Omul de zăpadă
Întorc globul de sticlă și fulgii sclipitori refac pentru câteva clipe o ninsoare de argint, care se așează în straturi firave peste căsuța din ghips și peste omul de zăpadă aflat lângă ea. Un fragment nostalgic de iarnă artificială, bun de pus pe raft, într-un apartament de bloc, ca să-ți amintească de zăpezile natale. Sau, poate, de o altă iarnă, de demult...
Peronul gării era foarte aglomerat și era normal să fie așa, căci mai erau doar câteva zile până la sărbătorile Crăciunului și ale Anului Nou. Începuse vacanța și grupuri de tineri gălăgioși și veseli, echipați de munte, se pregăteau să urce în trenul greoi. Mi-am ocupat locul, cu gândul că în câteva ore urma să ajung la Toplița, pentru ca apoi să schimb trenul cu unul pentru destinația finală, Slănic Moldova, în tabăra studențească de iarnă. Drumul a fost foarte obositor, drum de noapte, într-un tren plin de oameni și bagaje nenumărate. La Toplița, am așteptat două ore într-un frig îngrozitor venirea altui tren. Mai țin minte din noaptea aceea oboseala, frigul și cerul încărcat de stele care, poate din cauza gerului, părea că se sting și se aprind repetat.
Surpriza uriașă a venit odată cu dimineața, devreme, când am ajuns în orășelul de munte îngropat sub mormane uriașe de zăpadă. Plecasem de la o iarnă cuminte, cu doar câteva urme de omăt, și am coborât din tren într-o adevărată împărăție a gheții și a ninsorilor fără sfârșit, care așezau peste lume un aer de sărbătoare. Așa a început acea primă vacanță din studenție, ca o sărbătoare continuă, generată de bucurie, de dragoste și de zăpezi ca de început de lume.
Mărul de la prânz
Nu știu cum mai arată astăzi Slănicul, dar atunci, în iarna în care l-am văzut eu pentru prima și ultima oară, părea o așezare de poveste. Avea tot ceea ce-i trebuia unei stațiuni balneare de munte: vilișoare cochete, înșirate pe un drum care urca de-a lungul unei văi, poteci care se pierdeau printre copaci îmbrăcați în omăt, un parc central, în care zeci de veverițe, botezate toate "Mariana", de către pensionari, căutau nuci și alune și nu se sfiau să urce în brațele celor care le hrăneau. Spre deosebire de imaginea pașnică, aproape idilică a așezării, tabăra studențească părea un vulcan de veselie. Liniștea nu stăpânea acolo decât în câteva ore ale nopții, în rest, concertele, concursurile, întrecerile, dansurile, glumele și râsetele umpleau străduțele.
Pe Mihai l-am văzut întâia oară la un concurs de săniuș. Rămăsese fără partener de sanie, risca să nu mai poată participa și atunci m-a ales, rapid, din mulțimea de pe margine. Poate că el mă văzuse și înainte de asta. Nu știu și nici nu l-am întrebat, cert este că nu l-am refuzat, dintr-o timiditate care în vremea aceea mă făcea să fiu mai mereu retrasă. Cred că mi-a părut bine când m-a ales și la fel îmi pare și acum, după atâția ani. Cu Mihai am trăit cea mai frumoasă poveste de îndrăgostire din viața mea.
Nu pot să spun dragoste, căci pentru dragoste e nevoie de timp, or noi n-am avut la dispoziție decât o jumătate de zi, câteva ore care au rămas întipărite adânc în memoria mea afectivă. Ne-am dat pe sanie, am câștigat concursul, am râs, am fost bucuroși, ne-am jucat în zăpadă, am hrănit veverițele, le-am ademenit lovind două bețișoare unul de altul, ca să imităm zgomotul nucilor, ne-am îngropat unul pe altul în zăpadă, și-atunci a fost aproape-aproape să ne sărutăm, dar am întors rușinată capul, am alergat printre copaci stârnind zăpada, ne-am scuturat în cap omătul de pe crengi. A fost un iureș care nu s-a potolit nici atunci când am intrat într-o cârciumioară, ca să bem o cană de vin fiert. Ce-am mai făcut? Ne-am plimbat, ținându-ne de mână, pe aleile parcului, am urmărit asfințitul roșiatic al soarelui printre crengile încărcate de zăpadă și, mai către seară, am făcut un om de zăpadă uriaș, mai ciudat cumva, căci avea în burta lui un cotlon în care ne-am ascuns îmbrățișați. Era seară deja și priveam stelele prin găurile ochilor de gheață ai omului de zăpadă. Cerul părea aproape și Calea robilor, alburie, îl încălzea. Nu mi-era frig, nu mi-era sete, nu mi-era foame. Aveam în buzunar un măr rămas de la masa de prânz și, târziu, când am ajuns în camera mea, înainte să mă dezbrac, am pus mărul pe masă. M-am așezat pe pat și m-am uitat la el, singurul martor al acelei zile de neuitat. Pe coaja lui lucioasă apăruse o boare subțire, ca și cum și el ar fi fost viu și-ar fi respirat odată cu noi.
