Radioul era un submarin rusesc cu clape de pian, deasupra lui era o păpuşă mică, verde şi urâtă. Îl păzea, probabil, doar era atât de greu să te scufunzi seară de seară pe sub unde şi frecvenţe, ca să prinzi frânturi din vocea plină de purici a lui Neculai Constantin Munteanu. Păpuşa aia era un spion deghizat, puricii erau fabricaţi în laboratoare secrete şi se numeau "bruiaj", iar ceea ce căutam noi era o insulă numită Europa Liberă. Pe insula asta se ajungea al naibii de greu, trebuia să navighezi cu dibăcie prin porturi străine, să asculţi toate limbile pământului, să schimbi cu repeziciune frecvenţa când naufragiai în mările cu sâsâieli şerpeşti şi ţipete de vârcolaci, hărţi nehaşurate ale oceanului de unde, în fine, trebuia să tot roteşti butoanele submarinului, pentru ca, într-un târziu, să auzi ecoul ceţos şi slab din Rapsodia Română, codul secret al insulei, semnul magic că ai ajuns aproape. Pe ţărmul ăsta ascuns, despre care nu aveai voie să vorbeşti la şcoală, trăiau nişte oameni liberi care spuneau adevărul. Tatăl nostru, carele era pe pământ, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, era un om rău. Asta se spunea acolo, la Europa Liberă, iar pe Lunca Siretului începeau să pâlpâie felinarele, strada se golea, se umplea de noapte, umbre şi iarnă, în blocuri se aprindeau luminile, iar eu plecam de lângă submarin, lăsam păpuşa verde şi pe Uca să-l păzească şi intram în Titanic. Aici era cald şi bine, potriveam pernele, miroseam cearceaful, trăgeam plapuma până la nas, vorbele lui Neculai Constantin Munteanu se amestecau încet, deveneau o şuşoteală moale, aţipeam. Dimineaţa, submarinul rămânea tăcut, o cutie mare, uriaşă, păzită de o păpuşă mică, verde şi urâtă. Uca îmi zâmbea, îmi spunea "bună dimineaţa", mă gândeam că nici în noaptea asta nu ne-am izbit de vreun aisberg, că Titanicul a plutit liniştit pe o mare fără vise, mă gândeam că alături de Uca nu mi se poate întâmpla nimic rău. Uca: bucuria, răsfăţul, zâna mea bună, omul care îmi purta de grijă atunci când părinţii mei erau departe. Aici, în garsoniera ei de pe Lunca Siretului din Drumul Taberei, se găseau toate lucrurile de care aveam nevoie: terenul de fotbal care se întindea de la calorifer la scaun, locul unde Dinamo câştiga în fiecare zi la scoruri astronomice meciurile cu Steaua, draperiile verzi, după care puteam sta ascuns cu orele ca să privesc strada şi blocurile, fotolii care deveneau munţi, dulapuri care se preschimbau în peşteri, toate obiectele alea - un urs de bronz, o lumânare-faraon, un derviş metalic, nişte vulturi de lemn - care începeau să se mişte şi să vorbească odată ce le atingeam cu mâna şi începeam să le spun poveşti. Era bine la Uca, regatul meu din garsoniera unui bloc cu patru etaje.
Iar submarinul, submarinul era doar un aparat radio în timpul zilei, naviga pe mări liniştite - teatru radiofonic, concerte de pian şi orchestră, ştiri despre realizări măreţe, fotbal minut cu minut - până-n seara aceea când şi eu, şi Uca, am îngheţat şi ne-am lipit unul de altul sub plapumă. Venise, dintr-odată, iarna în garsoniera din Drumul Taberei, ne era frig, cumplit de frig, iar frigul acela nu venea de la caloriferele reci, nici de la temperatura de afară, deşi era decembrie, deşi n-aveam reşou. Submarinul nostru se izbise de un aisberg şi se scufunda încet. Europa Liberă ne spunea că la Timişoara se trage în oameni, că acum, aici, într-un decembrie fără zăpadă, a început revoluţia.
