PAUL GHERASIM: "Crăciunul trebuie să aibă gustul adevărat al bucuriei"

- La 88 de ani, pictorul Paul Gherasim are bonomia, intransigenţa şi puritatea unui înţelept. Arta sa şi-a pus-o demult sub semnul simplităţii esenţiale. La fel ca şi viaţa sa, luminată permanent de credinţa în Dumnezeu. Paul Gherasim este şi un mare iubitor al vechilor tradiţii româneşti. Să-l ascultăm aşadar vorbind, de Crăciun, despre datini şi despre credinţă -

Potecile din zăpadă

- Revista "Formula AS" se străduie de ani de zile să salveze memoria Crăciunului de altădată, pe când era cinstit şi prăznuit de toţi românii, ca o mare săr­bă­toare creştină. De ce trebuie păstrat spiritul origi­nar al Crăciunului, domnule Paul Gherasim?

- Tradiţia este o cale a sfinţeniei şi a păstrării fru­mosului. Iar frumuseţea înveşmântează binele. Prin această mare şi însemnată sărbătoare, noi, ca popor creştin de 2000 de ani, ne străduim să retrăim neîncetat duhul credinţei, prin datinile lăsate de înaintaşi. În lu­mea satului, datinile erau păstrate întru curăţia lor, aşa cum fuseseră moştenite. Şi oda­tă cu datinile, omul trăieşte şi lumina sărbătorii Crăciu­nu­lui, lumina din suflet. Cră­ciunul trebuie să aibă gus­tul ade­vă­rat al bucuriei. Pentru că are un gust, bucuria. Bucuria es­te curată. Iar ade­vărata tradiţie era simplă. Totul era simplu şi curat. O bogăţie a simpli­tăţii.

- Cum se ţineau datinile Săr­bă­torilor de iarnă, în satul buco­vinean al naşterii dvs., Boteşti?

- Ţăranul se pregătea din vreme pentru a sărbători sfânta zi a Naş­te­rii Domnului Nostru Iisus Hristos, Logosul care s-a coborât din ceruri, pe această fărâmă de ţărână. Ţăra­nul primea în suflet încă de copil frumuseţea acestor datini. Când ve­neau sărbătorile, ţă­ranii făceau o potecă prin zăpadă, drept către gar­durile ce-i despărţeau prin gră­dini, de vecinii lor. Încât pre­otul nu mai trebuia să ocolească pe dru­muri, ci ajungea mai repede, direct prin grădinile oamenilor. Asta era legă­tura sufletească, adânc omenească, între săteni. Un semn al frăţietăţii şi al credinţei. În ajunul Crăciu­nu­lui, preotul, însoţit de copii de până în 10-12 ani, îşi făcea auzit glasul prin cuvintele "Naşterea Domnului! Naş­terea Domnului!". Cel care urma să primească preo­tul în casa lui, înainte de zorii zilei, îşi aprindea un felinar. Ajungea preotul în casa omului, copiii strigau în curte. Preotul cu icoana, în­soţit de un cântăreţ, intra în casă, şi familia întreagă, după vârstă, săruta icoana. Copiii care aşteptau afară stri­gând aveau pregătite de către gazdă mici daruri: co­lăcei, nuci, mere, şi preotul con­tinua drumul vestirii prin sat. Fiecare familie de ţă­rani trăia emoţia deo­se­bită a acelui început al Crăciunului ca pe o vecernie care pregătea sărbătoarea de a doua zi. De Crăciun, oamenii erau la biserică, în veşminte de sărbătoare. Se îmbrăcau mai gros, cu sumane sau co­joace, şi ră­mâ­neau la slujbă, la Sfânta Liturghie, până la capăt. Aca­să, povesteau ceea ce-şi aminteau din Evan­ghelia zilei şi, uneori, ceea ce reţineau din cuvân­tul citit la strană, Ca­zania. Erau bătrâni care mergeau la biserică di­mi­neaţa, la Utrenie, şi, pe rând, rosteau la momentul po­tri­vit, Psalmul 50,pe care-l cunoşteau pe dinafară. Aşa că în ziua Sărbă­torii Crăciunului, totul era pregătit, pen­tru ca în casă să fie duhul şi gustul bucu­riei. Sărbă­torile Crăciunului erau ţinute cu sfin­ţenie. Băieţii, după primul an de şcoală, aveau pre­gă­tite dinainte stele, cu care mergeau şi colindau în casele oamenilor: "Naş­terea Ta Hris­toase/ Dum­ne­zeu/ Lumina cunoştinţei". Ştiau colindul vechi, curat şi simplu, iar ţăranii erau foarte atenţi cum îl rosteau cei mici, pentru că şi ei cunoşteau cuvintele. Pe atunci, copiii nu erau aşa de copleşiţi de daruri încât să nu mai aibă loc de jucării în casele lor. Nu era aşa. În viaţa satului, un copil se bucura de orice bom­boană care i se dădea. Era mai mult un simbol. Era alt­ceva. Dacă primea ceva de îmbrăcat, orice, o hăinuţă sau altceva, acelea se făceau mai mult în casă şi erau cu adevărat frumoase. La fel ca tot ce făceau pe atunci ţăranii, cu mâinile lor. Iată, aici, la mine, sunt lucruri vechi în casă. Am făcut colecţie. Şi am dus şi-n alte părţi din colecţia mea. Aceste obiecte simple ale ţăra­nului sunt de o fru­museţe rară. Ţăranii, bărbaţii şi fe­meile, îşi pregăteau tot ce era de folos şi toate nevoile casei lor erau aco­perite de lucrurile lor pe care ştiau să şi le facă. Ei ştiau să-şi facă totul. Lucruri minunate, care sunt astăzi în aşa-zise mu­zee.

