Cei trei magi de la Răsărit

- Cei trei magi, Melchior, Gaspar şi Baltazar, sunt singurii martori ai Naşterii lui Hristos, care nu făceau parte din poporul evreu şi nu împărtăşeau credinţa iudaică. Asupra întâlnirii lor cu pruncul Iisus se opresc Sfântul Evanghelist Matei, dar şi câteva evanghelii apocrife şi unii sfinţi părinţi ai Bisericii. Din toate aceste surse aflăm o parte din istoria magilor. O altă parte este însă învăluită în mister. În rândurile care urmează, nu veţi găsi doar adevăruri certificate teologic de sfânta tradiţie bisericească, ci şi o poveste. O poveste în care certitudinile s-au topit în taină, iar ea poate fi şoptită copilului din noi, atunci când aşteaptă Crăciunul -

Melchior

Era deja bătrân, greu de zile şi de ştiinţa magiei, pu­ternic în vrăjile lui, pe care nu le putea dezlega nimeni în Persia. Se zvonea că stăpâneşte şi vântul, şi apa, că poate să arunce asupra unui râu în plină vară un pod de gheaţă şi poate să facă zăpada să fiarbă, înainte să atin­gă pământul, în timpul iernii. Avea un palat în mijlocul Ctesiphonului, zidit chiar de meşterii care lucrau doar pentru împărat, cu sute de încăperi care gemeau de blă­nuri şi mătăsuri scumpe, de juvaeruri aduse din inima Africii. În tainiţele acestuia, adânc ascunse în pământ de lumina soarelui, erau cămările în care-şi ţinea sulu­rile cu învăţături şi chiliile în care-şi lucra meşteşugul vrăjitoresc. Dar lui Melchior toate astea îi erau străine, îşi aducea aminte de ele ca prin vis. Trecuseră parcă veacuri de când nu mai dormise în paturile lui scumpe, de când curtezanele trimise lui de împărat nu-l mai îmbiaseră cu îmbrăţişările lor molatece şi aţâţătoare de patimi. Prin trupul lui veştejit şi uscat nu mai fierbea mustul care la tinereţe îl făcuse să se arunce în căutarea aurului vrăjitoresc.
Îşi începuse drumul prin viaţă încrezător în puterile lui. Tânăr fiind, slujise ani de-a rândul la un mag bătrân, unul care nu primea defel ucenici, dar care lui îi destăi­nuise toate tainele acestei lumi. Melchior gustase din ele ca dintr-o băutură tare, dar, curând după moartea bă­trânului, sufletul i se înnegură. Ce folos că avea pu­tere asupra stihiilor? Era încă sărac-lipit şi a fost nevoit să-şi îngroape maica în pripă, fără să-i poată plăti rân­duiala cuvenită.
S-a jurat atunci că-şi va schimba destinul. Că va cu­ceri nu doar puterile tainice ale lumii şi stelelor, ci şi ave­rile celor bogaţi. Un mag pe care-l întâlnise în deşert îi vorbise despre un foc sfânt care, aprins la vreme şi cu descântecele potrivite, putea schimba orice metal în aur curat. Zeci de ani a căutat fără folos să afle mai multe despre această taină. Găsise leac pentru boli de moarte şi se deprinsese a citi în stele, ca scribii împăratului în sulurile lor de pergament. Aflase toate acestea, dar aurul nu-l putuse zămisli. Nu prin vrăji. Se îmbogăţise însă prin leacuri. Îi tămăduise împăratului un fiu, întâiul născut, şi, de atunci, toate dorinţele îi fură împlinite. Acum nu-l mai mistuia setea de averi. Nu mai căuta lu­cirea metalului galben, ci puterea de a schimba pieri­ciu­nea lutului. Căci aurul nu e doar metalul din care-şi plămădesc regii coroanele şi la care suspină orice sărac. Nu, el e principiul cel mai curat al acestei lumi, unul în care se oglindeşte cunoaşterea fără margini şi puterea fără capăt a zeilor din lumea de dincolo. Şi dacă va afla vreodată focul care poate preface totul în aur, atunci va găsi şi izvoarele puterii, şi înţelepciunea fără margini. Va stăpâni peste lume ca un împărat şi abia atunci îi va putea spune maicii sale, la mormânt, că toată suferinţa ei nu a fost în van, că a izbândit.
Dar căutarea aceasta părea fără leac. Barba îi albise de când frământase pe buze toate descântecele perşilor, egiptenilor şi indienilor la un loc, trupul i se coşcovise în umezeala cămărilor adâncite în pământ, iar ochii îi erau acum mai înceţoşaţi ca niciodată. Se gândea, une­ori cu spaimă, alteori cu un surâs îneţelept, că moartea avea să-l găsească aici, în borta pământului, şi nu în frumosul palat de deasupra, în odăile căruia se lăfăiau dimineaţa, singure, primele raze ale soarelui.

