Dacă n-aveai somn, cum mai păţea Buna, câteodată, poate că şi iarna părea prea lungă. Mă trezeam câteodată şi o auzeam cum cântă. Avea o voce subţire, subţire, şi mă temeam să mă mişc în pat, ca nu cumva să se oprească. Muncile din zilele de iarnă erau migăloase, făcute cumva ca să treacă vremea. Câteodată, desfăceam boabele colorate de fasole din tecile uscate. Puneam deoparte boabele care făceau păstăile "împărăteşti", acelea lungi, cărnoase şi fragede, şi alegeam şi "dibolarele", boabele albe, uriaşe, care se umflau la fiert, de ajungeau cât o nucă. Şi mai alegeam într-o cutiuţă optsprezece boabe, cam egale ca mărime, nouă colorate toate într-un fel şi nouă de altă culoare. Cu ele jucam ţintar, moară, şi dacă se întâmpla să câştig într-o seară, le păstram şi pentru alte seri, ca să-mi aducă acelaşi noroc.
În alte zile spărgeam nuci şi alune şi alegeam miezul ca să-l pregătim pentru cozonacii de Crăciun. Alteori, mă trimitea Buna în pod, să iau sacul cu hainele rămase mici. Le tăiam în fâşii subţiri, făceam apoi gheme pe care le lua Reghina din vârful dealului şi ţesea din ele preşuri de pus înaintea uşii, ca să te ştergi pe picioare. Îmi plăcea când mă trimitea Buna în pod, căci aveam prilej să trec pe lângă locul în care erau ţinuţi cârnaţii în ger, la uscat. Prindeam câte un capăt de cârnaţ, care se rupea, pocnind sec. Până ajungeam înapoi, în casă, era gata mâncat, dar Buna mă ştia şi-mi spunea mereu, aşa, printre altele, că va prinde ea pisica aceea care-i începe toţi cârnaţii şi atunci va fi vai de pielea ei. Câtă vreme noi lucram, în cuptor se coceau mere sau bucăţi de ludău, iar în oala roşie, care avea desenat pe ea un cap de leu, fierbeau boabe de porumb, în sirop de miere. Cam asta îmi era plata pentru muncile acelea care, de tare multe ori, părea că nu se mai termină.
La scărmănat de pene
În zilele în care viscolea şi n-aveam cum să stau pe-afară, în serile foarte reci, în care până şi câinii erau dezlegaţi şi lăsaţi liberi ca să nu îngheţe, o ajutam pe Buna să cureţe penele de găină şi de gâscă, strânse de-a lungul anului după tăierea păsărilor. Scărmănam penele, le "pihăleam", le curăţam de codiţa din mijloc, care te-ar fi putut înţepa dacă ajungea într-o pernă ori într-o dună. Buna şedea pe ladă, eu pe un scăunaş mai mic. În faţa noastră era sacul cu pene. Lângă el, un coş mai mare în care puneam penele deja curăţate. Nu era greu ce făceam, dar trebuia tare multă răbdare. Ţineam pana de codiţa aceea cu care poţi să scrii dacă o ascuţeşti, şi pe care nu mai ştiu acum cum o cheamă. Prindeam firele fine de puf de la vârf şi, printr-o mişcare rapidă, care la mine era de multe ori smucitură, le rupeam de pe o parte. Apoi întorceam pana şi le smulgeam şi pe cele rămase pe partea cealaltă. Beţişorul îl aruncam în foc şi ardea cu pocnituri vesele. Cu puful acela curat se umpleau apoi perne şi dune de învelit şi erau aşa de calde şi de uşoare, de-ţi părea că poţi să zbori, când te ascundeai sub ele. Într-o zi, când scărmănam penele, a venit la noi moşul Chimu, ca să-i spună ceva Bunii, ceva ce eu n-a trebuit să înţeleg, căci au vorbit tot pe şoptite şi jumătate pe ungureşte. După o vreme, moşul s-a cam moleşit de la căldură, căci şporiul Bunii încălzea tare, ori poate i s-a tras de la rachiul cu chimin pe care i l-a dat Buna. Sigur e că moşul a aţipit. Dormea stând pe scaun şi, din când în când, tresărea, şi atunci râdeam amândouă de el, râdeam pe înfundate, fără să ne putem opri. Iar când Moşul a început să vorbească prin somn, atunci am izbucnit ca lumea în râs, şi penele din sită şi din saci au început să zboare în toate direcţiile. În câteva clipe, şuba neagră a moşului a fost plină de pene. S-a trezit de râsul nostru şi-a plecat bodogănind, numai el ştie ce. Era ca un păsăroi uriaş. Călca apăsat şi zburau penele în jurul lui. Ne-am uitat o vreme cum mergea prin omăt. Ningea tare şi penele s-au amestecat cu fulgii.
Umbrele
Câteodată, n-avea nici Buna chef de lucru, şi-atunci serile păreau şi mai lungi. Buna stătea la locul ei, pe lăduca de lemne, eu mă învârteam fără rost, de colo, colo, şi mai schimbam câte-o privire cu motanul adormit pe jumătate. Eram tare singure atunci, şi eu, şi Buna. Ca să mă înveselească, aprindea o lumânare, stingea becul, îşi sufleca mânecile şi începea să-mi facă umbre pe perete. Îşi mişca mâinile şi degetele în aşa fel, încât vedeam pe peretele alb iepuri, capre şi flori. Dacă-şi îndoia cumva degetele, putea să-l facă pe câinele nostru, Leuţu. Cel mai mult îmi plăcea când pe perete apărea "cătana ungurească", cu pipă şi chipiu înalt. În serile cu umbre, adormeam urmărind lumina pe care focul din sobă o juca pe pereţi.