- Anul Nou se săr­­bătorea pe a­tunci? Egala ca im­por­tanţă Cră­ciu­nul?

- Sărbătoarea A­nu­­lui Nou era, de fapt, ziua Sfântului Ierarh Va­sile, şi a­tunci, în ajunul a­cestei sărbători, obi­ceiul se schimba. În ce sens? Era moş­te­nire şi a unei vieţi lai­ce, să zic eu aşa, cu obi­ceiuri care pentru copii, în mod deo­se­bit, făceau foarte vii aceste seri de Anul Nou. Totul era într-o rânduială care astăzi nu mai este. În tot satul se auzeau ură­tori. Copiii mici veneau primii, înainte de a asfinţi soarele, la urat cu clopoţelul. Iar cei mai mari erau nevoiţi să aştepte până ce se însera. Nu ve­neau mai devreme. Veneau după vârstă, cu cât înainta noaptea. Şi în acele zile, toate la rând, oamenii nu lip­seau de la biserică şi nici nu lucrau. La fel ca în toate zilele de sărbători creştine, când ţăranul niciodată nu lucra. Şi avea mai mult spor în felul acesta. De Sărbă­toarea Botezului Domnului, ia­răşi era frumos. Cre­dincioşii îşi făceau din gheaţă o cruce şi se sfinţeau toate apele. Iar la biserică era săr­bătoare după rându­ială. Pentru că în trecut, oamenii aveau răbdare şi toate erau în rânduială. Asta era lumea trecutului, lumea sa­tului. O lume cu adevărat bogată în frumuseţe adâncă. Mai sunt urmele acestea? Să le vedem.

- În timpul războiului, aţi locuit în Bucureşti. Cum se ţineau datinile în Bucureştiul de altădată?

- Pe atunci, Parcul Domeniilor, în care am locuit eu, era un cartier tare liniştit. Obiceiurile satului se mai făceau simţite întrucâtva şi în oraş, pentru că mulţi de aici nu puteau să uite satul copilăriei lor. Biserica, şi la oraş, era cea care păstra miezul acestei bucurii a sărbă­to­rii. În toate zilele de sărbătoare ale Crăciunului, bucu­­reştenii erau prezenţi în număr însemnat în bi­serici. În familiile acestor oameni creştini era pace şi bucurie. Deşi ceva începuse să se schimbe deja. Erau tulburări mari, războiul bătea şi la uşile Bucureştiului, mulţi oa­meni lipseau din oraşul aflat sub bombarda­mente. Cu toate astea, oamenii îşi făceau dovedită cre­dinţa. Lu­mea era mai răvăşită, dar chiar şi în timpul bombar­damentelor, Parcul Domeniilor tot liniştit era. Se auzeau pe străzi trecând oltenii cu zarzavaturi, cu iaurt. Era linişte în sufletele oamenilor. Liniştea dobân­dită prin credinţă.

