Am mai scris aici despre moda de succes a bioficţiunilor care au ca subiect artişti celebri. Romancieri şi cineaşti de prima mână sau doar meseriaşi reinventează vieţile - sau doar episoade din ele - ale unor scriitori, pictori, compozitori care au marcat cultura universală, scontând pe curiozitatea publicului pentru personalităţi mitizate şi folosind bogatul material documentar şi exegetic adunat în timp. Şi la noi sunt tentative de acest gen, de n-ar fi să amintesc decât romanul Florinei Ilis despre Eminescu, Vieţi paralele, sau pe cel al lui Radu Paraschivescu despre Caravaggio, Fluturele negru. În lumea anglo-saxonă cred că niciun scriitor important n-a rămas "neficţionalizat", de la Shakespeare la Virginia Woolf, Conan Doyle şi H.G. Wells. Americanul Jay Parini e profesor de literatură, biograf de scriitori şi romancier, iar dintre cele şapte romane publicate până acum, cel mai cunoscut (şi datorită ecranizării) e Ultima gară, tradus la noi în 2009, şi care are ca subiect sfârşitul lui Lev Tolstoi. Best-sellerul mai recent al lui Parini pe care vi-l recomand azi e reconstituirea biografiei lui Herman Melville, o viaţă "ca un roman", plină de aventuri riscante, de naufragii existenţiale şi refuz al încorsetărilor sociale. O viaţă nefericită, dar care a hrănit capodopere de o actualitate perenă. Născut la New York într-o familie în care atât bunicul patern, cât şi cel matern îşi câştigaseră prin fapte de bravură statutul de eroi naţionali, Herman şi-a pierdut tatăl la 12 ani şi a rămas sub tutela unei mame dominatoare. Situaţia financiară precară a familiei îl obligă să muncească din adolescenţă, deşi încă de atunci îşi descoperise pasiunea pentru citit şi scris, precum şi atracţia pentru călătorii pe mare, căreia îi dă curs, întâi ca mus pe o navă comercială, apoi ca marinar pe o balenieră ce pescuieşte în mările Sudului. După un an şi jumătate la bord, evadează de pe nava condusă de un căpitan nebun-tiranic şi rămâne patru săptămâni pe o insulă din Marchize, în mijlocul unui trib de canibali, taipi. Când îşi dă seama că viaţa îi e în primejdie, fuge spre mare, e luat de o altă balenieră, ajunge prizonier în Tahiti, evadează şi de acolo şi, la bordul unei fregate, se întoarce la Boston. Aventurile acestea sunt narate în primele lui cărţi, "Taipi" (1846) şi "Omoo" (1847), care au succes atât în Anglia cât şi în America, fiindcă descriu paradisuri exotice, viaţa triburilor primitive, libertatea lor absolută, inclusiv de a-şi mânca duşmanii. Faima de scriitor şi aventurier curajos a lui Herman o determină pe romanţioasa Elisabeth Shaw, fiica unui influent judecător, să-i devină soţie în 1847. Jay Parini îşi construieşte romanul pe mai multe planuri alternative. Avem povestirea la persoana I a nefericitei neveste Lizzie - care trebuie să suporte caracterul dificil, izbucnirile brutale şi lungile absenţe ale soţului, cu care are patru copii, doi băieţi şi două fete, plus răutăţile soacrei autoritare -, intersectată cu relatarea unui autor omniscient a aventurilor pe mare şi uscat şi a zbuciumului psihic ale scriitorului, experienţe din care se nasc operele lui. Psihologic, autorul lui Moby Dick, aşa cum îl vede Parini, e un personaj sfâşiat de imposibilitatea opţiunii între "marile şi mişcătoarele pustietăţi" acvatice şi pământul ferm al ţărmului, ce implică mărginire. Herman Melville e un veşnic nemulţumit, un marinar nefericit pe uscat, atras de riscuri chiar şi în scris, romanele lui punând probleme morale şi filosofice neconvenţionale, pe care epoca le refuză. Atracţia pentru prietenia virilă, pe care izolarea echipajului şi pândirea primejdiilor mortale o favorizează, insatisfacţia vieţii conjugale şi a (i)responsabilităţii paterne, misterele impermeabile ale sufletului omenesc şi dezolarea de a se simţi un exclus fac din Melville un nihilist cu simţul tragic al naufragiului. Dar, spre deosebire de celebrul său personaj, Barthelby, scribul care preferă să nu scrie, H.M. scrie tocmai despre ceea ce îl exasperează. Eroii lui sunt singuratici, marginali, declasaţi dintr-o societate ale cărei reguli le refuză fiindcă le îngrădesc libertatea, oameni ce se auto-distrug, obsedaţi de ţeluri de neatins. Personaje care îi seamănă: căpitanul Ahab, urmărind în van monstrul alb, Barthelby închis în vidul rezistenţei pasive, Pierre, scriitorul blestemat care merge din eşec în eşec, până la marginea nebuniei, marinarul bâlbâit Billy Budd... Însuşi Melville îşi contemplă în romanul lui Parini dezastrul existenţial: moartea celor doi fii, de care e psihologic răspunzător, ruptura amară de lumea aşezată, insuccesele literare repetate. Scriitorul a murit în 1891, aproape uitat. Au trebuit câteva decenii pentru a fi recunoscut ca scriitor genial iar din burta balenei sale albe să iasă o suită de mari scriitori americani, de la Hemingway la Pynchon.
Selecţia "Formula As"
* Jay Parini, "Rătăcirile lui Herman Melville", traducere şi note de Luana Schidu, Ed. Humanitas (tel. 0376/74.33.82), colecţia "Raftul Denisei", 420 p.
Am mai scris aici despre moda de succes a bioficţiunilor care au ca subiect artişti celebri. Romancieri şi cineaşti de prima mână sau doar meseriaşi reinventează vieţile - sau doar episoade din ele - ale unor scriitori, pictori, compozitori care au marcat cultura universală, scontând pe curiozitatea publicului pentru personalităţi mitizate şi folosind bogatul material documentar şi exegetic adunat în timp. Şi la noi sunt tentative de acest gen, de n-ar fi să amintesc decât romanul Florinei Ilis despre Eminescu, Vieţi paralele, sau pe cel al lui Radu Paraschivescu despre Caravaggio, Fluturele negru. În lumea anglo-saxonă cred că niciun scriitor important n-a rămas "neficţionalizat", de la Shakespeare la Virginia Woolf, Conan Doyle şi H.G. Wells. Americanul Jay Parini e profesor de literatură, biograf de scriitori şi romancier, iar dintre cele şapte romane publicate până acum, cel mai cunoscut (şi datorită ecranizării) e Ultima gară, tradus la noi în 2009, şi care are ca subiect sfârşitul lui Lev Tolstoi. Best-sellerul mai recent al lui Parini pe care vi-l recomand azi e reconstituirea biografiei lui Herman Melville, o viaţă "ca un roman", plină de aventuri riscante, de naufragii existenţiale şi refuz al încorsetărilor sociale. O viaţă nefericită, dar care a hrănit capodopere de o actualitate perenă. Născut la New York într-o familie în care atât bunicul patern, cât şi cel matern îşi câştigaseră prin fapte de bravură statutul de eroi naţionali, Herman şi-a pierdut tatăl la 12 ani şi a rămas sub tutela unei mame dominatoare. Situaţia financiară precară a familiei îl obligă să muncească din adolescenţă, deşi încă de atunci îşi descoperise pasiunea pentru citit şi scris, precum şi atracţia pentru călătorii pe mare, căreia îi dă curs, întâi ca mus pe o navă comercială, apoi ca marinar pe o balenieră ce pescuieşte în mările Sudului. După un an şi jumătate la bord, evadează de pe nava condusă de un căpitan nebun-tiranic şi rămâne patru săptămâni pe o insulă din Marchize, în mijlocul unui trib de canibali, taipi. Când îşi dă seama că viaţa îi e în primejdie, fuge spre mare, e luat de o altă balenieră, ajunge prizonier în Tahiti, evadează şi de acolo şi, la bordul unei fregate, se întoarce la Boston. Aventurile acestea sunt narate în primele lui cărţi, "Taipi" (1846) şi "Omoo" (1847), care au succes atât în Anglia cât şi în America, fiindcă