Potecile din zăpadă
- Revista "Formula AS" se străduie de ani de zile să salveze memoria Crăciunului de altădată, pe când era cinstit și prăznuit de toți românii, ca o mare sărbătoare creștină. De ce trebuie păstrat spiritul originar al Crăciunului, domnule Paul Gherasim?
- Tradiția este o cale a sfințeniei și a păstrării frumosului. Iar frumusețea înveșmântează binele. Prin această mare și însemnată sărbătoare, noi, ca popor creștin de 2000 de ani, ne străduim să retrăim neîncetat duhul credinței, prin datinile lăsate de înaintași. În lumea satului, datinile erau păstrate întru curăția lor, așa cum fuseseră moștenite. Și odată cu datinile, omul trăiește și lumina sărbătorii Crăciunului, lumina din suflet. Crăciunul trebuie să aibă gustul adevărat al bucuriei. Pentru că are un gust, bucuria. Bucuria este curată. Iar adevărata tradiție era simplă. Totul era simplu și curat. O bogăție a simplității.
- Cum se țineau datinile Sărbătorilor de iarnă, în satul bucovinean al nașterii dvs., Botești?
- Țăranul se pregătea din vreme pentru a sărbători sfânta zi a Nașterii Domnului Nostru Iisus Hristos, Logosul care s-a coborât din ceruri, pe această fărâmă de țărână. Țăranul primea în suflet încă de copil frumusețea acestor datini. Când veneau sărbătorile, țăranii făceau o potecă prin zăpadă, drept către gardurile ce-i despărțeau prin grădini, de vecinii lor. Încât preotul nu mai trebuia să ocolească pe drumuri, ci ajungea mai repede, direct prin grădinile oamenilor. Asta era legătura sufletească, adânc omenească, între săteni. Un semn al frățietății și al credinței. În ajunul Crăciunului, preotul, însoțit de copii de până în 10-12 ani, își făcea auzit glasul prin cuvintele "Nașterea Domnului! Nașterea Domnului!". Cel care urma să primească preotul în casa lui, înainte de zorii zilei, își aprindea un felinar. Ajungea preotul în casa omului, copiii strigau în curte. Preotul cu icoana, însoțit de un cântăreț, intra în casă, și familia întreagă, după vârstă, săruta icoana. Copiii care așteptau afară strigând aveau pregătite de către gazdă mici daruri: colăcei, nuci, mere, și preotul continua drumul vestirii prin sat. Fiecare familie de țărani trăia emoția deosebită a acelui început al Crăciunului ca pe o vecernie care pregătea sărbătoarea de a doua zi. De Crăciun, oamenii erau la biserică, în veșminte de sărbătoare. Se îmbrăcau mai gros, cu sumane sau cojoace, și rămâneau la slujbă, la Sfânta Liturghie, până la capăt. Acasă, povesteau ceea ce-și aminteau din Evanghelia zilei și, uneori, ceea ce rețineau din cuvântul citit la strană, Cazania. Erau bătrâni care mergeau la biserică dimineața, la Utrenie, și, pe rând, rosteau la momentul potrivit, Psalmul 50, pe care-l cunoșteau pe dinafară. Așa că în ziua Sărbătorii Crăciunului, totul era pregătit, pentru ca în casă să fie duhul și gustul bucuriei. Sărbătorile Crăciunului erau ținute cu sfințenie. Băieții, după primul an de școală, aveau pregătite dinainte stele, cu care mergeau și colindau în casele oamenilor: "Nașterea Ta Hristoase/ Dumnezeu/ Lumina cunoștinței". Știau colindul vechi, curat și simplu, iar țăranii erau foarte atenți cum îl rosteau cei mici, pentru că și ei cunoșteau cuvintele. Pe atunci, copiii nu erau așa de copleșiți de daruri încât să nu mai aibă loc de jucării în casele lor. Nu era așa. În viața satului, un copil se bucura de orice bomboană care i se dădea. Era mai mult un simbol. Era altceva. Dacă primea ceva de îmbrăcat, orice, o hăinuță sau altceva, acelea se făceau mai mult în casă și erau cu adevărat frumoase. La fel ca tot ce făceau pe atunci țăranii, cu mâinile lor. Iată, aici, la mine, sunt lucruri vechi în casă. Am făcut colecție. Și am dus și-n alte părți din colecția mea. Aceste obiecte simple ale țăranului sunt de o frumusețe rară. Țăranii, bărbații și femeile, își pregăteau tot ce era de folos și toate nevoile casei lor erau acoperite de lucrurile lor pe care știau să și le facă. Ei știau să-și facă totul. Lucruri minunate, care sunt astăzi în așa-zise muzee.
