Melchior
Era deja bătrân, greu de zile și de știința magiei, puternic în vrăjile lui, pe care nu le putea dezlega nimeni în Persia. Se zvonea că stăpânește și vântul, și apa, că poate să arunce asupra unui râu în plină vară un pod de gheață și poate să facă zăpada să fiarbă, înainte să atingă pământul, în timpul iernii. Avea un palat în mijlocul Ctesiphonului, zidit chiar de meșterii care lucrau doar pentru împărat, cu sute de încăperi care gemeau de blănuri și mătăsuri scumpe, de juvaeruri aduse din inima Africii. În tainițele acestuia, adânc ascunse în pământ de lumina soarelui, erau cămările în care-și ținea sulurile cu învățături și chiliile în care-și lucra meșteșugul vrăjitoresc. Dar lui Melchior toate astea îi erau străine, își aducea aminte de ele ca prin vis. Trecuseră parcă veacuri de când nu mai dormise în paturile lui scumpe, de când curtezanele trimise lui de împărat nu-l mai îmbiaseră cu îmbrățișările lor molatece și ațâțătoare de patimi. Prin trupul lui veștejit și uscat nu mai fierbea mustul care la tinerețe îl făcuse să se arunce în căutarea aurului vrăjitoresc.
Își începuse drumul prin viață încrezător în puterile lui. Tânăr fiind, slujise ani de-a rândul la un mag bătrân, unul care nu primea defel ucenici, dar care lui îi destăinuise toate tainele acestei lumi. Melchior gustase din ele ca dintr-o băutură tare, dar, curând după moartea bătrânului, sufletul i se înnegură. Ce folos că avea putere asupra stihiilor? Era încă sărac-lipit și a fost nevoit să-și îngroape maica în pripă, fără să-i poată plăti rânduiala cuvenită.
S-a jurat atunci că-și va schimba destinul. Că va cuceri nu doar puterile tainice ale lumii și stelelor, ci și averile celor bogați. Un mag pe care-l întâlnise în deșert îi vorbise despre un foc sfânt care, aprins la vreme și cu descântecele potrivite, putea schimba orice metal în aur curat. Zeci de ani a căutat fără folos să afle mai multe despre această taină. Găsise leac pentru boli de moarte și se deprinsese a citi în stele, ca scribii împăratului în sulurile lor de pergament. Aflase toate acestea, dar aurul nu-l putuse zămisli. Nu prin vrăji. Se îmbogățise însă prin leacuri. Îi tămăduise împăratului un fiu, întâiul născut, și, de atunci, toate dorințele îi fură împlinite. Acum nu-l mai mistuia setea de averi. Nu mai căuta lucirea metalului galben, ci puterea de a schimba piericiunea lutului. Căci aurul nu e doar metalul din care-și plămădesc regii coroanele și la care suspină orice sărac. Nu, el e principiul cel mai curat al acestei lumi, unul în care se oglindește cunoașterea fără margini și puterea fără capăt a zeilor din lumea de dincolo. Și dacă va afla vreodată focul care poate preface totul în aur, atunci va găsi și izvoarele puterii, și înțelepciunea fără margini. Va stăpâni peste lume ca un împărat și abia atunci îi va putea spune maicii sale, la mormânt, că toată suferința ei nu a fost în van, că a izbândit.
Dar căutarea aceasta părea fără leac. Barba îi albise de când frământase pe buze toate descântecele perșilor, egiptenilor și indienilor la un loc, trupul i se coșcovise în umezeala cămărilor adâncite în pământ, iar ochii îi erau acum mai încețoșați ca niciodată. Se gândea, uneori cu spaimă, alteori cu un surâs înețelept, că moartea avea să-l găsească aici, în borta pământului, și nu în frumosul palat de deasupra, în odăile căruia se lăfăiau dimineața, singure, primele raze ale soarelui.
Gaspar
Era așa de frumos, încât grecoaicele îl bănuiau că ar fi un fiu de-al lui Apollo rătăcit pe pământ, iar Gaspar le lăsa să creadă câte-n lună și-n stele, căci misterul îi sporea faima. De mic fusese aplecat spre magie. Încă înainte de a învăța să meargă, mama lui îl văzuse cum îndoia o ramură de mirt, așezată deasupra pătuțului. După ce crescuse, își sporise puterea minții cu meșteșugul descântecelor, descoperite lui de un unchi care slujea la templu. Așa a ajuns să lege inimile bărbaților de ale femeilor, să le ia unora nebunia sau să întunece mintea dușmanilor. Făcăturile sale de dragoste erau, zice-se, de nedezlegat, așa că a ajuns căutat și vestit.