descriu paradisuri exotice, viaţa triburilor primitive, libertatea lor absolută, inclusiv de a-şi mânca duşmanii. Faima de scriitor şi aventurier curajos a lui Herman o determină pe romanţioasa Elisabeth Shaw, fiica unui influent judecător, să-i devină soţie în 1847. Jay Parini îşi construieşte romanul pe mai multe planuri alternative. Avem povestirea la persoana I a nefericitei neveste Lizzie - care trebuie să suporte caracterul dificil, izbucnirile brutale şi lungile absenţe ale soţului, cu care are patru copii, doi băieţi şi două fete, plus răutăţile soacrei autoritare -, intersectată cu relatarea unui autor omniscient a aventurilor pe mare şi uscat şi a zbuciumului psihic ale scriitorului, experienţe din care se nasc operele lui. Psihologic, autorul lui Moby Dick, aşa cum îl vede Parini, e un personaj sfâşiat de imposibilitatea opţiunii între "marile şi mişcătoarele pustietăţi" acvatice şi pământul ferm al ţărmului, ce implică mărginire. Herman Melville e un veşnic nemulţumit, un marinar nefericit pe uscat, atras de riscuri chiar şi în scris, romanele lui punând probleme morale şi filosofice neconvenţionale, pe care epoca le refuză. Atracţia pentru prietenia virilă, pe care izolarea echipajului şi pândirea primejdiilor mortale o favorizează, insatisfacţia vieţii conjugale şi a (i)responsabilităţii paterne, misterele impermeabile ale sufletului omenesc şi dezolarea de a se simţi un exclus fac din Melville un nihilist cu simţul tragic al naufragiului. Dar, spre deosebire de celebrul său personaj, Barthelby, scribul care preferă să nu scrie, H.M. scrie tocmai despre ceea ce îl exasperează. Eroii lui sunt singuratici, marginali, declasaţi dintr-o societate ale cărei reguli le refuză fiindcă le îngrădesc libertatea, oameni ce se auto-distrug, obsedaţi de ţeluri de neatins. Personaje care îi seamănă: căpitanul Ahab, urmărind în van monstrul alb, Barthelby închis în vidul rezistenţei pasive, Pierre, scriitorul blestemat care merge din eşec în eşec, până la marginea nebuniei, marinarul bâlbâit Billy Budd... Însuşi Melville îşi contemplă în romanul lui Parini dezastrul existenţial: moartea celor doi fii, de care e psihologic răspunzător, ruptura amară de lumea aşezată, insuccesele literare repetate. Scriitorul a murit în 1891, aproape uitat. Au trebuit câteva decenii pentru a fi recunoscut ca scriitor genial iar din burta balenei sale albe să iasă o suită de mari scriitori americani, de la Hemingway la Pynchon.
Am mai scris aici despre moda de succes a bioficţiunilor care au ca subiect artişti celebri. Romancieri şi cineaşti de prima mână sau doar meseriaşi reinventează vieţile - sau doar episoade din ele - ale unor scriitori, pictori, compozitori care au marcat cultura universală, scontând pe curiozitatea publicului pentru personalităţi mitizate şi folosind bogatul material documentar şi exegetic adunat în timp. Şi la noi sunt tentative de acest gen, de n-ar fi să amintesc decât romanul Florinei Ilis despre Eminescu, Vieţi paralele, sau pe cel al lui Radu Paraschivescu despre Caravaggio, Fluturele negru. În lumea anglo-saxonă cred că niciun scriitor important n-a rămas "neficţionalizat", de la Shakespeare la Virginia Woolf, Conan Doyle şi H.G. Wells. Americanul Jay Parini e profesor de literatură, biograf de scriitori şi romancier, iar dintre cele şapte romane publicate până acum, cel mai cunoscut (şi datorită ecranizării) e Ultima gară, tradus la noi în 2009, şi care are ca subiect sfârşitul lui Lev Tolstoi. Best-sellerul mai recent al lui Parini pe care vi-l recomand azi e reconstituirea biografiei lui Herman Melville, o viaţă "ca un roman", plină de aventuri riscante, de naufragii existenţiale şi refuz al