"Occidentul a adus obiceiuri care s-au aşezat şi care ne-au tulburat tradiţia"

- Azi, datinile noastre nu se mai celebrează la fel ca altădată. De ce?

- Imediat după război s-a petrecut ceva cu totul neaşteptat, mai ales în viaţa ţăranului. Ceva nedrept şi crud. Noi, toţi românii, am căzut pradă unei ideologii care s-a arătat de la început ostilă bisericii. Ţăranul a trăit o încer­care asemenea morţii, care l-a schim­bat. O schimbare care continuă şi azi. Urmele acestea curate ale datinilor s-au degradat, deşi obiceiurile nu s-au şters cu totul, dar obiceiurile nu sunt totuna cu datinile. Obiceiurile sunt schim­­bătoare. Dar prin puterea cre­din­ţei în­ţelegi că nu-ţi ră­mâne decât să ai con­ştiinţa că răul, chiar dacă pune stăpânire pe lume din ce în ce mai mult, nu poate pătrunde peste un anu­mit prag. Dia­vo­lul nu poate pune stăpânire pe sufletul omului. Cre­dinţa ne întăreşte mintea şi omul ştie că are de apărat toate înţele­surile luminate de cuvântul lui Dum­nezeu. Singura nădejde e tot în acest dar al credinţei, care este birui­toare, oricâtă su­ferinţă, oricât aivedea cum se întinde urâtul peste lu­me. E pa­radoxal a vorbi în acest mod, dar este în­dea­juns să privim lumea de astăzi, ca să vedem cum toate cele socotite cu ade­vărat bune sunt răs­turnate. Şi dacă ne amintim de cinstitele, curatele datini ale lumii sa­tului, colin­dătorii de atunci au amuţit, glasurile lor nu se mai aud. Lu­mea este sub o povară a cantităţii. S-au tot adunat atâtea lucruri străine de binele şi fru­museţea de care are nevoie sufletul. E neorânduială în toate. Parcă o forţă, un duh necunoscut ar conduce lu­mea spre ceea ce trăim. Astăzi, omul nu are alt­ceva de făcut de­cât să-şi salveze sufletul. Restul e un vai al neajun­su­rilor, al să­ră­ciei, al încercărilor acestei vieţi mate­riale. Lumea de astăzi visează aur. Visul, cenuşa viţe­lu­lui de aur care face cu ochiul din vistierii, a orbit ochii oa­menilor şi sufletele lor sunt sub greul acesta al poverii materiei. Lumea de astăzi este materialistă. Ur­mele frumoase şi bune ale trecutului s-au pierdut. Îna­in­taşii au plecat lăsându-ne urmele lor. Iară urma, ce înseam­nă urma? E calea de urmat. Dar ea s-a pierdut. Înainte, ţăranul trăia o viaţă simplă şi, de fapt, cel mai greu lucru este să re­do­bândeşti simplitatea, pentru că în simplitate e bo­găţia, iar în bogăţia aceasta a sim­pli­tăţii sunt valorile. Va­lorile nu se află în cantitate. Lu­mea asta este ca o cora­bie încărcată, şi care se scu­fun­dă, şi din care trebuie să arunci, eşti nevoit să arunci ce-i de prisos. Dar cine să facă lucrul acesta când oamenii trăiesc doar pentru a acumula? Dar nu trebuie să deznă­dăj­duim, pentru că am cădea într-un păcat din care e greu de ieşit. Este păcatul întristării. Nădejde nu poţi să ai dacă nu îţi cunoşti păcatele. Nu poţi să ai nădejde în ceva mai bun, dacă nu poţi să deosebeşti binele de rău. Asta-i lu­mea de azi. Nu o schimbăm noi, asta-i clar. Dar oa­menii se mai pot şi astăzi aduna, ca să fie împreună, în primul rând în bi­se­rică. Acolo unde tradiţia trebuie să fie bine păstrată, cu colin­dele vechi şi cu cântări psal­tice. Pentru că altfel Occidentul, iată, a adus obiceiuri care s-au aşe­zat şi care ne-au tulburat tradiţia. Trebuie să sal­văm cât putem. Dar oricum, eu nu mă pierd. Trag nă­dejdea în bine şi văd, şi dacă văd, mulţumesc lui Dum­nezeu că văd în ce lume trăiesc, pentru că alt­fel mă luau valurile lumii. Eu sunt treaz. Eu nu merg cu lu­mea.