Dar pentru Gaspar, faima și iubirea nebună a femeilor, cu trupurile lor ispititoare, erau ca praful deșertului adus seara de vânt. Încă din adolescență îl cuprinsese lehamitea de o astfel de viață, lăudată de poeți, dar altminteri, o umbră și un vis. În lungile nopți pe care le petrecea cu unchiul său în templu, putea să bănuiască frumusețea unei alte vieți, dincolo de fruntariile acestei lumi, în afara granițelor timpului și ale morții - viața de zeu, asta căuta el acum. O viață la care nici un mag nu ajunsese. Era ars de acest dor, ca odinioară Ghilgameș, și era gata să-și dea viața aceasta bicisnică pentru domolirea lui.
Cercetase toate scrierile vechi, îi întrebase pe toți preoții, ascultase toate răspunsurile, unele neroade, altele pline de înțelepciune, dar nimeni, chiar nimeni nu-l încredințase în adâncul inimii că poate afla leac pentru frământarea sa. Asta până de curând, când, scotocind prin satele pierdute ale imperiului, aflase un bătrân evreu, urmaș al celor ce fuseseră aduși odinioară în robie din Ierusalim. Acesta îi spusese că leac pentru căutarea sa nu va afla niciodată, că persanii și lumea toată sunt legați sub blestemul păcatului lui Adam și al Evei, care căzuseră odinioară în desfrâu, în Grădina Paradisului, înșelați de Lucifer. O grădină care fusese chiar aici, undeva aproape de Tigru și Eufrat. Un loc desăvârșit, clădit de Yahve anume pentru întreg neamul omenesc. Și-i mai spusese bătrânul că blestemul avea să fie dezlegat curând doar de Mesia, despre care proorocise chiar magul Varlaam în Scripturile evreiești - "Îl văd, dar acum încă nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel." Nu știa de ce, dar cuvintele astea l-au ars până în rărunchi. Atunci și-a pus în minte să caute răspuns în stele la întrebarea care-l mistuia. Să afle când se va naște Mesia, cel care va izbăvi lumea din blestem. Ani de zile a căutat în van. Deși mulți vorbeau de un rege al luminii care se va coborî pe pământ, nimeni nu era în stare să îi spună care vor fi semnele venirii lui.
Baltazar
Își amintea și acum de ea, limpede, ca în prima zi. Chipul ei alb, unghiile trandafirii, surâsul vesel, ca un ropot de ploaie. După moartea soției, lumina ochilor lui și alinarea bătrâneților fusese Ameretat, singurul lui copil. Pentru copila aceea ar fi aruncat toată magia Persiei, s-ar fi umilit, ar fi făcut orice. De când se născuse ea, o parte a inimii sale, cea mai mare, îi ieșise parcă din piept și se încuibase în trupușorul acela dolofan. Nu-și mai aparținea. Ani de-a rândul a fost nespus de fericit. Era iubit la templu și căutat de toată lumea. Rupea farmecele rele, dezlega ugerele vacilor care fuseseră legate, îi descânta pe copiii deocheați și, mai ales, citea în stele soarta bună a oamenilor. Soarta rea o tăinuia adeseori, căci știa că oamenii își pot schimba viitorul negru, cu o inimă albă. Așa s-au scurs anii, fără să bage de seamă. Își amintea de ei doar când își vedea barba lungă și încărunțită.
Soarta asta fericită i s-a schimbat într-o clipă. Întâi i-a murit soața. S-a stins pe picioare sănătoasă, de parcă vrăjile sale cutremuraseră ceva în măruntaiele ei. Atunci s-a speriat și a descântat-o pe Ameretat luni în șir. I-a chemat pe toți zeii să-i apere copila, a legat toți demonii, i-a tocmit paznici care să o ocrotească în orice clipă. Și a început să caute. Știa că magii străvechi găsiseră leacul nemuririi. Nu l-ar fi vrut pentru el, căci dorea să-și reîntâlnească soața în lumea de dincolo. Nu, i l-ar fi dat lui Ameretat, să fie sigur că va trăi ani fără număr, departe de spaima morții. A cercetat sute de magi, întrebând, iscodind chiar, dacă nu s-ar fi auzit de acest leac, în aceste zile, dar nimic.
