IOANA PAVELESCU - "Locuiesc de 20 de ani la New York, dar sunt fericită când sunt acasă, printre ai mei"

Salonul cu celebrităţi

- Dragă Ioana, am dorit de mai multă vreme să fac posibilă o întâlnire a ta - prin paginile revistei noastre - cu mai tinerii ei cititori. Ai o biografie tu­multuoasă, care merită cunoscută integral. Dar să începem cu ultimul eveniment din viaţa ta: pre­miul obţinut la "Festivalul de film inde­pen­dent" de la New York. Mii de felicitări şi un coş imaginar de flori...

- Acest festival este foarte important şi foarte în­dră­git de către new yorkezi. Anul trecut au participat la el peste 150 de filme americane, ca şi din multe alte ţări ale lumii. Marele juriu a fost cel ce a acordat pre­miile, dar la fel de importante au fost şi premiile pu­blicului. Să fii premiat de un astfel de juriu este ceva foar­te important în cariera unui actor. Îi sunt foarte recunoscătoare. Rolul pentru care am luat "Premiul de interpretare" este cel din filmul lui Andrei Zincă, "Puzzle" - o producţie "Castel Film"...

- Despre ce este vorba în filmul vostru?

- Despre o iubire puternică, o iubire inaccesibilă... un subiect "gras", trebuie să recunoşti! Desigur, m-a bucu­rat să joc în filmul lui Zincă, dar reîntâlnirea mea, prilejuită de acest film, cu Dan Nuţu, m-a bucurat şi m-a emoţionat în mod deosebit. Am constatat astfel că Dan a rămas acelaşi actor "bântuit" şi neliniştit şi care, cât timp a fost în ţară, făcea ravagii - după cum ştii - în teatrul şi în filmul românesc. Dan a rămas acelaşi artist dedicat muncii pe platou, generos, îndrăgostit de meseria lui, sursă de inspiraţie permanentă pentru cei din jurul său. Partenere de replică mi-au fost Că­tălina Mustaţă, care a făcut un rol "bi­ju­terie", după cum se spune, şi Tünde Skovran, frumoasa ac­tri­ţă de la Teatrul Maghiar din Cluj, care a şi debutat în acest film.

- Ai plecat de mulţi ani din ţară. Practic, faci naveta între Bucureşti şi New York, oraşul tău de adopţie. Sunt încredinţată că nu numai tânăra generaţie ar dori să afle cât mai multe despre tine, ci şi spectatorii rămaşi aca­să, cei care te-au admirat de-a lungul tim­pu­lui, în spectacole de teatru şi în filme. Aşa­dar, hai să povestim despre mediul aparte în care ai crescut, despre familia ta, despre ma­ma ta, ex­traordinara actriţă Corina Cons­tan­tinescu, despre ta­tăl tău, minunatul medic de copii, Mihai Pavelescu.