Sfârșit de poveste
Pe Mihai nu l-am mai văzut niciodată de atunci. A dispărut, de parcă ar fi intrat în pământ. În cele câteva ceasuri în care am fost împreună, am vorbit foarte puțin unul cu altul, atât doar cât a trebuit pentru ca jocul pe care l-am început atunci, pe sanie, să poată merge înainte. Nu l-am întrebat de unde era, unde era student, nu știu care era numele lui de familie, n-am știut unde era cazat. Am crezut că ne vom revedea și a doua zi și în zilele următoare, și atunci aș fi aflat sigur mai multe despre el. Dar așa? Cât a ținut tabăra, l-am căutat peste tot, de dimineață și până se întuneca. Am trecut de nenumărate ori prin parc, am străbătut aleile cu veverițele flămânde, m-am dus de câteva ori pe pârtia de săniuș, l-am vizitat și pe omul de zăpadă, tot mai posac pe zi ce trecea, pentru că soarele din timpul zilei îl topea, făcându-l tot mai mic și mai chircit. Zilele care-au urmat au fost tot mai triste și mai goale. Nu-mi mai plăcea Slănicul, străzile lui întortocheate, pline de studenți aflați la plimbare, nu-mi mai spuneau nimic. Eram tristă că nu-l mai vedeam pe Mihai. Seara, când mă întorceam obosită în cameră, îmi doream să se încheie tabăra cât mai curând, ca să pot pleca acasă. Și-am plecat, într-o noapte la fel de friguroasă ca la venire, cu un tren la fel de plin de oameni și de bagaje. Și de data aceea, stelele păreau că se aprind și se sting, poate din cauza gerului care încremenise lumea și a nopții ce părea fără sfârșit.
Jocul
Multă vreme după aceea m-am tot întrebat ce s-a putut întâmpla atunci cu noi, cu mine și Mihai. Cu mine, mai degrabă. De ce a fost atât de intensă acea jumătate de zi, în care am schimbat cu omul acela doar câteva vorbe? Ce minune a făcut ca atâta timp cât am fost împreună, timpul să nu mai fie stăpân peste noi? Cum am putut să ne rupem de toți și de tot ceea ce ne înconjura și să trăim doar pentru bucuria noastră? De ce atunci a fost zăpada mai frumoasă ca oricând? De ce parcul a părut nesfârșit? De ce până și sania răspândea în jurul ei omătul în cercuri mai largi și mai sclipitoare ca altădată, care se închideau după ce treceam? De ce ? Cum a fost posibil să trăiesc atât de intens în câteva ceasuri, să simt atât de mult, încât să-mi pot aduce aminte și acum, după zeci de ani, de clipele acelea?
Cu înțelepciunea de acum (care nu face însă întotdeauna lumea mai frumoasă, ci doar mai așezată și mai ușor de suportat) aș putea spune că totul a fost posibil pentru că în momentele acelea ne-a fost dat să trăim, să simțim, până în cele mai tainice fibre ale ființei, bucuria de a fi împreună. Și, mai ales, pentru că am trăit atunci cu toată puterea, doar la timpul prezent, fără calcule de viitor și fără întoarceri în trecut. Am smuls clipei tot ceea ce putea da în acel joc al dragostei și-al întâmplării.
Jocul ne-a ajutat să nu părem stângaci, să nu fim penibili, să nu ne întristăm, chiar dacă greșeam ceva, să vedem doar partea hazlie a fiecărui lucru, să strălucim și noi, ca și cum ne-am fi hrănit din măreția frigului, să ardem într-o clipă ca și cum doar pentru asta am fi fost născuți și sortiți. Să concentrăm, precum efemeridele, în câteva ceasuri, intensitatea unei vieți întregi. De fapt, tot jocul ne-a ajutat să ne izolăm de ceilalți, să trăim ca-ntr-un cocon de mătase, în care până și cele mai întunecate umbre păreau argintii.