"Nu arta te salvează, ci credinţa"

- Cum aţi ajuns la credinţa în Dumnezeu şi cum aţi păstrat credinţa în Hristos?

- Este greu de dat un răspuns. Un copil al sa­tului aflat între oameni încreştinaţi, cum sunt ţă­ranii, fiind botezat, devine creştin. Copilul poartă numele unui sfânt, poate chiar al unui apostol, care le-a propovăduit oamenilor. Apoi copilul acela creşte, lumea din jurul lui se schimbă, şi locul, şi obiceiurile. Şi odată ajuns la oraş, într-o lume mult schimbată faţă de aceea a sa­tului, este, pe deasupra, aşa cum s-a întâmplat cu mine, încercat şi de slăbiciunile oricărui student de la Academia de Belle-Arte din Bucureşti. O şcoală care îl pregătea să dobândească numele de artist. Arta devenea o încercare grea pentru tânărul plecat dintr-un sat. Acum, el trebuia să găsească prilejul de a face din numele lui un nume cunoscut. Iar asta era o ispită. O ispită nu rămâne singură, se leagă de altele. Cum ajunge un om astfel încercat să redo­bân­dească darul credinţei de la început - asta nu poate fi tra­dus prin cuvinte. Uneori, vine şi câte o clipă de tre­zire. O mână pe care ţi-o întinde Dumnezeu, prin su­flete apropiate şi mai tari în credinţă. Vin încer­cări, toa­tă viaţa este compusă din astfel de încer­cări, sunt lu­mini, sunt şi întunecimi. Viaţa omului e mai mult căzută în păcat, dar cum nădejdea prin credinţă este în izbăvirea de păcat, frumuseţea darului credinţei e un licăr necon­tenit de lumină. Te întăreşti în ceea ce tră­ieşti, îţi aminteşti de ce a fost bun în viaţă, dacă ai în­făp­tuit ceva folositor. Un pictor, cum este cel care vă vorbeşte, are un dar deosebit din partea lui Dumnezeu: darul vederii, în înţelesul adânc. Şi acest dar se cere a fi cultivat o viaţă întreagă. Niciodată nu poţi să spui gata, acum am învăţat un meşteşug. Abia de la o anu­me treaptă începi să vezi că îţi sunt puse la încercare puterea de a face şi puterea de a înţelege ceea ce ai de făcut, pentru că îţi dai seama de neputinţele în care te găseşti. De abia atunci poţi să spui că ai ajuns să în­ţelegi ceva. Nu arta te salvează, ci credinţa. Ea îţi lumi­nează şi darul tău de pictor.

Florile dalbe, flori de măr

- La sfârşit, d-le Paul Gherasim, aş vrea să ne vor­biţi şi despre grupul "Prolog" din care faceţi par­­te. Mai ales că la prima expoziţie a grupului au fost mai multe sim­bo­luri care vă legau de Sărbă­toarea Naş­­terii Dom­nu­lui.