- Familia mea a fost pentru mine o bi­ne­cuvântare şi un noroc. Iar "mediul"? Nu-i puţin lucru să îl ai la masa de prânz pe Petre Ţuţea. Din 1964, când a ieşit din puş­cărie, şi până în 1983, nea Petrache, cum îi spu­neam noi, fratele meu şi cu mine, la ora 12 fix intra pe uşă şi mai pleca după câteva ore. Hrănit cu bunătăţi de bunica mea, începea să poves­tească pentru cei care erau atunci acasă ori la masă. Mama sau tata, cu programul lor ne­re­gulat, apăreau adesea mult mai târziu, dar el îi aş­tepta întotdeauna. Momentele alea de graţie nu le voi uita niciodată. Erau zile sau seri în care se strângeau, pe lângă Petre Ţuţea, unchii mei, vio­­­­lo­nistul Mihai Constantinescu, pictorul Paul Ghe­rasim, Victor Pavelescu, filosof şi poet eru­dit de mare rafinament, ca şi mătuşa mea, Steliana Ghe­rasim; apoi ve­neau marea regizoare Marietta Sadova, Ale­xan­dru Pa­leologu, Arşavir Acterian, Puiu Cotruş - ne­potul poetului Aron Cotruş, Mircea Horia Si­mio­nescu, Costache Olă­reanu, Puiu Tonitza (fiul ma­relui pic­tor), Adela Petrescu, fa­milia Enă­­­ceanu şi alţii. Discu­ţiile se în­cingeau, su­biectele al­ternau, iar noi, copiii, îi ascultam cu gu­ra căs­ca­tă şi cu urechile ascuţite. Un tip ex­traordinar a fost un­chiul meu, fratele mamei mele, violo­nistul Mihai Cons­tan­tinescu. El ştia pe dinafară po­eziile lui Radu Gyr, "scă­pate" din puş­cărie, nu ştiu prin ce căi, şi ni le recita adesea. Mama le învăţase pe de rost. Des­­pre ele, noi, copiii, am aflat mult mai târ­ziu. Prin anii '80, eu am prins cu­­raj şi le-am transcris. Le păstrez şi azi, aşa cum mi le-a dictat mama atunci. La noi acasă se organizau şi seri de poezie. În astfel de ocazii, mama recita din Emi­nescu, din Blaga, din Arghezi, din Ion Barbu. Ni­cio­dată n-am mai auzit o ast­fel de nobleţe a rostirii. Ştia pe de rost toate "Scrisorile" lui Emi­nes­­cu, "Lu­cea­fărul", "Doina". Cred că ar fi putut ţine un recital care să du­reze ore în şir, şi tot n-ar fi ter­minat cu poe­zii­le poeţilor ro­mâni, de la Văcă­reşti până la Şte­fan Augustin Doinaş! Tot la noi se organizau şi "serate mu­zi­cale", prilej cu care, unchiul meu, Mihai Cons­tantinescu, ne în­cânta cu armonii de Bach, Beethoven, Vivaldi... Din ca­uza oamenilor mari printre care am crescut, nu mi-a plăcut niciodată să merg la petreceri cu copii, sau mai târziu, cu tineri de vârsta mea. Dez­voltându-ne într-o astfel de atmos­feră, ocro­tiţi de astfel de armonii, de atâ­tea energii pozitive, noi, copiii, am fost scutiţi de bâjbâieli şi nesiguranţe. Am ştiut dintot­deauna că tot ce am aflat şi învăţat a fost bun şi ade­vărat şi drept. Modelele noastre se aflau acolo, pe ca­napea, lângă noi, ori pe câte un fotoliu. Da, am co­pi­lărit pe lângă mari valori culturale.

- N-ai spus nimic despre tatăl tău...

- Tatăl meu, minunatul şi genialul - zic eu - medic pe­diatru, Mihai Pavelescu, a fost devotat copiilor bol­navi pe care i-a îngrijit de-a lungul întregii sale vieţi. Era aşteptat mereu cu emoţie şi cu speranţă de mamele speriate. A fost un pasionat al me­seriei lui. Nu a refuzat niciodată o che­mare, la nicio oră şi în nicio casă, oricât de departe se afla, şi nu de pu­ţine ori, la plecarea de la bolnavi, lăsa bani de me­di­camente, când simţea că e nevo­ie. Ha­rul lui de a pune diag­nos­tice exac­te îi crease un anumit renume, care l-a scăpat de multe din­tre pro­blemele do­sarului său "greu". Şi acum, după atâta amar de timp mai sunt oa­meni, şi nu puţini, care îşi aduc aminte de el. Oa­meni cărora ta­tăl meu le-a sal­vat viaţa. A fost cel mai bun şi mai iubi­tor părinte, pe care orice copil şi l-ar fi putut dori! Tata s-a stins pe 31 ia­nuarie, în ziua Doc­torilor Fără de Ar­ginţi, în anul 1987. La înmor­mântarea lui, într-o biserică sufocată de oameni, poetul Ioan Ale­xan­dru i-a pomenit harul şi devo­ta­mentul pen­tru copii, aşa cum numai un suflet ales ca cel al acestui scriitor atât de special a pu­tut-o face... Din păcate, vor­bim des­pre o lume care s-a dus, un mod de a trăi şi a gândi care dispare pe zi ce trece. De la o vreme, avem par­te, din ce în ce mai mult, de vul­ga­ri­tate în gân­dire, în ma­nifes­tări, în vorbire. După pă­rerea mea, Teatrul suferă cel mai mult din pricina aces­tei tendinţe. În Teatru, nimic nu trebuie să fie vul­gar! Tea­trul ar tre­bui să ră­mână aşa cum a fost din­tot­dea­una, adică o instanţă cul­tu­­rală. Uite, îmi aduc aminte ce-mi spunea Marietta Sa­dova (care era naşa mea de botez, îm­pre­ună cu Fanny Re­breanu, soţia marelui scriitor - ei fu­seseră şi naşii părinţilor mei), pe când eram mică. Aflând că ţineam morţiş să mă fac actriţă, ea obişnuia să repete: "Puiule, ai grijă de sufletul tău! Nu aduci pe scenă decât ceea ce porţi în suflet! Păstrează-ţi sufletul curat"...