Stele de Crăciun
Aduna tot anul bucăţi de hârtie colorată, staniol, celofan şi le punea între foile unei cărţi groase. Ne cerea şi nouă staniolul de la ciocolata pe care o primeam la cine ştie ce ocazie. Hârtiile acelea o bucurau tare şi noi le adunam şi i le duceam, căci plata era în gogoşi, turtiţe cu miere şi nuci, ori pătrăţele de mălai dulce. Întotdeauna, mătuşa Catarina avea pentru noi ceva bun pus deoparte într-un vas mare, care stătea mereu pe cuptor, acoperit cu o ştergură. N-avea copii mătuşa, trăia singură, şi poate de aceea ne primea oricând, cu drag, pe toţi pruncii de pe uliţă.
Cam cu o săptămână înainte de Crăciun, mătuşa Catarina începea lucrul la stele, stelele de Crăciun pentru brad. Ne lăsa şi pe noi să vedem cum le face, dar numai cu condiţia să stăm cuminţi în jurul mesei, să nu ne mişcăm brusc, ca nu cumva să-i împrăştiem hârtiile şi bucăţile de staniol, aranjate în faţa ei, după culori şi mărimi. Pe masă mai avea un piaptăn mare de os, cu dinţii mai laţi, o vergeluşă de sârmă, un ghem de aţă roşie sau verde şi ace de mai multe mărimi. Am uitat de călcătorul cu jar, aşezat pe o cărămidă, şi de foarfecele grele, acelea mari, de croitorie.
Aranja mai multe hârtii călcate una peste alta, deasupra lor punea un pahar de sticlă şi desena cu un creion conturul rotund al paharului, apoi tăia hârtiile după contur şi avea astfel mai multe cercuri colorate. Le tăia raze şi obţinea un fel de petale pe care le răsucea într-un fel anume, pe vergeluşa de sârmă, ca să iasă nişte forme ascuţite, ca nişte conuri mici. După ce avea mai multe "flori" de astea gata, le găurea la mijloc cu un ac şi le înşira pe o aţă, una peste alta, aşa încât obţinea un fel de buzdugan mic cu ţepi de staniol. Aşa se face o stea mică. Pentru stelele mari, avea nevoie de bucăţi mari de staniol, dar şi de sfori mai groase şi colorate. Făcea mătuşa şi stele "pieptănate". Le ziceam aşa, pentru că înainte de a decupa cercuri din hârtiile colorate, trecea cu piaptănul mare peste ele, aşa încât rămâneau nişte dungi subţiri în urma dinţilor de os. Stelele astea erau mai preţioase, căci se făceau mai greu. Câteodată, ne lăsa şi pe noi să-i "pieptănăm" hârtiile, ca s-o ajutăm la lucru. Stelele terminate le lega de o sfoară întinsă între două grinzi şi numai în seara de Crăciun le muta în crengile brăduţului pe care-l ţinea la fereastra dinspre drum. Când plecam, primeam de la ea în dar câte-o steluţă şi îi găseam loc întotdeauna "mai la vedere", pe crengille bradului de acasă, printre stelele şi globurile de sticlă cumpărate de la oraş.
Câţiva ani la rând am ajutat-o pe mătuşa Catarina să facă stele de Crăciun. Ultima dată, nu le-am mai pus în bradul de-acasă, le-am dus lui Feri, care murise în anul acela, înainte de prima ninsoare. Am legat stelele într-un alun de la marginea văii lângă care el îşi păştea caprele. De câteva ori, m-am dus să văd dacă mai sunt stelele agăţate în alun. Odată, când ningea, l-am văzut şi pe Feri acolo. Era făcut cumva din fulgii învălmăşiţi de vânt. Stelele au stat în alun până aproape de primăvară, apoi au dispărut. Le-o fi luat cineva, ori poate chiar Feri, ca să le pună la ele acasă, printre stelele de pe cer.
Bradul
Atunci Tata s-a aplecat şi a lăsat lemnele să cadă cu zgomot pe podea, apoi s-a ridicat, şi-a scuturat mănuşile lovindu-şi mâinile una de alta, şi-a ridicat căciula care-i alunecase pe frunte şi s-a uitat la mine în felul acela jucăuş în care mă privea când punea la cale vreo glumă. "Gata", a zis el apoi, "îi aci şi Crăciunul! Numai de-ar veni Petrea la timp...." N-am înţeles de ce trebuia să vină de undeva unchiaşul Petrea şi ce avea el cu Crăciunul şi n-am avut vreme să întreb, căci casa s-a umplut de mirosul crud al lemnelor proaspăt tăiate şi de aerul rece care a mişcat o vreme perdeaua. M-am jucat apoi cu motanul care s-a trezit când lemnele s-au împrăştiat în faţa sobei şi ziua a trecut fără să-mi dau seama. Mama a stat mai mult pe la bucătărie. Tata a făcut
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