Cam atâta despre joc. În ceea ce privește întâmplarea, însă, ar fi mai multe de spus, dar cred că trebuie toate păstrate sub acea lumină tainică pe care Dumnezeu o lasă din când în când (poate doar atunci când e prea singur) în jurul oamenilor. De ce eu și nu altcineva, de ce el și nu altul?
Uneori m-am gândit că poate ar fi interesant dacă ne-am mai vedea încă o dată. Să verificăm dacă în alchimia îndrăgostirii metalele rare și nobile s-ar putea întâlni din nou. Dacă momentele acelea, clipa aceea de fericire curată ar putea deveni veșnicie. Alteori, mă mulțumesc să cred că amintirile răscolite nu mai au puterea clipelor de demult. Și-atunci îi întind, imaginar, lui Mihai, un măr. Câteodată, nu se întâmplă nimic, dar au fost și clipe în care "am văzut" cum pe coaja lui lucioasă a apărut o boare fină, strălucitoare, ca o ninsoare de argint, care se așează în straturi firave, într-un glob de sticlă, pe o căsuță de ghips și pe omul de zăpadă de lângă ea.
OTILIA ȚEPOSU
O iarnă de vis
Nu țin minte să fi dorit vreodată să-i spun clipei să rămână cu mine veșnic - un cuvânt care, de câte ori îl aud, mă cutremură și îmi dă frisoare metafizice, de parcă ceva abstract și greu de definit ar pune brutal între paranteze întreaga mea făptură trecătoare. Nu țin minte deci o clipă anume, și asta ar trebui să-mi dea de gândit. Înseamnă că ceva nu e în regulă cu mine, cu biografia mea. Înseamnă - altfel spus - că, fără intensități maxime de fericire, am cam trăit de pomană.
Cu siguranță, ar fi trebuit în mai multe rânduri să-i spun clipei să rămână, măcar un timp, alături de mine: când m-am îndrăgostit prima oară și scriam numele iubitei pe zăpadă sau pe geamul aburit al autobuzului; când mi s-a publicat primul reportaj într-un ziar din Bacău sau când, peste niște ani, s-a născut fata mea, Violeta. Ezit însă și simt că nu pot pune pe același plan fericirea explozivă și extrem de trecătoare a reușitei la facultate, cu bucuria matură și gravă pe care am trăit-o când am deschis pentru prima oară, încă mirosind a cerneală tipografică, volumul meu de debut, Povestiri terminate înainte de a începe.
Sunt suma constantă a numeroase eșecuri suprapuse pe doar câteva reușite. Sunt ceea ce am trăit până acum - cu bune și rele, cu răbufniri explozive de energie, stârnite ca din senin, într-o mare letargică de lenevie. Hibrid temperamental cum mă știu, încerc să mă accept și să mă împrietenesc, atât cât pot, cu mine însumi. Nu e o conviețuire ușoară. De multe ori, eu cu sinele meu ne certăm și intrăm în dispute grele și complicate, pentru ca, într-un final, să ne regăsim reciproc, cu îmbrățișări, promisiuni și lacrimi, ca doi etern îndrăgostiți.
Dacă ar fi, totuși, să mă întorc în timp și să aleg din toate o clipă anume, ezit între prima mea vizită la Paris și o iarnă de vis, petrecută la bunicii mei, undeva între Iași și Vaslui, sub umbra Mânăstirii Dobrăvăț și celebra Movilă a lui Purcel, unde, într-o casă bătrână și lipsită de orice confort urban, am redescoperit bucuriile simple și elementare. Bucuria sonoră a lemnelor care pocneau în sobă și mirosul amețitor al rufelor ținute în ger. Bucuria somnului întrerupt la miezul nopții, ca bunica să scoată chiar atunci din cuptor cozonacii pufoși, însemnați cu semnul crucii și nucă multă la mijloc, dimpreună cu spectacolul gutuilor coapte în rolă, cu puțin zahăr deasupra, a magiunului păstos, cu sâmburi de caisă zdrobiți înlăuntru, și a strugurilor ușor stafidiți, scoși cu multă grijă din balotul de paie al unui "zemnic" răcoros, cu trepte abrupte și ușor alunecoase de pământ. Atunci, în acea iarnă în care bunelul trebăluia ascuns în "remiză" o sanie cu tălpici de lemn (surpriza lui de Moș Nicolae), iar bunica mociorlea la ceaun cei mai grozavi cartofi înăbușiți pe care i-am mâncat vreodată, atunci, zic, am înțeles ca o străfulgerare gravă și neputincioasă că, în lupta cu urâtul lumii acesteia nu este decât o singură cale: cea a simplității și a lucrului făcut cu drag. E calea pe care o știu poeții adevărați, așa cum o știu călugării bătrâni, care obișnuiesc să se roage în ritmul afundat al pașilor, în ritmul florilor și al dimineții, asemenea bătrânului părinte Nicodim de la Crasna, care, cu un șorț atârnat de gât și mâinile pline de țărână, stă în fiecare dimineață aplecat deasupra ghivecelor de gălbenele și iriși violacei, le mângâie frunzele alungit delicate și le vorbește șoptit, îndemnându-i să crească, să se bucure de strălucirea și căldura lui Dumnezeu.