Gaspar

Era aşa de frumos, încât grecoaicele îl bănuiau că ar fi un fiu de-al lui Apollo rătăcit pe pământ, iar Gaspar le lăsa să creadă câte-n lună şi-n stele, căci misterul îi sporea faima. De mic fusese aplecat spre magie. Încă înainte de a învăţa să meargă, mama lui îl văzuse cum îndoia o ramură de mirt, aşezată deasupra pătuţului. După ce crescuse, îşi sporise puterea minţii cu meşte­şu­gul descântecelor, descoperite lui de un unchi care slujea la templu. Aşa a ajuns să lege inimile bărbaţilor de ale femeilor, să le ia unora nebunia sau să întunece mintea duşmanilor. Făcăturile sale de dragoste erau, zice-se, de nedezlegat, aşa că a ajuns căutat şi vestit.
Dar pentru Gaspar, faima şi iubirea nebună a fe­meilor, cu trupurile lor ispititoare, erau ca praful deşer­tului adus seara de vânt. Încă din adolescenţă îl cuprin­sese lehamitea de o astfel de viaţă, lăudată de poeţi, dar altminteri, o umbră şi un vis. În lungile nopţi pe care le petrecea cu unchiul său în templu, putea să bănuiască frumuseţea unei alte vieţi, dincolo de fruntariile acestei lumi, în afara graniţelor timpului şi ale morţii - viaţa de zeu, asta căuta el acum. O viaţă la care nici un mag nu ajunsese. Era ars de acest dor, ca odinioară Ghil­ga­meş, şi era gata să-şi dea viaţa aceasta bicisnică pentru domolirea lui.
Cercetase toate scrierile vechi, îi întrebase pe toţi preoţii, ascultase toate răspunsurile, unele neroade, altele pline de înţelepciune, dar nimeni, chiar nimeni nu-l încredinţase în adâncul inimii că poate afla leac pen­tru frământarea sa. Asta până de curând, când, sco­to­cind prin satele pierdute ale imperiului, aflase un bă­trân evreu, urmaş al celor ce fuseseră aduşi odinioară în robie din Ierusalim. Acesta îi spusese că leac pentru cău­tarea sa nu va afla niciodată, că persanii şi lumea toată sunt legaţi sub blestemul păcatului lui Adam şi al Evei, care căzuseră odinioară în desfrâu, în Grădina Paradisului, înşelaţi de Lu­cifer. O grădină care fusese chiar aici, undeva aproape de Tigru şi Eufrat. Un loc desăvârşit, clădit de Yahve anume pentru întreg neamul omenesc. Şi-i mai spusese bătrânul că blestemul avea să fie dezlegat curând doar de Mesia, des­pre care proorocise chiar magul Var­laam în Scripturile evreieşti - "Îl văd, dar acum încă nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel." Nu ştia de ce, dar cuvintele astea l-au ars până în rărunchi. Atunci şi-a pus în minte să cau­te răspuns în stele la întrebarea care-l mistuia. Să afle când se va naşte Mesia, cel care va izbăvi lumea din blestem. Ani de zile a căutat în van. Deşi mulţi vorbeau de un rege al luminii care se va coborî pe pământ, nimeni nu era în stare să îi spună care vor fi semnele venirii lui.

