Îngerii se desprind de pe tencuiala mânăstirii și plutesc încet deasupra oamenilor care se roagă. Miroase a smirnă și a tămâie, e liniște și e bine. Când o să fiu mare, o să vreau o cădelniță exact așa cum are preotul ăsta. Și haine ca ale lui, albastre, o să vreau. Ca o fustă sub care să te pitești. Și o să umblu prin oraș cu cădelnița mea și o să umplu orașul cu fum de tămâie. O să fie tot timpul ceață în orașul ăsta, dar nu orice fel de ceață, ci o ceață cu miros de biserică, prin care zboară îngerii. Da, asta o să mă fac când o să fiu mare. M-am gândit, e o meserie bună. Am trei ani, preotul trece prin mijlocul bisericii, lumea se dă la o parte, îi atinge odăjdiile, i le sărută. Bunica mă înghiontește, îmi spune că trebuie să fac la fel, îmi e cam rușine, dar fac și eu la fel. De la rușine, când mă întorc la locul meu, nu mai văd îngerii, mă tot uit după ei, dar nu mai fâlfâie niciunul. S-au așezat cu toții fix în picturile unde erau și mai înainte. Doar unul pare să-mi zâmbească, ca și cum ar ști că l-am văzut, dar nu sunt foarte sigur: am trei ani și mi se par prea multe lucruri. Apoi primesc împărtășanie. Îmi place gustul, m-aș împărtăși în fiecare zi, păcat că e doar o linguriță, să ajungă la toată lumea. Ieșim de la slujbă, lumina e mare și albastră, aproape că uitasem cum arată, arată frumos, mai frumos decât lumina de candelabru. Acum aș vrea să mă joc, dar bunica îmi spune că trebuie să aprindem lumânări pentru vii și pentru morți. Mă gândesc la morți, dar nu cunosc niciunul, am trei ani și toate lucrurile și toți oamenii sunt la locul lor. E mai bine așa.
Am patru ani, mă plimb pe lângă mânăstire. Soldații sunt dincolo de gard, au puști și pistoale și păzesc. "Ce păzesc?", întreb, "Peleșul", îmi spune bunicul. "De ce?", zic. "Pentru că acolo vine Ceaușescu și nu vrea să fie deranjat", zice bunicul. Mă uit la soldați și mi-e frică de ei. Ar putea să mă împuște, sunt răi și d-aia au puști și pistoale, ca să te împuște. Mă uit dincolo de gard, pe furiș, văd brazii înalți și aud apa care curge, apa curge tare frumos, aș vrea să o văd și nu o văd, nu mă lasă soldații care îl păzesc pe Ceaușescu. Mă gândesc la Ceaușescu, la televizor e numai și numai el, el și Elena, el care iubește copiii, el care taie panglici de fabrici și uzine, copiii vin la el și sunt atât de fericiți, dar, uite, de fapt, nu e chiar așa, îmi zic, eu sunt copil și aș vrea să vin la el, la Peleș, să văd apa care curge, pădurea și castelul în care stă, dar a pus gard și soldați cu puști și pistoale care să-l păzească. Asta înseamnă că nu e atât de bun și nici nu iubește copiii, totul e la televizor, ca să ne păcălească. Nu-i spun toate astea bunicului, îi spun doar că nu înțeleg de ce trebuie un om să aibă un castel, o pădure și o apă numai și numai ale lui, să le păzească cu puști și pistoale și să nu lase pe nimeni înăuntru. "Sunt ale lui?". "Nu", îmi spune bunicul și mergem mai departe. Soldații se uită la noi urât, eu n-am curaj să mă uit în ochii lor, poate mă împușcă. Apoi închid ochii și încerc să văd ce e dincolo de gard. Văd: pădurea e fermecată, e plină de licurici și cerbi, sunt iepuri și vulpi, iar zânele stau în copac, e o pădure vrăjită și, dincolo de ea, e un castel, castelul Peleș, el e cel mai vrăjit castel, înăuntru poți să zbori și sunt candelabre uriașe, mult mai mari decât alea de la mânăstire, sunt tablouri cu oameni care se mișcă, la fel ca într-un film pe care l-am văzut jos, în oraș, la Perla, la sala B. Am râs la filmul ăla, iar sala era plină și râdea și ea. Da, și dincolo de castel ar fi altă pădure și mulți munți, doar suntem la Sinaia, și l-am văzut și pe Ceaușescu cum stătea pe tron, era singur, doar cu Elena, care stătea și ea pe un tron, și mi s-au părut niște urâți și niște proști care țin o pădure și o apă și un castel numai pentru ei, niște urâți și niște proști care împușcă orice copil care vrea să vadă castelul lor.
