, a cântat cu muzicieni importanți în Germania. Atâta doar că nu putem face trupă împreună. E genul de om care crede că el a inventat muzica și tu nu știi nimic. Or, eu mai știu câte ceva, așa că ne hârâim mereu. Totuși, când ne întâlnim, cântăm cinci ore în șir, doar noi doi, ca atunci când eram puștani. Când lăsăm chitarele jos și începem să vorbim despre muzică, se termină vraja. Am reușit să susținem un concert la Timișoara, a ieșit foarte bine, și anul trecut i-am zis: "Băi, fraiere, dacă scap din operația asta cu bine, poate scoatem și noi un disc!". A fost și el de acord că ar fi cazul.
Batalionul disciplinar
- Cum v-ați simțit când ați aflat că fratele dvs. a fugit cu formația Phoenix în Germania, ascuns în boxele Marshall?
- Nasol m-am simțit, pentru că țin la el și am știut că îmi va lipsi. Probabil de asta am încercat și eu să fug, când eram într-a XI-a. M-au prins într-o mlaștină și m-au dus la Canal. După două luni de dat la sapă, mi-am dat seama că nu mai pot continua așa. M-a salvat muzica. Atunci când intrau în tronson, la muncă, deținuții trebuiau să cânte, și nu avea cine să-i învețe. Am zis că-i învăț eu. Mi-am adus chitara și am făcut trupă, chitară-bas - trombon - tobe! Văzusem pe unul ce venise de la batalionul disciplinar, ca vai de el, dacă mai intra și la lopată era distrus. Când am auzit că fusese toboșar, am răsuflat ușurat. "Hai încoace!" La trombon era un sas. Și cântam funk, punk, rock, pe versuri patriotice, intrau oamenii în tronson cântând punk! Am câștigat toate concursurile, eram cea mai bună trupă a Canalului. Muzica m-a salvat atunci și m-a salvat și anul trecut. Nu mai puteam cânta la bas, acolo îți trebuie echilibru, iar eu eram zdruncinat. Veneam de la terapie, singurul lucru pe care mi-l doream era să iau chitara acustică, să dau frâu liber emoțiilor, să scot din mine toată nebunia aia din spital.
Muzică, gagici și alcool
- Ați avut succes de la o vârstă foarte fragedă, în plină epocă de glorie a rock-ului. Nu v-a luat valul? Cum ați rămas cu picioarele pe pământ?
- Acum doi ani, la festivalul Dracula Bass, am fost prezentat ca unul ce a avut statutul de vedetă rock și a savurat-o din plin. Acum, de savurat, am savurat-o, dar nu m-a preocupat vreodată statutul meu. Mă gândeam numai la muzică și la concerte. Până pe la 18 ani, când mă oprea lumea pe stradă să dau autografe, eu nu-mi dădeam seama că-s așa cunoscut. La 14 ani, scoteam cu Pro Musica opera rock "Creanga de cireș" și cântam în deschidere la Phoenix, la Sala Palatului. Eram obișnuit să dau audiții și concerte cu public la liceu, așa că nu aveam mari emoții. Însă când l-am văzut pe Covaci și am văzut și sala plină, cât e ea de mare, am trăit o stare emoțională foarte plăcută. Eu cântam la bas electric, fratele meu la vioară electrică, era ceva neobișnuit la vremea aia. Apoi am umblat doi ani în turnee cu Cenaclul Flacăra. N-am dat audiții, ne-a recomandat cineva și am intrat direct în concert, la Brăila. Păunescu era în public și zicea "Mai cântați-o o dată pe aia!". Am cântat piesa aia de patru ori. Cu Cenaclul am văzut țara. Eu nu știam decât de Banat și de litoral. Tot ce știam despre Moldova era că veneau moldovenii la fabrica din Freidorf, se îmbătau și se luau la bătaie. Cu totul altceva am aflat când am ajuns la Suceava, în Bucovina, și am văzut mânăstirile. În doi ani, nu cred că am avut două luni de pauză. Am cântat în orice oraș, orășel, pe stadion, în cămine culturale, pe stradă, în balconul hotelului. Odată, la Craiova, după ce Universitatea câștigase un meci mare cu o echipă nemțească, iar noi dădusem deja concertul, noaptea am scos boxele pe balcoanele hotelului și am început să cântăm. Era piața plină cu sute de oameni, poate mii. Au venit colonei de securitate să-i spună lui Păunescu să termine. Le-a zis: "Hai, că mai stăm puțin". Ne-a prins trei dimineața cântând. Pentru mine era ceva extraordinar să fac ce-mi place, de capul meu, și să câștig și bani frumoși.