Baltazar

Îşi amintea şi acum de ea, limpede, ca în prima zi. Chipul ei alb, unghiile trandafirii, surâsul vesel, ca un ropot de ploaie. După moartea soţiei, lumina ochilor lui şi alinarea bătrâneţilor fusese Ameretat, singurul lui copil. Pentru co­pila aceea ar fi aruncat toată magia Per­siei, s-ar fi umilit, ar fi făcut orice. De când se născuse ea, o parte a inimii sale, cea mai mare, îi ieşise parcă din piept şi se încuibase în trupuşorul acela dolofan. Nu-şi mai aparţinea. Ani de-a rândul a fost nespus de fericit. Era iubit la templu şi căutat de toată lumea. Rupea farmecele rele, dezlega ugerele vacilor care fuseseră le­gate, îi descânta pe co­piii deo­cheaţi şi, mai ales, citea în stele soarta bună a oamenilor. Soarta rea o tăinuia adeseori, căci ştia că oa­menii îşi pot schimba viitorul negru, cu o inimă albă. Aşa s-au scurs anii, fără să bage de seamă. Îşi amintea de ei doar când îşi vedea barba lungă şi încărunţită.
Soarta asta fericită i s-a schim­bat într-o clipă. Întâi i-a murit soa­ţa. S-a stins pe picioare sănătoasă, de parcă vrăjile sale cutremuraseră ceva în măruntaiele ei. Atunci s-a speriat şi a descântat-o pe Ameretat luni în şir. I-a chemat pe toţi zeii să-i apere copila, a legat toţi demonii, i-a tocmit paznici care să o ocrotească în orice clipă. Şi a început să caute. Ştia că magii străvechi găsiseră leacul nemuririi. Nu l-ar fi vrut pentru el, căci dorea să-şi reîntâlnească soaţa în lumea de dincolo. Nu, i l-ar fi dat lui Ameretat, să fie sigur că va trăi ani fără număr, departe de spaima morţii. A cercetat sute de magi, întrebând, iscodind chiar, dacă nu s-ar fi auzit de acest leac, în aceste zile, dar nimic.
Moartea ei a venit ca un fulger. S-a stins ca şi soţia lui, fără să sufere, fără să pătimească de vreo boală. I-a spus doar că îi este somn şi nu s-a mai ridicat din pat. Niciodată. În clipa aceea a ştiut. A ştiut că trebuie să găsească leacul morţii. Nu pentru el, ci pentru toţi oa­menii de pe pământ. Pentru toţi cei care tremură la că­pătâiul unui bolnav, pentru toate iubirile care se frâng în faţa morţii şi pentru toţi cei care ar dori să trăiască, dar nu mai pot. Un leac care să vindece trupul bicisnic şi să-l întinerească.