Moartea ei a venit ca un fulger. S-a stins ca și soția lui, fără să sufere, fără să pătimească de vreo boală. I-a spus doar că îi este somn și nu s-a mai ridicat din pat. Niciodată. În clipa aceea a știut. A știut că trebuie să găsească leacul morții. Nu pentru el, ci pentru toți oamenii de pe pământ. Pentru toți cei care tremură la căpătâiul unui bolnav, pentru toate iubirile care se frâng în fața morții și pentru toți cei care ar dori să trăiască, dar nu mai pot. Un leac care să vindece trupul bicisnic și să-l întinerească.
Steaua
Când steaua a apărut pe cer, toți magii au știut că prevestește ceva. Împăratul însuși a dat veste să vină în Ctesiphon toți cititorii hărții cerului, cei mai iscusiți magi ai imperiului. Să stea, să se socotească și să-i spună limpede - Ce e? Ce să facă? De e semn rău, să se pregătească pentru el, iar de e semn bun, slavă zeilor!
S-au strâns sute, poate mii de magi, fiecare cu tâlcuirea lui, care mai de care mai grozavă. Dar împăratul i-a ales doar pe trei dintre ei - pe Baltazar, pe Gaspar și pe Melchior. Pe Melchior îl cunoștea de ani mulți, așa că i-a fost ușor să-l aleagă din mulțime, de Baltazar și de căutarea lui nebună după leacul nemuririi auzise tot imperiul, așa că, din nou, i-a fost ușor să aleagă. Cu Gaspar a fost însă mai greu. Împăratului nu-i spunea nimic magul acesta, căruia abia îi mijiseră tuleiele din barbă. Dar una dintre curtezanele lui îl iubea în taină și nu s-a potolit până când împăratul nu l-a ales.
Cei trei s-au sfătuit, apoi au ajuns să se sfădească, pentru că niciunul dintre ei nu putea spune cu limpezime ce vremuri prevestește steaua nou apărută. Un lucru era sigur pentru toți trei - că urma să se întâmple ceva grozav, un fapt care va scutura temeliile lumii. Gaspar singur era încredințat că steaua nou apărută este cea vestită în Scripturile evreiești, că e chiar steaua despre care vorbise magul Varlaam - "O stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel." Și tot el s-a căznit să-i urnească pe Baltazar și pe Melchior din Ctesiphon, cu gândul să ajungă până la Ierusalim. N-ar fi izbutit, dacă steaua însăși, ce minune!, nu ar fi început să se miște spre ținuturile evreilor. Așa că au încărcat desagii pe cămile și au plecat, spunându-i împăratului că aveau să-i dezlege misterul la întoarcere.
Drumul le-a fost lung și anevoios. Erau cunoscuți deja în toată Persia și dincolo de marginile ei. Când intrau într-o cetate, copiii li se încurcau mereu printre picioare, ispitindu-i să le arate cum se aprinde un foc fără amnar, femeile veneau sfioase cu țâncii în brațe, rugându-i să-i descânte să le meargă bine în viață, iar bărbații le aruncau ocheade, în care puteai citi o teamă vecină cu respectul.
Dar lor nu le păsa nici de vâlva pe care o stârneau și nici de ceea ce le cereau mereu oamenii. Scamatoriile astea erau bune pentru circari, nu și pentru ei, regi ai magiei și stăpâni ai puterilor din această lume. Iar acum simțeau că tot ce era mai bun le stătea înainte, în față, abia mijind, ca linia subțire a țărmului care îți apare după zilele lungi de mers pe mare. Dacă Gaspar avea dreptate, atunci aveau să-și afle, fiecare în parte, răspunsul la întrebările adânci care îi mistuiseră atâția ani la rând, luminându-le nopțile și înnegrindu-le zilele. Melchior avea să afle cum fierul prost se preface în aur, odată cu sufletul magului, și de asta căra în desagi o nicovală veche și ruginită, iar Baltazar avea să găsească, în sfârșit, leacul nemuririi. De steaua asta și de Dumnezeul evreilor părea acum că atârna întreaga lor viață și toată zdroaba scursă până acum pe tărâmul magiei.