- E un pic ciudat cum în anii comunismului se trăia cu adevărat în spiritul rock and roll, pe când acum...
- Prin '95, când am mers la repetiția unei trupe noi din Timișoara, am crezut că am intrat într-o farmacie, totul era curat, la locul lui. Rock-ul a devenit mai degrabă virtual zilele astea, atunci era mult mai palpabil. Era simplu: muzică, gagici și alcool, dar pe locul întâi, muzica. Astăzi, când ți se propune un concert, prima întrebare e "Pe câți bani?". Atunci te gândeai dacă sună bine piesa, cum s-o faci mai bună, cum s-o cânți în concert. Cum să creezi un pic de magie pe scenă, cum să transmiți, sufletește, nu neapărat tehnic, mesajul. Apoi, dacă erai bun, veneau și banii, nu trebuia să te gândești la asta. Sala noastră de repetiții era ca sufrageria de acasă, acolo mâncam, stăteam aproape toată ziua, uneori și dormeam. Făceam repetițiile cu public, veneau oameni ca la concert, și eram mereu înconjurați de groupies, de admiratoare, ceea ce era foarte important la vârsta aia. Când mergeam vara la mare și cântam la restaurant, era plin de turiste cehoaice, suedeze, care intrau imediat în rock and roll-ul nostru. Acesta era unul din avantajele faptului că erai cunoscut. Altul era că intrai în niște cercuri artistice, intelectuale, în care, altfel, n-ai fi avut acces. Poeți, pictori, oameni de teatru... Când mergeam la un chef, discutam filozofie, psihologie, comentam noile discuri apărute, nu era așa, că ne întâlnim la chef și bem. Era o emulație în jur care m-a influențat și m-a ridicat la un alt nivel.
Plecarea. "Deși sunt neamț, a trebuit să mă obișnuiesc cu mentalitatea germană"
- Aveați un loc bine conturat aici. De ce ați simțit nevoia să plecați în Germania?
- Nu pot să-ți spun acum exact ce mi-a venit să plec, e foarte complicat de explicat. Cert e că eu n-am plecat pentru că n-am dus-o bine. O fată ce venea la repetiții mi-a spus că ea va fugi. Mai întâi pleacă în RDG, apoi trece în vest, cu o viză falsă și, dacă vreau, ne căsătorim și am și eu cale liberă. Ea voia să nu mai ajung să fug prin mlaștini, pe burtă, prin noroaie, și să fiu prins. Ne-am căsătorit, la Sfatul X, și a doua zi ea a plecat. N-a știut nimeni, nici părinții mei, nici Ilie, bunul meu prieten, care nu m-a crezut când i-am spus. Apoi mi-am văzut de ale mele, fără să mă mai gândesc la asta. Însă Păunescu a aflat și nu m-a mai privit cu ochi buni, iar eu am preferat să plec din Cenaclu, decât să aibă trupa probleme. Cântam punk, jazz-rock, ce aveam eu chef, cu Sector 3, Metamorf, dar banii nu mai erau aceiași. După ce am părăsit viața aia mereu pe drumuri din Cenaclu, am început să văd ce era cu adevărat în jur. Iar situația începea să se împută. La zece seara se lua curentul, țin minte că mergeam pe jos acasă de la Casa Tineretului, adică de la un capăt la celălalt al Timișoarei. După trei ani, când a venit pașaportul, am zis hai să văd cum e acolo. Am ajuns în Germania înainte de Crăciunul lui 1985. M-am întâlnit cu soția și am zis să încercăm, să vedem dacă ne înțelegem. Au trecut mai bine de 25 de ani de atunci și suntem tot împreună, iar fiul nostru a împlinit 23 de ani.