Steaua

Când steaua a apărut pe cer, toţi magii au ştiut că prevesteşte ceva. Împăratul însuşi a dat veste să vină în Ctesiphon toţi cititorii hărţii cerului, cei mai iscusiţi magi ai imperiului. Să stea, să se socotească şi să-i spună limpede - Ce e? Ce să facă? De e semn rău, să se pregătească pentru el, iar de e semn bun, slavă zeilor!
S-au strâns sute, poate mii de magi, fiecare cu tâl­cuirea lui, care mai de care mai grozavă. Dar împă­ratul i-a ales doar pe trei dintre ei - pe Baltazar, pe Gaspar şi pe Melchior. Pe Melchior îl cunoştea de ani mulţi, aşa că i-a fost uşor să-l aleagă din mulţime, de Baltazar şi de căutarea lui nebună după leacul nemuririi auzise tot imperiul, aşa că, din nou, i-a fost uşor să aleagă. Cu Gaspar a fost însă mai greu. Împăratului nu-i spunea nimic magul acesta, căruia abia îi mijiseră tuleiele din barbă. Dar una dintre curtezanele lui îl iubea în taină şi nu s-a potolit până când împăratul nu l-a ales.
Cei trei s-au sfătuit, apoi au ajuns să se sfădească, pentru că niciunul dintre ei nu putea spune cu lim­pezime ce vremuri prevesteşte steaua nou apărută. Un lucru era sigur pentru toţi trei - că urma să se întâmple ceva grozav, un fapt care va scutura temeliile lumii. Gaspar singur era încredinţat că steaua nou apărută este cea vestită în Scripturile evreieşti, că e chiar steaua des­pre care vorbise magul Varlaam - "O stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel." Şi tot el s-a căznit să-i urnească pe Baltazar şi pe Melchior din Ctesiphon, cu gândul să ajungă până la Ierusalim. N-ar fi izbutit, dacă steaua însăşi, ce minune!, nu ar fi început să se mişte spre ţinuturile evreilor. Aşa că au încărcat desagii pe cămile şi au plecat, spunându-i împăratului că aveau să-i dezlege misterul la întoarcere.
Drumul le-a fost lung şi anevoios. Erau cunoscuţi deja în toată Persia şi dincolo de mar­ginile ei. Când intrau într-o cetate, copiii li se încurcau mereu printre picioare, ispitin­du-i să le arate cum se aprinde un foc fără am­nar, femeile veneau sfioase cu ţâncii în braţe, rugându-i să-i descânte să le meargă bine în viaţă, iar bărbaţii le aruncau ocheade, în care puteai citi o teamă vecină cu respec­tul.
Dar lor nu le păsa nici de vâlva pe care o stârneau şi nici de ceea ce le cereau mereu oamenii. Scamatoriile astea erau bune pentru circari, nu şi pentru ei, regi ai magiei şi stă­pâni ai puterilor din această lume. Iar acum simţeau că tot ce era mai bun le stătea înain­te, în faţă, abia mijind, ca linia subţire a ţăr­mu­lui care îţi apare după zilele lungi de mers pe mare. Dacă Gaspar avea dreptate, atunci aveau să-şi afle, fiecare în parte, răspun­sul la întrebările adânci care îi mistuiseră atâţia ani la rând, luminându-le nopţile şi înnegrin­du-le zilele. Melchior avea să afle cum fierul prost se preface în aur, odată cu sufletul ma­gului, şi de asta căra în desagi o nicovală ve­che şi ruginită, iar Baltazar avea să găsească, în sfârşit, leacul nemuririi. De steaua asta şi de Dumnezeul evreilor părea acum că atârna întreaga lor viaţă şi toată zdroaba scursă până acum pe tărâmul magiei.

Un sfat de la Irod

Pe tronul din Ierusalim, era în acele vremuri Irod I, un rege supus romanilor, crud şi nemilos, chiar şi cu cei din propria familie. Şi-a ucis chiar soţia şi propriii copii, precum şi alte rude pe care le suspecta că ar com­plota la ocuparea tronului. Despre el, însuşi Augustus ar fi spus că "Este mai bine să fii câinele lui Irod decât copilul lui".
La omul acesta au ajuns cei trei magi. Aveau scrisori pregătite din timp de la împă­ratul lor şi astfel au răzbit uşor până la el. Irod le-a vorbit mieros şi viclean, dar sub liniştea sa, ma­gii au întrevăzut o furtună. Ierusalimul era deja în fier­bere de câteva luni, pentru că văzuseră cu toţii steaua mişcătoare şi se întrebau ce poate fi. Acum ve­neau şi magii cu poveştile lor despre un nou prinţ al lumii, care avea să se nască pe pământul seminţiei lui Israel.
Sfatul lui Irod i-a ajutat, căci regele i-a strâns la el pe cărturarii templului şi aşa s-au lămurit că Mesia avea să se nască în Bethleem. Apoi cei trei au pornit spre acest micuţ oraş, aflat la mai puţin de o zi de mers de Ie­rusalim. Când au ajuns, era noapte, şi puteau vedea lim­pede strălucirea stelei. Se oprise din mersul ei şi cobo­râse până aproape de pământ. Le vestea sfârşitul călăto­riei. Melchior a fost primul care le-a spus că undeva, prin căsuţele acestea, îl vor afla pe Mesia. Băgase de sea­mă cu uimire că, după ce intraseră în Bethleem, nico­vala lui ruginită se schimbase într-o bucată de aur curat.