- Anul Nou se sărbătorea pe atunci? Egala ca importanță Crăciunul?
- Sărbătoarea Anului Nou era, de fapt, ziua Sfântului Ierarh Vasile, și atunci, în ajunul acestei sărbători, obiceiul se schimba. În ce sens? Era moștenire și a unei vieți laice, să zic eu așa, cu obiceiuri care pentru copii, în mod deosebit, făceau foarte vii aceste seri de Anul Nou. Totul era într-o rânduială care astăzi nu mai este. În tot satul se auzeau urători. Copiii mici veneau primii, înainte de a asfinți soarele, la urat cu clopoțelul. Iar cei mai mari erau nevoiți să aștepte până ce se însera. Nu veneau mai devreme. Veneau după vârstă, cu cât înainta noaptea. Și în acele zile, toate la rând, oamenii nu lipseau de la biserică și nici nu lucrau. La fel ca în toate zilele de sărbători creștine, când țăranul niciodată nu lucra. Și avea mai mult spor în felul acesta. De Sărbătoarea Botezului Domnului, iarăși era frumos. Credincioșii își făceau din gheață o cruce și se sfințeau toate apele. Iar la biserică era sărbătoare după rânduială. Pentru că în trecut, oamenii aveau răbdare și toate erau în rânduială. Asta era lumea trecutului, lumea satului. O lume cu adevărat bogată în frumusețe adâncă. Mai sunt urmele acestea? Să le vedem.
- În timpul războiului, ați locuit în București. Cum se țineau datinile în Bucureștiul de altădată?
- Pe atunci, Parcul Domeniilor, în care am locuit eu, era un cartier tare liniștit. Obiceiurile satului se mai făceau simțite întrucâtva și în oraș, pentru că mulți de aici nu puteau să uite satul copilăriei lor. Biserica, și la oraș, era cea care păstra miezul acestei bucurii a sărbătorii. În toate zilele de sărbătoare ale Crăciunului, bucureștenii erau prezenți în număr însemnat în biserici. În familiile acestor oameni creștini era pace și bucurie. Deși ceva începuse să se schimbe deja. Erau tulburări mari, războiul bătea și la ușile Bucureștiului, mulți oameni lipseau din orașul aflat sub bombardamente. Cu toate astea, oamenii își făceau dovedită credința. Lumea era mai răvășită, dar chiar și în timpul bombardamentelor, Parcul Domeniilor tot liniștit era. Se auzeau pe străzi trecând oltenii cu zarzavaturi, cu iaurt. Era liniște în sufletele oamenilor. Liniștea dobândită prin credință.
"Occidentul a adus obiceiuri care s-au așezat și care ne-au tulburat tradiția"
- Azi, datinile noastre nu se mai celebrează la fel ca altădată. De ce?
- Imediat după război s-a petrecut ceva cu totul neașteptat, mai ales în viața țăranului. Ceva nedrept și crud. Noi, toți românii, am căzut pradă unei ideologii care s-a arătat de la început ostilă bisericii. Țăranul a trăit o încercare asemenea morții, care l-a schimbat. O schimbare care continuă și azi. Urmele acestea curate ale datinilor s-au degradat, deși obiceiurile nu s-au șters cu totul, dar obiceiurile nu sunt totuna cu datinile. Obiceiurile sunt schimbătoare. Dar prin puterea credinței înțelegi că nu-ți rămâne decât să ai conștiința că răul, chiar dacă pune stăpânire pe lume din ce în ce mai mult, nu poate pătrunde peste un anumit prag. Diavolul nu poate pune stăpânire pe sufletul omului. Credința ne întărește mintea și omul știe că are de apărat toate înțelesurile luminate de cuvântul lui Dumnezeu. Singura nădejde e tot în acest dar al credinței, care este biruitoare, oricâtă suferință, oricât ai vedea cum se întinde urâtul peste lume. E paradoxal a vorbi în acest mod, dar este îndeajuns să privim lumea de astăzi, ca să vedem cum toate cele socotite cu adevărat bune sunt răsturnate. Și dacă ne amintim de cinstitele, curatele datini ale lumii satului, colindătorii de atunci au amuțit, glasurile lor nu se mai aud. Lumea este sub o povară a cantității. S-au tot adunat atâtea lucruri străine de binele și frumusețea de care are nevoie sufletul. E neorânduială în toate. Parcă o forță, un duh necunoscut ar conduce lumea spre ceea ce trăim. Astăzi, omul nu