Timișoara, inima mea
- Cum v-ați acomodat la statutul de anonim și la mentalitatea germană?
- Greu, a fost dificil. La Freidorf veneau tot felul de prieteni plecați în Germania, cunoscuți, cu mașini noi, părea să le meargă din plin, dar odată ajuns acolo, m-am prins că nu-i așa totul, roz. Până să-mi găsesc trupă, am început să am probleme cu alcoolul. Șocul cultural a fost puternic, nu reușeam să mă acomodez cu mentalitatea germană, chiar dacă am origini germane. Nu mă simțeam în largul meu. Apoi am început să cânt în trupe de club, în Hamburg, în câte patru odată. În total, am cântat în 17 trupe, de la cel mai dur punk, la jazz-rock. Am intrat în lumea bună a muzicienilor de acolo, în liga întâi, și asta m-a pus pe picioare. Muzicienii au o limbă comună, se înțeleg bine între ei, în rest, nu aveam legătură cu nimeni. Am cântat doi ani și cu Phoenix, trupa mergea bine, câștigasem un concurs, lumea venea la concerte, aveam cel puțin unul săptămânal. Problemele de sănătate ale soției au făcut să trebuiască să ne mutăm în sud, la o climă mai blândă. Aici n-am mai găsit muzicieni de așa bună calitate. Am continuat să cânt în mai multe trupe, să predau muzică, să înregistrez discuri solo. Am trei aproape gata, probabil că le voi lansa pe toate deodată. Nu am crezut că voi preda, însă îmi place foarte mult, mă înțeleg bine cu elevii, ne vorbim la pertu, n-avem nici o problemă de generații. La Augsburg, unde ne-am mutat, am găsit mai mulți români, sași din zona Sibiului și șvabi din Banat, și asta mi-a prins bine. Cât despre mentalitatea germană, a trebuit să mă obișnuiesc. Nu vreau să spun că nu-i bună, doar că-i diferită de ceea ce trăisem eu până să ajung aici. Până la urmă, dacă te comporți frumos, primești ceea ce trebuie. Există și particularități între naționalități, între diferite regiuni ale unei țări, însă eu am călătorit mult și am observat că și la New York, și în Germania sau în România, oamenii fac cam aceleași greșeli, au aceleași așteptări, aceleași scopuri.
- Cum vă simțiți când vă întoarceți în Timișoara? Dacă nu ar fi muzica, ați mai reveni aici?
- La Timișoara am mulți prieteni la care țin și cu care împart atâtea amintiri frumoase, că am putea povesti o lună fără să ne oprim. În trecut, cei din restul țării ne invidiau pentru deschiderea spre vest, acum, mulți timișoreni sunt plecați în vest și asta se simte în oraș. Îmi pare un pic rău că atmosfera s-a schimbat, însă peste tot în lume se simte această schimbare. Cel mai recent și mai puternic am resimțit-o în Tunisia. Înainte, când internetul era interzis, intrai într-o cafenea, toată lumea fuma narghilea și discuta aprins, nu te înțelegeai om cu om. Acum, am intrat și era o tăcere deplină. Fiecare era în colțul lui, cu laptopul în față și butona. Însă mă bucur să văd că în Timișoara mai întâlnesc încă mulți oameni pentru care contează mai mult lucrurile sufletești, de cultură, și nu ce model nou de telefon, laptop sau mașină și-au mai achiziționat.