Mântuitorul

Mai întâi i-a izbit liniştea, aşezată diafan peste case, copaci şi dobitoace. Şi nemişcarea: aerul părea împie­trit, lipsea orice adiere de vânt. Şi pacea. Izvora din pământ, din iarbă şi din inimile lor. Erau fericiţi, deşi nu ştiau cum aveau să-l afle pe Mesia, dar undeva, în adân­cul inimii, simţeau că izbân­diseră. Şi mai era şi semnul arătat lui Melchior, fierul care se schim­base în aur pe negândite.
Când au intrat pe stră­du­ţele aşezării, steaua a început să coboare lin. O vedeau acum din ce în ce mai aproa­pe şi dis­tingeau în lumina ei acoperi­şurile, pereţii şi chiar pietrele caldarâmului. Încet, parcă pur­tată de un vânticel, steaua s-a oprit deasupra unei căsuţe. Cei trei magi au bătut la uşă şi au intrat, iar noaptea s-a închis, albă, în urma lor.
Înăuntru era lumină. Lu­mină şi cald, deşi nu zăreau nicio lumânare şi niciun foc aprins. O femeie micuţă şi plă­pândă, aproape o copilă, întin­dea scutece la uscat. S-a întors către ei şi le-a zâmbit, fără să le spună nimic. Apoi le-a făcut un semn cu mâna şi atunci l-au văzut. Un prunc mic, la fel ca toţi pruncii, cu gura cât un sâmbure de migdală, cu ochi albaştri, adânci, şi părul castaniu cârlionţat. I-a privit pe fiecare în parte, tăcut şi grav, ca un om mare. Câteva clipe care lor li s-au părut ani, zeci de ani.
Melchior şi-a văzut, trecând prin faţa inimii, întrea­ga viaţă. Toată strădania lui, toată tulburarea, toate meşteşugurile prin care se nevoise să preschimbe fierul în aur. Şi a înţeles, într-un iureş de gând, că mersese pe o cale fără capăt. Că dorise stăpânirea, din mândrie. Că aurul din suflet nu se zămisleşte decât din slujire. De slujit, slujise şi el, dar propriului sine, orbit de fală şi mândrie. Iar acum, pruncuţul acesta plăpând şi blând îi descoperea că e însuşi Dumnezeu Întrupat, venit în lume nu ca să supună, ci ca să asculte şi să se supună. Să se umilească, să rabde, să mângâie. În asta stă, de fapt, puterea dumnezeiască. Şi Melchior simţea că inima i se încovoaie smerită sub povara iubirii acesteia, că de acum încolo nu va mai putea asupri pe nimeni. Că va fi şi el un slujitor al oamenilor şi al lui Mesia. Focul acestei iubiri schimbase fierul în aur şi avea să schimbe, mai departe, inimile împietrite în iureş de foc. Aşeză bucata de aur lângă prunc şi ieşi în tăcere.
Când Baltazar l-a văzut pe Hristos, şi-a înăbuşit un suspin şi a fost apoi prins într-o vedenie. Se făcea că pruncul Iisus crescuse mare şi era acum un bărbat înalt şi puternic. O clipă l-a zărit propovăduind, apoi în faţa lui s-a căscat o prăpastie şi din ea a ieşit, hâdă, o cruce pe care spânzura chiar El, Mesia. A ştiut atunci că pruncul venise pe pământ pentru a iubi şi pentru a muri. Şi a înţeles că asta este soarta omului şi nemu­rirea lui. Că moartea nu e numaidecât un duşman, ci şi o slugă bună, dacă e muiată în iubirea de semeni. Ştia acum de ce luase cu el din Ctesiphon smirna, mirode­nie preţioasă, care vesteşte peste tot moartea. Moartea şi viaţa. I-o dădu mamei pruncului, cu încredinţarea că şi ea ştia de soarta lui Hristos.
Gaspar a rămas ultimul. De când a intrat pe uşă, nu s-a putut clinti din loc. În faţa lui nu zărea un prunc, ci o fereastră spre lumile de dincolo, lumi în care miriade de îngeri pe­treceau, adânciţi în rugăciune. Ştia acum că după lumina asta tânjise întreaga viaţă. Că din pricina ei îşi pierduse râvna pentru magie şi că, din clipa aceea, va purcede pe un alt drum. Că pruncul din faţa lui îi arăta acum meş­teşugul suprem. Cum omul se poate în­dumnezei din dragoste. Şi înţelegea că, în sfârşit, îşi aflase zeul iubit. Singurul. Cel care-i va stăpâni inima până la moarte şi dincolo de fruntariile ei. Şi mai înţelegea că pentru mântuirea omului, pentru unirea lui cu Dumnezeu venise, de fapt, pe pământ Me­sia. Şi că restul e deşertăciune.