are altceva de făcut decât să-și salveze sufletul. Restul e un vai al neajunsurilor, al sărăciei, al încercărilor acestei vieți materiale. Lumea de astăzi visează aur. Visul, cenușa vițelului de aur care face cu ochiul din vistierii, a orbit ochii oamenilor și sufletele lor sunt sub greul acesta al poverii materiei. Lumea de astăzi este materialistă. Urmele frumoase și bune ale trecutului s-au pierdut. Înaintașii au plecat lăsându-ne urmele lor. Iară urma, ce înseamnă urma? E calea de urmat. Dar ea s-a pierdut. Înainte, țăranul trăia o viață simplă și, de fapt, cel mai greu lucru este să redobândești simplitatea, pentru că în simplitate e bogăția, iar în bogăția aceasta a simplității sunt valorile. Valorile nu se află în cantitate. Lumea asta este ca o corabie încărcată, și care se scufundă, și din care trebuie să arunci, ești nevoit să arunci ce-i de prisos. Dar cine să facă lucrul acesta când oamenii trăiesc doar pentru a acumula? Dar nu trebuie să deznădăjduim, pentru că am cădea într-un păcat din care e greu de ieșit. Este păcatul întristării. Nădejde nu poți să ai dacă nu îți cunoști păcatele. Nu poți să ai nădejde în ceva mai bun, dacă nu poți să deosebești binele de rău. Asta-i lumea de azi. Nu o schimbăm noi, asta-i clar. Dar oamenii se mai pot și astăzi aduna, ca să fie împreună, în primul rând în biserică. Acolo unde tradiția trebuie să fie bine păstrată, cu colindele vechi și cu cântări psaltice. Pentru că altfel Occidentul, iată, a adus obiceiuri care s-au așezat și care ne-au tulburat tradiția. Trebuie să salvăm cât putem. Dar oricum, eu nu mă pierd. Trag nădejdea în bine și văd, și dacă văd, mulțumesc lui Dumnezeu că văd în ce lume trăiesc, pentru că altfel mă luau valurile lumii. Eu sunt treaz. Eu nu merg cu lumea.
"Nu arta te salvează, ci credința"
- Cum ați ajuns la credința în Dumnezeu și cum ați păstrat credința în Hristos?
- Este greu de dat un răspuns. Un copil al satului aflat între oameni încreștinați, cum sunt țăranii, fiind botezat, devine creștin. Copilul poartă numele unui sfânt, poate chiar al unui apostol, care le-a propovăduit oamenilor. Apoi copilul acela crește, lumea din jurul lui se schimbă, și locul, și obiceiurile. Și odată ajuns la oraș, într-o lume mult schimbată față de aceea a satului, este, pe deasupra, așa cum s-a întâmplat cu mine, încercat și de slăbiciunile oricărui student de la Academia de Belle-Arte din București. O școală care îl pregătea să dobândească numele de artist. Arta devenea o încercare grea pentru tânărul plecat dintr-un sat. Acum, el trebuia să găsească prilejul de a face din numele lui un nume cunoscut. Iar asta era o ispită. O ispită nu rămâne singură, se leagă de altele. Cum ajunge un om astfel încercat să redobândească darul credinței de la început - asta nu poate fi tradus prin cuvinte. Uneori, vine și câte o clipă de trezire. O mână pe care ți-o întinde Dumnezeu, prin suflete apropiate și mai tari în credință. Vin încercări, toată viața este compusă din astfel de încercări, sunt lumini, sunt și întunecimi. Viața omului e mai mult căzută în păcat, dar cum nădejdea prin credință este în izbăvirea de păcat, frumusețea darului credinței e un licăr necontenit de lumină. Te întărești în ceea ce trăiești, îți amintești de ce a fost bun în viață, dacă ai înfăptuit ceva folositor. Un pictor, cum este cel care vă vorbește, are un dar deosebit din partea lui Dumnezeu: darul vederii, în înțelesul adânc. Și acest dar se cere a fi cultivat o viață întreagă. Niciodată nu poți să spui gata, acum am învățat un meșteșug. Abia de la o anume treaptă începi să vezi că îți sunt puse la încercare puterea de a face și puterea de a înțelege ceea ce ai de făcut, pentru că îți dai seama de neputințele în care te găsești. De abia atunci poți să spui că ai ajuns să înțelegi ceva. Nu arta te salvează, ci credința. Ea îți luminează și darul tău de pictor.