încorsetărilor sociale. O viaţă nefericită, dar care a hrănit capodopere de o actualitate perenă. Născut la New York într-o familie în care atât bunicul patern, cât şi cel matern îşi câştigaseră prin fapte de bravură statutul de eroi naţionali, Herman şi-a pierdut tatăl la 12 ani şi a rămas sub tutela unei mame dominatoare. Situaţia financiară precară a familiei îl obligă să muncească din adolescenţă, deşi încă de atunci îşi descoperise pasiunea pentru citit şi scris, precum şi atracţia pentru călătorii pe mare, căreia îi dă curs, întâi ca mus pe o navă comercială, apoi ca marinar pe o balenieră ce pescuieşte în mările Sudului. După un an şi jumătate la bord, evadează de pe nava condusă de un căpitan nebun-tiranic şi rămâne patru săptămâni pe o insulă din Marchize, în mijlocul unui trib de canibali, taipi. Când îşi dă seama că viaţa îi e în primejdie, fuge spre mare, e luat de o altă balenieră, ajunge prizonier în Tahiti, evadează şi de acolo şi, la bordul unei fregate, se întoarce la Boston. Aventurile acestea sunt narate în primele lui cărţi, "Taipi" (1846) şi "Omoo" (1847), care au succes atât în Anglia cât şi în America, fiindcă descriu paradisuri exotice, viaţa triburilor primitive, libertatea lor absolută, inclusiv de a-şi mânca duşmanii. Faima de scriitor şi aventurier curajos a lui Herman o determină pe romanţioasa Elisabeth Shaw, fiica unui influent judecător, să-i devină soţie în 1847. Jay Parini îşi construieşte romanul pe mai multe planuri alternative. Avem povestirea la persoana I a nefericitei neveste Lizzie - care trebuie să suporte caracterul dificil, izbucnirile brutale şi lungile absenţe ale soţului, cu care are patru copii, doi băieţi şi două fete, plus răutăţile soacrei autoritare -, intersectată cu relatarea unui autor omniscient a aventurilor pe mare şi uscat şi a zbuciumului psihic ale scriitorului, experienţe din care se nasc operele lui. Psihologic, autorul lui Moby Dick, aşa cum îl vede Parini, e un personaj sfâşiat de imposibilitatea opţiunii între "marile şi mişcătoarele pustietăţi" acvatice şi pământul ferm al ţărmului, ce implică mărginire. Herman Melville e un veşnic nemulţumit, un marinar nefericit pe uscat, atras de riscuri chiar şi în scris, romanele lui punând probleme morale şi filosofice neconvenţionale, pe care epoca le refuză. Atracţia pentru prietenia virilă, pe care izolarea echipajului şi pândirea primejdiilor mortale o favorizează, insatisfacţia vieţii conjugale şi a (i)responsabilităţii paterne, misterele impermeabile ale sufletului omenesc şi dezolarea de a se simţi un exclus fac din Melville un nihilist cu simţul tragic al naufragiului. Dar, spre deosebire de celebrul său personaj, Barthelby, scribul care preferă să nu scrie, H.M. scrie tocmai despre ceea ce îl exasperează. Eroii lui sunt singuratici, marginali, declasaţi dintr-o societate ale cărei reguli le refuză fiindcă le îngrădesc libertatea, oameni ce se auto-distrug, obsedaţi de ţeluri de neatins. Personaje care îi seamănă: căpitanul Ahab, urmărind în van monstrul alb, Barthelby închis în vidul rezistenţei pasive, Pierre, scriitorul blestemat care merge din eşec în eşec, până la marginea nebuniei, marinarul bâlbâit Billy Budd... Însuşi Melville îşi contemplă în romanul lui Parini dezastrul existenţial: moartea celor doi fii, de care e psihologic răspunzător, ruptura amară de lumea aşezată, insuccesele literare repetate. Scriitorul a murit în 1891, aproape uitat. Au trebuit câteva decenii pentru a fi recunoscut ca scriitor genial iar din burta balenei sale albe să iasă o suită de mari scriitori americani, de la Hemingway la Pynchon.
Alte articole din acest numar
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