- Da, fac parte dintr-un grup nu­mit "Prolog". Este un grup de pictori de vârste diferite. Gru­pul are un tre­cut de peste 20 de ani. Cu totul sem­ni­ficativ, prima ex­poziţie a aces­tui grup a avut loc în 1985, într-o sală din Bucu­reşti, în preaj­ma Sărbă­torii Crăciunului. Du­­pă câte îmi amin­tesc, titlul expoziţiei era "Floare de măr". Nu ne-am gândit să facem această expoziţie decât în urma unei experienţe consimţite de către toţi. Anume, de a ne în­tâlni primăvara, într-o livadă plină de meri în­floriţi. Am urmărit să ajungem acolo înainte ca mu­gurii să fi dat în floare. Aşa că am prins dimineţi, în zori, când tocmai se petrecea această minune a Naturii. Era la ră­săritul soarelui, în grădină, şi albinele trezite înaintea noastră erau acolo, de parcă ne aşteptau şi ele. Mugurii se dezmorţeau sub pică­tu­rile de rouă ale di­mi­neţii şi sub sărutul albinelor. Noi, cu caiete de desen, ne-am pro­pus să uităm de tot ceea ce lucrasem până atunci şi să desenăm ca nişte copii - muguri, ramuri cu flori de măr. Într-o încercare neo­bişnuită, o încer­care mistică, prin care să uităm de noi înşine. Desigur că făcuseră şi alţi pictori înaintea noastră, în mod stră­lucit, desene după flori şi după plante. Pictori cunos­cuţi, îndeosebi pic­torul german Albrecht Dürer, unul dintre fruntaşii de­senului din întreaga lume. Sigur, au fost şi alţii, Leo­nardo Da Vinci, şi alţii mai apropiaţi în timp. Dar noi nu ne-am propus să facem dovadă de iscusinţă. Ci mai degrabă am luat asta ca pe un canon. Voiam să vedem cum ne putem lumina vederea faţă de natura ce o pic­tam. Pentru că natura este inspiratoare. Apoi, unul din­tre prieteni a propus să facem o ex­poziţie. Asta ne-a mirat. Ni s-a părut ceva mult prea îndrăzneţ şi nepo­trivit. Cum să apari în faţa colegilor şi a celor care ur­măreau viaţa breslei noastre, cu astfel de lucruri, care păreau fie o naivitate fără margini, fie o îndrăzneală fără margini? Totuşi, am făcut-o. Doi oameni apro­piaţi, poetul Ioan Alexandru şi istoricul de artă şi filo­soful Andrei Pleşu au scris câte un text po­tri­vit. Erau ca o apărare pen­tru noi. Ioan Ale­xandru şi-a numit cu­vântul său - "Lo­gosul florii de măr".

- De ce aţi ales să vă des­chi­deţi ex­poziţia toc­mai în preajma Cră­ciu­nu­lui?

- Noi, dacă am pictat muguri şi flori de măr, ne-am gândit şi la colind, la floarea de măr. Şi nu a fost sin­gura dată când noi, gru­pul "Prolog", am fă­cut expoziţii de Cră­­ciun. S-a mai în­tâmplat şi anul trecut. Eu, ne­mer­gând acolo, am scris un text, cu un fragment din care mi s-ar părea potrivit să încheiem interviul pentru "For­mula AS":
"Din an în an, mireasma florii de măr a fost un ose­bit prilej de bucurie.
Suntem în aşteptarea marii sărbători a Naşterii Domnului. Acum, ne bucurăm iar împreună.
Sub albul rece al zăpezii, mugurii rămân pe ra­mu­rile lor şi vor reîmbrăca albul înflorit în lumina În­vie­rii.
PROLOG e reînnoită aşteptare".


CARTE DE VIZITĂ

* Născut la 25 iunie 1925 în satul Boteşti-Ho­rod­niceni, jud. Suceava.
* Studii de desen şi pictură între anii 1943-1947 la Academia de Arte Fru­moase din Bucureşti, cu pro­fe­sorii Nico­lae Dărăscu (desen) şi Jean Al. Steriadi (pictură).
* În 1946 expune la Salonul de Pri­măvară, pri­mind premiul al II-lea.
* Devine membru în Sindicatul Arte­lor Fru­moa­se, iar în anul 1950 membru fon­dator al UAP, secţia Pictură, Bucu­reşti.