Am șase ani și sunt pe Calea Codrului, sunt cu Uca, iar pe Calea Codrului e umbră ca întotdeauna, dar cel mai umbră e la casa lui Iorga. Casa lui Iorga e într-un fel de groapă, sunt brazi mari în jurul casei lui, Iorga n-a avut niciodată lumină când venea la casa de aici, Iorga avea barbă lungă și ținea toată ziua becul aprins, pentru că Iorga era foarte deștept și scria cărți, dar n-avea cum să le scrie în casa asta unde e tot timpul atât de întuneric. În casa lui Iorga n-am văzut pe nimeni niciodată, și doar am trecut pe Calea Codrului de atâtea ori, ultima oară când a fost aici cineva, a fost chiar Iorga, demult, și n-a fost așa de bine. Toți oamenii mari din jurul meu știu, iar eu știu de la ei. Pe poarta asta de fier, care acum e ruginită și aproape căzută, au intrat într-o noapte niște oameni răi, care se numeau legionari, l-au găsit pe Iorga cum scria la vreo carte de a lui, l-au prins de barba lui lungă, l-au scos afară, l-au luat cu ei și l-au omorât undeva, departe. Am șase ani și, ori de câte ori trec pe lângă casa asta plină de întuneric, îi văd pe legionari cum îl târăsc de barbă pe Iorga și înțeleg de ce nu poate fi lumină aici. Perdelele sunt trase, și n-am curaj să mă apropii de ferestre. Sunt sigur că dacă m-aș uita înăuntru, l-aș vedea pe Iorga așezat la birou, cu un morman de hârtii în față, și sigur că m-aș speria îngrozitor, pentru că asta ar însemna că văd fantome, și ce copil de șase ani chiar ar vrea să vadă o fantomă în casa ei? Dar știu, ori de câte ori trec pe aici, iar acum sunt cu Uca, ne plimbăm și e bine, că în casa asta, Iorga încă e acolo și scrie la biroul lui. Am șase ani, sunt pe Calea Codrului, sunt cu Uca, mă gândesc la Iorga, iar pe lângă noi trece o mașină neagră. Mașina trece încet și pot să văd. Înăuntru e un câine lup foarte mare, iar lângă el, pe bancheta din spate, sunt Nicolae și Elena Ceaușescu. Sunt chiar ei, îi vede și Uca, probabil că au venit la castelul Peleș. Uit de legionari și de fantome și sunt cel mai bucuros copil din lume. Sunt chiar ei, ei de la televizor, sunt ei, le râd și le fac cu mâna. Mașina trece mai departe, iar Nicolae și Elena se întorc spre mine, îmi râd și îmi fac cu mâna. Am șase ani și sunt foarte bucuros, abia aștept să mă întorc acasă și să le povestesc tuturor băieților de pe Aosta și de pe Furnica, cu cine m-am întâlnit eu.
Am opt ani și tot orașul e al meu. Suntem toți pe stradă și ninge, tot ninge, zăpada e atât de mare, că ne-am și plictisit de câte cazemate am făcut, avem sănii, iar a mea e mică și vrăjită, închid ochii și zboară singură, trec de viteza luminii, toți ceilalți rămân mult în spate, casele nici nu mai există, le văd și dispar într-o secundă, tot cobor și cobor pe Aosta, trec de primul pod, trec de fabrica de mănuși, deja nu mai văd nimic, doar zăpadă și iar zăpadă, sania face scântei, am prins gheață și țip, gata, sigur o să ajung în Centru, o să trec de linia ferată, și, de la atâta viteză, o să mă înfig fix în Munții Baiului, buuuum!, sania mea o să sape un tunel în munte, o să ajung sub cabana Piscul Câinelui, n-o să mă mai vadă nimeni, n-o să mă mai întorc niciodată, o să dispar cu viteza luminii. Mi se pare că am ajuns abia la al doilea pod, nu sunt sigur însă, zăpada mi-a intrat în ochi, am început să mă sperii, încerc să frânez, dar sania nu mă ascultă, frânez, frânez, simt cum mă aplec pe o parte, simt cum mă rostogolesc, gata, asta e, mor, sigur mor, mă tot rostogolesc, deci așa e când mori, nici nu doare prea tare, ba da, un picior, mi l-am prins sub sanie, doare al naibii, mă ridic să văd dacă e rupt, calc, nu, nu e rupt, doar că am murit și am căzut în vâlcelul de sub cel de al doilea pod. "Bine că sunt mort și o să trebuiască să-mi car sania atâta drum până acasă", îmi zic. Urc râpa în care am alunecat și încep să trag sania în sus, la deal. Nu văd nici un înger, am nasul julit, mă ustură, îi dau bună ziua lui nea Moraru, el mă salută înapoi, s-ar putea chiar să nu fi murit deloc.