Florile dalbe, flori de măr
- La sfârșit, d-le Paul Gherasim, aș vrea să ne vorbiți și despre grupul "Prolog" din care faceți parte. Mai ales că la prima expoziție a grupului au fost mai multe simboluri care vă legau de Sărbătoarea Nașterii Domnului.
- Da, fac parte dintr-un grup numit "Prolog". Este un grup de pictori de vârste diferite. Grupul are un trecut de peste 20 de ani. Cu totul semnificativ, prima expoziție a acestui grup a avut loc în 1985, într-o sală din București, în preajma Sărbătorii Crăciunului. După câte îmi amintesc, titlul expoziției era "Floare de măr". Nu ne-am gândit să facem această expoziție decât în urma unei experiențe consimțite de către toți. Anume, de a ne întâlni primăvara, într-o livadă plină de meri înfloriți. Am urmărit să ajungem acolo înainte ca mugurii să fi dat în floare. Așa că am prins dimineți, în zori, când tocmai se petrecea această minune a Naturii. Era la răsăritul soarelui, în grădină, și albinele trezite înaintea noastră erau acolo, de parcă ne așteptau și ele. Mugurii se dezmorțeau sub picăturile de rouă ale dimineții și sub sărutul albinelor. Noi, cu caiete de desen, ne-am propus să uităm de tot ceea ce lucrasem până atunci și să desenăm ca niște copii - muguri, ramuri cu flori de măr. Într-o încercare neobișnuită, o încercare mistică, prin care să uităm de noi înșine. Desigur că făcuseră și alți pictori înaintea noastră, în mod strălucit, desene după flori și după plante. Pictori cunoscuți, îndeosebi pictorul german Albrecht Dürer, unul dintre fruntașii desenului din întreaga lume. Sigur, au fost și alții, Leonardo Da Vinci, și alții mai apropiați în timp. Dar noi nu ne-am propus să facem dovadă de iscusință. Ci mai degrabă am luat asta ca pe un canon. Voiam să vedem cum ne putem lumina vederea față de natura ce o pictam. Pentru că natura este inspiratoare. Apoi, unul dintre prieteni a propus să facem o expoziție. Asta ne-a mirat. Ni s-a părut ceva mult prea îndrăzneț și nepotrivit. Cum să apari în fața colegilor și a celor care urmăreau viața breslei noastre, cu astfel de lucruri, care păreau fie o naivitate fără margini, fie o îndrăzneală fără margini? Totuși, am făcut-o. Doi oameni apropiați, poetul Ioan Alexandru și istoricul de artă și filosoful Andrei Pleșu au scris câte un text potrivit. Erau ca o apărare pentru noi. Ioan Alexandru și-a numit cuvântul său - "Logosul florii de măr".
- De ce ați ales să vă deschideți expoziția tocmai în preajma Crăciunului?
- Noi, dacă am pictat muguri și flori de măr, ne-am gândit și la colind, la floarea de măr. Și nu a fost singura dată când noi, grupul "Prolog", am făcut expoziții de Crăciun. S-a mai întâmplat și anul trecut. Eu, nemergând acolo, am scris un text, cu un fragment din care mi s-ar părea potrivit să încheiem interviul pentru "Formula AS":
"Din an în an, mireasma florii de măr a fost un osebit prilej de bucurie.
Suntem în așteptarea marii sărbători a Nașterii Domnului. Acum, ne bucurăm iar împreună.
Sub albul rece al zăpezii, mugurii rămân pe ramurile lor și vor reîmbrăca albul înflorit în lumina Învierii.
PROLOG e reînnoită așteptare".
CARTE DE VIZITĂ
* Născut la 25 iunie 1925 în satul Botești-Horodniceni, jud. Suceava.
* Studii de desen și pictură între anii 1943-1947 la Academia de Arte Frumoase din București, cu profesorii Nicolae Dărăscu (desen) și Jean Al. Steriadi (pictură).
* În 1946 expune la Salonul de Primăvară, primind premiul al II-lea.
* Devine membru în Sindicatul Artelor Frumoase, iar în anul 1950 membru fondator al UAP, secția Pictură, București.