"Acasă, la Teatrul Mic"

- Mică de tot, mergeai des la teatru?

- Da, şi zilele în care mergeam cu mama la teatru erau adevărate sărbători pentru mine! M-am aflat de foarte mică printre colegii şi colegele mamei mele. Îi iubeam şi îi admiram. Uite, de pildă, Tatiana Iekel are un loc foarte luminos în sufletul meu. Ea fă­cea parte din familia noastră, împreună cu soţul ei de atunci, Flo­­rin Piersic. O altă pri­etenă deosebit de pre­ţioasă a mamei mele a fost Olga Tu­do­ra­che, de care mă leagă multe şi pe care o iubesc în mod special. Când am crescut ceva mai ma­re, mă duceam la teatru după şcoală. La drept vorbind, am crescut în teatru. În "Teatrul Mic". "Teatrul Mic" e ca­sa mea. Eram prea co­­pil în vremea în care mama re­pur­ta un suc­ces extraordinar în spec­ta­colul cu "Nora", de Ibsen, în care juca, bineînţeles, ro­lul titular. Spec­ta­colul ăsta s-a jucat cu casa închisă timp de opt sta­giuni. În ale sale "Cronicile Opti­mis­tului" din re­vista "Contemporanul", George Că­linescu i-a dedicat ma­mei mele un capitol întreg. Tudor Ar­ghezi, care a venit şi el la spectacol, i-a dat o dedi­caţie pe program în care o asemuia cu Eleonora Duse, şi încheia cu "Să-i per­mită lui Tudor Arghezi să-i să­rute mâinile emo­ţionat". Ei bine, o actriţă de această va­loare a trăit in­tens pe scenă până la vârsta de 50 de ani, când regimul comunist a pen­­sionat-o. Cu "do­­sarul" pe care îl avea şi cu carac­terul ei curat şi ne­pă­tat, e de mi­rare că a fost lăsată să joace atâta timp! Şi totuşi, mama a suferit enorm din cauza aces­tei "smulgeri". A rămas ne­con­solată până la sfârşitul zilelor ei. Numele mamei mele, Corina Cons­tan­ti­nescu, se află înscris la Sighet, pe lista victimelor co­munismului. Mama a murit în anul 2008...

- Ai doi copii. Au moştenit, şi ei, patima teatrului, prezentă în casa voastră?

- Copiii mei, Ionuţ şi Maria, au crescut şi ei în această atmosferă artistică. Amândoi sunt talentaţi în domeniul artelor. Ionuţ a studiat regia de film şi s-a de­finit deja, după cum spun cunoscătorii, ca un talent special şi viguros. Nimic din vulgaritatea din jur nu-l atinge. Lumea lui este cea a poveştilor în care a cres­cut, poveşti despre oameni adevăraţi, puternici şi no­bili - aristocraţi ai sufletului - aşa cum este şi el. Ma­ria, talentată încă din copilărie la pictură, a fost con­siderată de un­chiul meu, pictorul Paul Ghe­rasim, ca având har ade­vă­rat. El a şi îndrumat-o să facă Li­ceul "Tonitza". Maria s-a evi­denţiat şi printre colegii ei de la Par­sons-School of Design din New York, fiind foar­te apre­ciată de profesori. Acum este o crea­toare de modă cu­nos­cută. Sunt foarte mândră de copiii mei! O iubesc şi pe Si­mina, so­ţia lui Ionuţ, pe care eu o con­sider tot co­pilul meu. Sunt foar­te mân­dră şi de ea, cum este ca om, ca mamă. Şi sunt la fel de fericită pentru copiii lor, nepoţii mei, Sarah şi Levyn. La un loc, ei sunt tot ce am mai scump pe lumea asta.

- E momentul să vorbim des­­pre tine, absolventă a IATC, la clasa lui Ion Co­jar. Care sunt spectacolele de care te-ai legat sufle­teşte pentru tot­deauna?