Am 13 ani, tot orașul e al meu. Știu potecile, treptele, scurtăturile, casele. Mă tot gândesc ce e dincolo de munți, dincolo de pădurile pe care le văd, dincolo. Trebuie să știu unde duce fiecare fir de apă, trebuie să simt ce se întâmplă cu poienile mele, atunci când se lasă noaptea. Adorm la soare, pe Stânca Cerbului. Vreau să aud cum foșnește piticul care locuiește aici, pentru că aici locuiește un pitic, pentru că mulți îi spun stâncii ăsteia pe care sunt acum, Stânca Piticului. Îl aud, e aici, e liniște, aud pădurea, aud orașul departe, trenurile de pe vale, lumea s-a oprit, sunt eu și piticul de la Stânca Cerbului și deasupra noastră, încet, foșnit, o telecabină care urcă spre Cotă. E bine, n-aș vrea să fie altfel. Mi-e dor și dorul e cu mine, știu că am să fac ceva cu toate astea, nu știu ce, dar știu că tocmai d-asta e bine. Văd stâncile Sfânta Ana, piticul a adormit, nu vreau să-l trezesc, cobor. O iau încet, în jos, pe lângă casa în care locuiesc fantome. Noaptea le poți vedea cum trec pe la ferestre, eu le-am văzut și știu, casa asta pietroasă, umbroasă, tăcută și închisă. Urc încet, pe Poiana Malaxa, ascult toaca și clopotul de la mânăstire, trenurile de pe vale, e atât de bine aici, atât de bine, urc mai departe prin pădure, apoi pe Calea Codrului și mai departe, până la cariera de gunoaie, rămân și aici, și aici e bine, seara vor coborî urșii, acum sunt doar eu și niște câini, merg mai departe, ajung pe pista de bob, nu e nici țipenie de om, trec, urc, ajung la Sfânta Ana, intru în grota de acolo, se înserează, mă opresc la izvor, beau apă în tihnă, încet, pe săturate. N-aș vrea să plec, dar plec. Sunt foarte îndrăgostit de o fată, aș ține-o în brațe, dar nu știu cum.
Am 20 de ani, orașul se schimbă, începe să nu mai fie al meu, ci al oamenilor care își petrec revelionul aici, aruncă petarde, merg cu ATV-ul, își construiesc case peste case, zeci, sute, mii de alte case. Case pe care nu le cunosc, case care nu sunt ale mele, sunt ale lor. E noapte, e revelion, mă îndrept de unul singur spre Sfânta Ana, las în urmă vuietul unui oraș nou, mă tot duc înspre pădure. Au început artificiile, e un bombardament întreg, sunt singur, un pic trist, de aproape, de foarte aproape, mă privește un lup. Îl privesc și eu, îi spun la mulți ani și mă întorc spre casă.
Am 35 de ani și e acum. Orașul nu mai e de mult al meu, dar, undeva, ascunse, sunt toate hărțile uitate care mă poartă spre niște poteci care astăzi abia se mai văd. Le caut. Mânăstirea e plină de turiști care admiră îngerii. Peleșul e deschis, oamenii își fac poze. N-a mai nins din noiembrie. Chiar lângă Stânca Cerbului s-a ridicat o vilă uriașă. Casa lui Iorga e luminată, cinematograful a dispărut, mulți dintre ai mei s-au dus. Le aprind lumânări, mă plimb mai departe. Și închid ochii. Lucrurile cresc, se schimbă și rămân.