Am multe amintiri plăcute, dar niciuna nu întrece în intensitate imaginea încăperii în care trăiau bunii mei, frumoși și curați ca o icoană. Uneori, când mă încearcă ascuțișul zdrelit al unei depresii mai puternice, mă las cu capul pe umărul unei amintiri cu bunelul sau bunica. Mă las mângâiat și purtat de gânduri, simțind în nări aromele de pelin și iarbă proaspăt cosită. Arome vii și fructate. Arome care mă fac să merg pe stradă și, brusc, amintindu-mi de copilărie și de clipele ei de răsfăț, să am așa, vagul și plăcutul sentiment că-mi fuge cerul de sub picioare!
SORIN PREDA
Cupola de iasomie
Aveam 20 de ani când am înțeles că unul dintre cele mai mari daruri pe care ni le-a dat Dumnezeu este bucuria vieții. Bucuria de a-ți trăi viața prin toți porii, zi de zi, clipă de clipă. Viața, cu micile ei întâmplări nesfârșite, îmbătătoare și suave, ce ne așteaptă mereu, dincolo de greutăți, ca o răsplată îngerească neștiută. Ceva m-a schimbat atunci, la 20 de ani, făcându-mă să văd viața altfel. Să mă bucur de fiecare dintre micile puncte inefabile de fericire pe care mi le dăruia. Am trăit atunci ceva cu totul aparte.
A fost un vis frumos, un vis atât de intens și de adevărat, încât m-a urmărit și mă va urmări toată viața. Alții l-ar numi experiență în afara trupului. Tot ce pot să spun eu este că l-am trăit cu adevărat. Se făcea că eram pe o plajă inundată orbitor de soare. La un moment dat, am început să mă desprind de nisip și de oamenii care se scăldau fericiți în apă și în lumină. Iar asta nu mi s-a părut deloc straniu. Pluteam prin aer, ridicându-mă iute. De-acum, eram bine peste orizont, până și marea se micșorase și se făcuse un ciob de oglindă strălucitor. Mai târziu, am simțit deasupra mea și apoi lângă mine o adiere. Atunci am început să cobor. Am întors capul și L-am văzut lângă mine, ocrotitor, pe însuși Mântuitorul nostru. Era acolo, plutea și El lângă mine, în niște straie albe - poate de raze, poate de nori... Și încet, încet, zâmbind tăcut și blând, m-a adus prin cer, înapoi. Ca de la sine. Plaja scăldată în soare cu oamenii ei fericiți a început să se apropie iar de mine. Și când i-am atins nisipul cu picioarele, m-am trezit. În vremea asta, eram la spital, și doctorii se luptau să mă salveze dintr-o moarte clinică violentă și profundă. Când m-am trezit și m-au văzut și întreg, doctorii s-au închinat, ca în fața unei minuni. Și poate că a fost minune adevărată visul acela care mi-a schimbat viața, făcându-mă s-o văd complet altfel. Căci atunci avusesem o infecție virală atât de puternică, încât șansa mea, chiar scăpat miraculos din moarte, să nu rămân decât o legumă, fusese de unu la un milion. Din clipa aceea, am simțit că primisem și un dar binecuvântat: să mă bucur de frumusețea zilnică a vieții, cu secundele ei de liniște, mici - ca nisipul plajei din vis.