Un sfat de la Irod
Pe tronul din Ierusalim, era în acele vremuri Irod I, un rege supus romanilor, crud și nemilos, chiar și cu cei din propria familie. Și-a ucis chiar soția și propriii copii, precum și alte rude pe care le suspecta că ar complota la ocuparea tronului. Despre el, însuși Augustus ar fi spus că "Este mai bine să fii câinele lui Irod decât copilul lui".
La omul acesta au ajuns cei trei magi. Aveau scrisori pregătite din timp de la împăratul lor și astfel au răzbit ușor până la el. Irod le-a vorbit mieros și viclean, dar sub liniștea sa, magii au întrevăzut o furtună. Ierusalimul era deja în fierbere de câteva luni, pentru că văzuseră cu toții steaua mișcătoare și se întrebau ce poate fi. Acum veneau și magii cu poveștile lor despre un nou prinț al lumii, care avea să se nască pe pământul seminției lui Israel.
Sfatul lui Irod i-a ajutat, căci regele i-a strâns la el pe cărturarii templului și așa s-au lămurit că Mesia avea să se nască în Bethleem. Apoi cei trei au pornit spre acest micuț oraș, aflat la mai puțin de o zi de mers de Ierusalim. Când au ajuns, era noapte, și puteau vedea limpede strălucirea stelei. Se oprise din mersul ei și coborâse până aproape de pământ. Le vestea sfârșitul călătoriei. Melchior a fost primul care le-a spus că undeva, prin căsuțele acestea, îl vor afla pe Mesia. Băgase de seamă cu uimire că, după ce intraseră în Bethleem, nicovala lui ruginită se schimbase într-o bucată de aur curat.
Mântuitorul
Mai întâi i-a izbit liniștea, așezată diafan peste case, copaci și dobitoace. Și nemișcarea: aerul părea împietrit, lipsea orice adiere de vânt. Și pacea. Izvora din pământ, din iarbă și din inimile lor. Erau fericiți, deși nu știau cum aveau să-l afle pe Mesia, dar undeva, în adâncul inimii, simțeau că izbândiseră. Și mai era și semnul arătat lui Melchior, fierul care se schimbase în aur pe negândite.
Când au intrat pe străduțele așezării, steaua a început să coboare lin. O vedeau acum din ce în ce mai aproape și distingeau în lumina ei acoperișurile, pereții și chiar pietrele caldarâmului. Încet, parcă purtată de un vânticel, steaua s-a oprit deasupra unei căsuțe. Cei trei magi au bătut la ușă și au intrat, iar noaptea s-a închis, albă, în urma lor.
Înăuntru era lumină. Lumină și cald, deși nu zăreau nicio lumânare și niciun foc aprins. O femeie micuță și plăpândă, aproape o copilă, întindea scutece la uscat. S-a întors către ei și le-a zâmbit, fără să le spună nimic. Apoi le-a făcut un semn cu mâna și atunci l-au văzut. Un prunc mic, la fel ca toți pruncii, cu gura cât un sâmbure de migdală, cu ochi albaștri, adânci, și părul castaniu cârlionțat. I-a privit pe fiecare în parte, tăcut și grav, ca un om mare. Câteva clipe care lor li s-au părut ani, zeci de ani.
Melchior și-a văzut, trecând prin fața inimii, întreaga viață. Toată strădania lui, toată tulburarea, toate meșteșugurile prin care se nevoise să preschimbe fierul în aur. Și a înțeles, într-un iureș de gând, că mersese pe o cale fără capăt. Că dorise stăpânirea, din mândrie. Că aurul din suflet nu se zămislește decât din slujire. De slujit, slujise și el, dar propriului sine, orbit de fală și mândrie. Iar acum, pruncuțul acesta plăpând și blând îi descoperea că e însuși Dumnezeu Întrupat, venit în lume nu ca să supună, ci ca să asculte și să se supună. Să se umilească, să rabde, să mângâie. În asta stă, de fapt, puterea dumnezeiască. Și Melchior simțea că inima i se încovoaie smerită sub povara iubirii acesteia, că de acum încolo nu va mai putea asupri pe nimeni. Că va fi și el un slujitor al oamenilor și al lui Mesia. Focul acestei iubiri schimbase fierul în aur și avea să schimbe, mai departe, inimile împietrite în iureș de foc. Așeză bucata de aur lângă prunc și ieși în tăcere.