- Cred că două au fost pen­tru mine cele mai im­portante. Primul, "Copiii lui Kennedy", în regia lui Dra­goş Galgoţiu, alături de unii din cei mai importanţi actori ai teatrului ro­mânesc: Tatiana Iekel, Rodica Ta­palagă, Ştefan Iordache, Di­nu Manolache, Papil Pan­duru. Nu am să uit cât de inspi­raţi eram cu toţii în tim­pul repeti­ţii­lor şi ce atmosferă specială a creat la lucru Dragoş Gal­goţiu. Un alt spectacol este "Maestrul şi Marga­reta", în re­gia Cătălinei Buzoianu. Ea ne-a în­dru­mat cu har într-o muncă ce ne-a marcat pe toţi. Ştefan Iordache era Ma­estrul, Vali Seciu - Margareta, Woland - Dan Con­durache, realizând o performanţă fără pre­cedent. Eu eram Hella, făceam parte din echipa dra­cilor care ve­neau pe pământ să smintească lumea. Nu voi uita ni­cio­dată ce am învăţat eu atunci de la Mi­riam Ră­du­canu, care s-a ocupat de mişcarea scenică. M-a definit în structura mea interioară şi mi-a dezvol­tat mijloacele scenice. Îi mulţumesc şi azi. Îmbrăcată de Lia Manţoc (după părerea mea ea, cel mai rafinat şi talentat sce­nograf de costume de teatru din ţară), cu machiajul pe ca­re mi-l făcuse tot ea, rolul meu a că­pătat o dimen­siu­ne specială şi m-a ajutat enorm, în felul în care l-am cre­at. Lia are acest dar unic de a crea per­sonaje din costum. Chiar dacă stau pe umeraş, cos­tumele ei sunt vii şi spun ceva.

Un dar al destinului: Andrei Şerban

- A urmat o scurtă pauză americană, după care ai revenit...

- Da, în 1992 am plecat din ţară în Sta­tele Unite. Am revenit în 2003, la invitaţia lui Dinu Săraru, pe-atunci director al Teatrului Naţional din Bucu­reşti. Mi-a propus să joc "Anna Ka­renina", în regia Alicei Barb. A fost un rol pe care l-am iu­bit foarte mult. În 2008, a avut loc întâl­nirea cea mai importantă pentru mine, ca om şi ca actor. Cea cu Andrei Şerban. De atunci văd altfel tea­trul, viaţa şi pe mine. Taina pe care o des­co­peră actorul în el însuşi, atunci când lu­crea­ză cu Andrei, o va purta în celulele lui pretu­tin­deni. Andrei Şer­ban este un vrăjitor, care, aşa cum spune Geor­ge Banu, are puterea de a vrăji, dar care se şi lasă vrăjit la rândul lui, de actor. Schim­bul ăsta pe care el îl întreţine şi dezvoltă în tim­pul re­pe­tiţiilor îl face pe actor să se re­inventeze în­truna, să se re­des­co­pere, să tră­iască stări pe ca­re nu le-a cunoscut nicio­dată! Eu nu am lucrat niciodată în felul ăsta cu niciun alt regizor. Şi cred că asta se datorează faptului că Andrei Şerban este în per­manenţă în căutare, într-o luptă cu el însuşi şi cu noi, pentru a ne face să ne întrebăm, chiar şi atunci când avem impresia că am găsit ceva, dacă nu mai e ceva în plus de descoperit. Acest om, alintat în Statele Unite, vine aici, în ţara lui, printre oamenii de teatru cărora el se simte dator să le dăruiască ce are mai bun şi mai im­portant în el. Vine de câte ori este chemat. Îl intere­sează ce se întâmplă cu actorul român, cu teatrul ro­mâ­nesc, se im­plică. Nu pen­tru glorie vi­ne el aici, el deja o are de mult, şi nici nu-l prea in­teresează. El vine să ne împăr­tă­şească lumile lui, să ne im­pli­ce în procesul lui de cău­tare.

- Te-am admirat în primăvară la premiera cu spectacolul "Zelda", de la Teatrul Foarte Mic.

- A fost pentru mi­ne o întâlnire impor­tan­tă cu re­gi­zoarea Li­ana Ce­ter­chi. Prietenia noas­tră, veche şi trai­nică, a ajutat şi motivat într-un fel spe­cial mun­ca noas­tră. Liana este o re­gizoare foarte talen­tată, cu o gân­dire ana­litică şi ra­finată, care merge pe fi­rul psi­ho­logic al per­so­na­ju­lui, îmbogă­ţin­du-l. A fost o muncă din care am câştigat mult şi pen­tru asta îi mul­ţu­mesc.