Asta nu însemna cu nu așteptam și orele astrale ale vieții. Orele fericirii fără de seamăn, trăită până atunci doar în visul meu cel straniu, de din afara trupului. Orele acelea știam că vor veni. Nechemate. Fericirea absolută mi se părea o himeră, dar gândul ăsta nu mă descuraja. Până la urmă, viața mea toată fusese o goană, de gât cu visele și himerele. Vânate cu răbdarea și încăpățânarea unui haiduc. Începând cu dragostea absolută. Dragostea care să-mi dăruiască bobul de diamant al fericirii supreme, pentru care să strig și eu, deodată cu Faust: "Oprește-te, clipă, că prea frumoasă ești!". Și de câte ori trăiam, alături de o fată, vreo întâmplare frumoasă, mă gândeam: "Să fie asta clipa cea de neoprit?". Și cred că trăiam așa pentru că, tot pe la 20 de ani, începuse mă pasioneze, ca o frumoasă obsesie, teribilul pact pentru care Faust își lăsase viața în mâinile lui Mefisto. Și cum pe atunci zilele toate mi se păreau așa de frumoase, mă încerca o teamă - fizică, aproape - că timpul meu se poate opri. Oricând și în orice clipă. Fără ca să-l rog eu. Ca un abur de himeră.
Puțin mai târziu, mama mi-a spus o poveste care m-a tulburat. Și care mi-a lămurit, poate pe căi neștiute, atracția mea pentru Faust și pentru acel cutremurător pariu cu fericirea. Mama mi-a spus că îmi alesese numele de Valentin după opera "Faust", de Gounod. Mare devoratoare de operă, mama fusese impresionată de curăția lui Valentin, fratele Margaretei, cel care se luptă, ca un sfânt militar, cu diavolul. Mai apoi, când viața începuse să mă înghesuie, m-am gândit că mama mi-a menit fără voie, odată cu verticalitatea acelui Valentin, și ceva din tragismul lui. Pe atunci, încercam cu îndârjire să caut clipa fericirii numai în dragoste. Și drumul iubirii mă înfrânsese de câteva ori. Dar am ieșit întărit și îmbogățit din aceste iubiri frumoase și teribile. Căci "Cine, fiind iubit, este sărac?". Și chiar am strigat atunci, de fericire: "Oprește-te, clipă!". Și clipele s-au oprit, agățate între stele.
Cu toate astea, când mă gândesc la fericirea cea egală și continuă și fără de margini, nu de dragoste îmi aduc aminte! Ci de încă o întâmplare magică din adolescența mea. Mi s-a întâmplat în grădina casei de lângă Biserica Cașin, din București. Acolo, în amestecul acela imperial de viță-de-vie, flori, piersici și smochini - trona bunicul meu. El era călăuza, el era magicianul meu, care mă purta toată ziua cu povești, prin raiul acela mic. Raiul făcut cu mâna lui. Încât, mulți ani, nici n-am simțit nevoia să ies din grădină, eu, care altminteri eram un argint viu, greu de adunat de pe străzi de o familie în veșnică stare de alertă. Și, într-o bună zi, văzând bunicul că mie îmi plăcea să stau, să scriu și să visez pe acoperișul bucătăriei de vară din grădină, mi-a pregătit pentru anul următor o surpriză teribilă. Cum a făcut el, cum nu, dar a reușit cu foarfeca lui de grădinar să "învețe" niște tufe rebele de iasomie să se cațăre peste acoperișul bucătăriei de vară. Așa a încropit bunicul pentru mine o gigantică boltă de iasomie. Sub bolta aceea de miresme fără seamăn, mă cățăram zi de zi, visând un vis nețărmurit. Intram sub boltă și o fericire neasemuită și continuă mă prindea brusc, ca într-o cămașă ocrotitoare. Acolo, orice întâmplare, cât de mică, devenea viață trăită la maximum. Atât de intensă era fericirea ce-o trăiam sub bolta de iasomie, încât mi se părea că dacă voi îndepărta puțin florile gingașe, cu mirosul lor amețitor - am să Îl văd pe Dumnezeu zâmbindu-mi îngăduitor. Sub bolta de iasomie, timpul se oprise fără veste, demult.
Nu voi uita în veci mireasma de atunci! Visul trăit aievea. La fel ca și visul meu salvator, cu Iisus. Și ori de câte ori pare că viața se mai răstește un pic și la mine, mă strecor iute sub bolta de iasomie, pe care o port undeva, adânc, în sufletul meu. Bolta de iasomie - armătura mea de fericire. Pentru care nicio clipă n-ar fi de-ajuns să stea în loc.
VALENTIN IACOB