Când Baltazar l-a văzut pe Hristos, și-a înăbușit un suspin și a fost apoi prins într-o vedenie. Se făcea că pruncul Iisus crescuse mare și era acum un bărbat înalt și puternic. O clipă l-a zărit propovăduind, apoi în fața lui s-a căscat o prăpastie și din ea a ieșit, hâdă, o cruce pe care spânzura chiar El, Mesia. A știut atunci că pruncul venise pe pământ pentru a iubi și pentru a muri. Și a înțeles că asta este soarta omului și nemurirea lui. Că moartea nu e numaidecât un dușman, ci și o slugă bună, dacă e muiată în iubirea de semeni. Știa acum de ce luase cu el din Ctesiphon smirna, mirodenie prețioasă, care vestește peste tot moartea. Moartea și viața. I-o dădu mamei pruncului, cu încredințarea că și ea știa de soarta lui Hristos.
Gaspar a rămas ultimul. De când a intrat pe ușă, nu s-a putut clinti din loc. În fața lui nu zărea un prunc, ci o fereastră spre lumile de dincolo, lumi în care miriade de îngeri petreceau, adânciți în rugăciune. Știa acum că după lumina asta tânjise întreaga viață. Că din pricina ei își pierduse râvna pentru magie și că, din clipa aceea, va purcede pe un alt drum. Că pruncul din fața lui îi arăta acum meșteșugul suprem. Cum omul se poate îndumnezei din dragoste. Și înțelegea că, în sfârșit, își aflase zeul iubit. Singurul. Cel care-i va stăpâni inima până la moarte și dincolo de fruntariile ei. Și mai înțelegea că pentru mântuirea omului, pentru unirea lui cu Dumnezeu venise, de fapt, pe pământ Mesia. Și că restul e deșertăciune.
Plecarea
De îndată ce se întorseseră în Persia, Melchior, Gaspar și Baltazar începură să le vorbească oamenilor despre pruncul Iisus. Ceilalți magi i-au luat de nebuni, împăratul i-a închis, dar apoi le-a dat drumul, poruncindu-le să nu se mai întoarcă niciodată în capitală. L-au ascultat.
Gaspar rătăcise prin deșert, cufundat în rugăciune și contemplație, Baltazar propovăduise copiilor, iar Melchior colindase toată Asia Mică, vizitându-și vechii tovarăși, încercând să-i lumineze. Au înțeles repede că noua cale cerea jertfe și era mai grea decât magia, dar la capătul ei, simțeau că sufletele lor se regăseau preschimbate - mai mari, mai largi, mai luminoase. Erau săraci-lipiți și fericiți. Se întâlneau rareori, dar își juraseră unul altuia să se vadă înainte de trecerea la Domnul. Și iată-i acum, bătrâni și neputincioși, aici, la marginea pustiului Armeniei, strânși pentru o ultimă rugă și revedere, în amintirea acelei nopți magice de lângă Bethleem. Melchior se uita la sandalele sale rupte, la veștmintele pline de praf și se gândea că nu le-ar da pe mantiile pe care i le trimitea odinioară împăratul. Atunci era mereu neliniștit și tulbure, iar nopțile îi erau frământate de nesomn. Acum dormea ușor și visa întotdeauna îngeri. Gaspar i-a spus că murmura rugăciuni în somn. Îi era drag să-i vadă din nou pe foștii săi tovarăși și știa că e pentru ultima dată. Dar presimțea că moartea nu avea să-i despartă, ci să-i adune. Nu și-au spus decât câteva cuvinte. Simțeau că amintirea nopții nașterii lui Iisus nu trebuie depănată. Că se va așterne în fața lor tăcută. Așa a și fost.
Au mai trăit doar câteva zile. Melchior s-a stins primul, pe 1 ianuarie, Baltazar l-a urmat cinci zile mai târziu, iar Gaspar a murit ultimul, pe 11 ianuarie. Câțiva ucenici i-au găsit așa, la marginea deșertului, sub cerul liber, de parcă ar fi dormit. Trupurile lor nu au cunoscut putreziciunea firii și au fost purtate din Asia până în Apus, perindându-se prin multe biserici. Acum se află în Catedrala din Köln, care a fost ridicată chiar în amintirea lor.