Pe Broadway

- Vorbeşte-ne un pic despre Ame­­rica "ta". Despre studiile de tea­tru de acolo...

- Sunt cetăţean ame­­rican de 9 ani. Când mă duc dincolo de Ocean, lo­cuiesc la New York. Din anul 2000 până în 2002, am urmat cursurile de ac­torie pentru actori pro­­fesionişti de la fai­mosul "Lee Strassberg Insti­tute". Am absol­vit cu calificativ ma­xim. Am avut profesori foar­­­te buni, printre ca­re şi pe Anna Stras­sberg, ultima soţie a lui Lee Strassberg. Acolo a studiat şi sublima Marilyn Monroe. La New York am jucat pe "Off Broadway" şi la "Lin­coln Center". Pe "Off Broad­way" se în­tâmplă cele mai in­te­re­sante spec­­­tacole de teatru. Acolo vezi tea­trul de avangardă. Re­gizori tineri, efer­ves­cen­ţă artistică molip­si­toa­re, o energie explozivă, un climat anume, creat de profe­sio­na­lism ex­trem şi pasiune seducătoare de teatru. Pe Broadway sunt musica­lu­ri şi unele specta­cole cu mari vedete. În rest, lumea ac­torilor este la fel ca pretutindeni. Şi totuşi, după pă­re­rea mea, actorii americani au ceva în plus. Acest "ceva în plus" le vine de la faptul că ei muncesc în­tr-un ritm nebun toată viaţa. Acolo, dacă reuşeşti, eşti pro­pulsat cu o forţă care îţi taie res­pi­raţia! Puterea pe care o capeţi este ameţitoare. Într-o zi, am stat de vor­bă cu Harvey Keitel, în livingul casei lui din Ma­libu. Dia­lo­gul a fost atât de deschis şi de cald, de parcă am fi fost nişte prie­teni vechi, care se întâl­nesc după mulţi ani. Am aflat cu acest prilej că are stră­moşi români. Ne-am mai în­tâl­nit de câteva ori de atunci şi de fiecare dată mi-a lă­sat aceeaşi impresie de căldură şi fru­mu­seţe sufle­tească. Când îi spui unui actor american că şi tu eşti actor, atunci se schimbă privirea iar atenţia lui este cu­cerită. Sunt minunaţi şi atât de adevăraţi actorii ame­ri­cani!

- Şi când nu joci, ce faci? După cum arăţi, faci mult sport. Ţii o dietă anume?

- Când nu joc, citesc, scriu, fac yoga, fac sport! Se şi vede, cum bine spui! Şi mai văd filme la cinema sau la televizor. Nu ţin dietă, mă înfometez, pur şi simplu, dar se pare că am ajuns la performanţa că nu-mi mai pasă că mi-e foame!

- Cum este strada la New York? Cum sunt oa­me­nii? Cum este viaţa ta când eşti acolo?

- New York-ul este, după părerea mea, cel mai frumos oraş din lume. Nu vorbesc doar des­pre clădiri, despre arhitectura oraşului, care mie îmi place foarte mult, dar şi de oameni, acea parte vie a oraşului. Sunt ca nicăieri în altă parte. Şi din această cauză, calitatea vieţii la New York es­te unică. Parisul este fru­mos şi încărcat de istorie, Ro­ma este începutul Europei şi se simte asta când mergi pe străzi, dar oameni ca la New York, prie­tenoşi, ca la New York, nu întâlneşti în nicio altă parte a lu­mii. Şi totuşi, sunt fericită când sunt Acasă. Cu ai mei, prin­tre români!

- Acest du-te vino al tău dintre New York şi Bucu­reşti înseamnă un rost în viaţă sau este, mai degrabă, o fugă de sine? O nelinişte sufle­teas­că?

- New York şi Bucureşti sunt locurile mele de suflet şi un dat al vieţii mele. Mă împlinesc în feluri diferite trăind şi acolo şi aici. Neliniştită aş fi dacă unul din locurile astea nu ar mai exista.

- La vârsta maturităţii mai ai vise de dra­goste? În afară de profesie şi familie din ce îţi tragi bucu­ri­i­le?

- Vârsta maturităţii, nu o cunosc încă şi nu ştiu dacă am s-o împlinesc vreodată! Visul des­pre Făt Fru­mos trebuie să existe nestins în sufletul fiecărei femei...