Plecarea

De îndată ce se întorseseră în Persia, Mel­chior, Gaspar şi Baltazar începură să le vorbească oamenilor despre pruncul Iisus. Ceilalţi magi i-au luat de nebuni, împăratul i-a închis, dar apoi le-a dat drumul, porun­cindu-le să nu se mai întoarcă niciodată în capitală. L-au ascultat.
Gaspar rătăcise prin deşert, cufundat în rugăciune şi contemplaţie, Baltazar propo­văduise copiilor, iar Melchior colindase toată Asia Mică, vizitându-şi ve­chii tovarăşi, încercând să-i lumineze. Au înţeles repe­de că noua cale cerea jertfe şi era mai grea decât ma­gia, dar la capătul ei, simţeau că sufletele lor se regă­seau preschimbate - mai mari, mai largi, mai lumi­noase. Erau săraci-lipiţi şi fericiţi. Se întâlneau rareori, dar îşi juraseră unul altuia să se vadă înainte de trecerea la Domnul. Şi iată-i acum, bătrâni şi neputin­cioşi, aici, la marginea pustiului Armeniei, strânşi pentru o ultimă rugă şi revedere, în amin­tirea acelei nopţi magice de lângă Beth­leem. Melchior se uita la sandalele sale rup­te, la veştmintele pline de praf şi se gândea că nu le-ar da pe mantiile pe care i le trimitea odinioară împăratul. Atunci era mereu neliniştit şi tulbure, iar nop­ţile îi erau frământate de nesomn. Acum dormea uşor şi visa întotdeauna îngeri. Gaspar i-a spus că mur­mura rugăciuni în somn. Îi era drag să-i vadă din nou pe foştii săi tovarăşi şi ştia că e pentru ultima dată. Dar presimţea că moartea nu avea să-i despartă, ci să-i adune. Nu şi-au spus decât câteva cuvinte. Simţeau că amintirea nopţii naşterii lui Iisus nu trebuie depănată. Că se va aşterne în faţa lor tăcută. Aşa a şi fost.
Au mai trăit doar câteva zile. Melchior s-a stins primul, pe 1 ianuarie, Baltazar l-a urmat cinci zile mai târziu, iar Gaspar a murit ultimul, pe 11 ianuarie. Câţiva ucenici i-au găsit aşa, la marginea deşertului, sub cerul liber, de parcă ar fi dormit. Trupurile lor nu au cunoscut putreziciunea firii şi au fost purtate din Asia până în Apus, perindându-se prin multe biserici. Acum se află în Catedrala din Köln, care a fost ridicată chiar în amintirea lor.