Mingea de 35
Nu ştiam ce înseamnă asta, revoluţie, învăţasem la şcoală că ar fi fost una, demult, în 1848, şi că oamenii care o făcuseră n-au avut parte de o soartă prea bună. I-am spus asta lui Uca, iar ea mi-a zis să tac. Uca nu-mi spunea niciodată să tac, de la ea învăţasem ce e răsfăţul, ce înseamnă să ai întotdeauna dreptate, să câştigi orice partidă de tabinet, chiar dacă nu ai cărţi bune, ea era singurul om de pe pământ căruia îi puteam spune ce vreau să mi se cumpere, iar ea chiar să-mi cumpere lucrul ăla. Uca nu mă contrazicea, iar acum îmi spunea să tac. Am tăcut, iar tăcerea asta plutea prin cameră, grea şi nefirească, se aşeza peste lucruri, iar lucrurile deveneau şi ele tăcute. Terenul de fotbal devenise
Licurici
Submarinul era pornit, păpuşa verde şi urâtă a dat uşor din cap, semn că mă salută. Revoluţia se mutase de la Timişoara la Bucureşti, venise seara şi nu ne puteam dezlipi de radio. Tăcerea era din nou de gheaţă, Titanicul se micşorase, intrase la apă, ne scufundam încet, etaj cu etaj, ajunsesem la parter şi pluteam mai departe, Uca şi cu mine, invizibili, prin noapte, pe patul nostru fermecat peste care zburau gloanţele.
Când ne-am trezit, era vineri, era ceaţă şi începeau să se întâmple lucruri. Mai întâi, păpuşa verde a căzut de pe radio, apoi, dinăuntru, din radio, au anunţat că un general, Vasile Milea, s-a sinucis, apoi a sunat telefonul, Uca a răspuns, era mama mea, mama mea care spunea că trebuie să rămân acolo de Crăciun, că Bucureştiul e paralizat, e revoluţie, că fratele meu mare e pe străzi, la demonstraţii, apoi tovarăşul Nicolae Ceauşescu a zburat cu elicopterul şi o voce din submarinul rusesc a strigat că suntem liberi, că dictatorul a fugit, apoi am simţit bucuria aia uriaşă, nu ştiu de unde venea, am simţit că mă ia pe sus, că mă ridic şi ating tavanul mai repede ca dervişul pe care îl puneam să zboare, am atins tavanul, m-am plimbat pe el o vreme, apoi am coborât, am tras draperiile verzi, am deschis geamul şi am strigat din tot pieptul, "am înviiiiiiiiiiins". Din toate blocurile alea, şi erau multe, şi erau şi de zece etaje, nu mai striga nimeni, doar eu, şi atunci Uca m-a tras înapoi, speriată, "ce faci, nebunule, vrei să te împuşte?", mi-a zis, dar mie nu-mi păsa, i-am strigat asta, că nu-mi pasă, că ea cu toţi oamenii ăia din blocuri, ascunşi după draperii, sunt nişte laşi, că am învins, că suntem liberi, am mai strigat o dată, pe toată Lunca Siretului se auzea numai vocea mea. Uca a închis fereastra, era cât pe-aci să-mi prindă degetele, la uşă a sunat cineva, m-am speriat şi eu, s-a speriat şi Uca, într-un târziu a deschis, era doamna Sandu, ne chema la ea, la televizor, să vedem revoluţia. Ne-am uitat la revoluţie până târziu, în noapte, i-am recunoscut pe Ion Caramitru şi pe Sergiu Nicolaescu, îi văzusem doar în atâtea filme, doar că în filmul la care ne uitam acum, gloanţele care zburau zburau de-adevăratelea, iar pe teroriştii ăia nu-i vedea nimeni, mama lor de terorişti ticăloşi, erau ca nişte licurici gloanţele, lăsau dâre lungi de lumină, dar armata era cu noi, armata avea tancuri, iar oamenii se suiseră pe ele şi fluturau steagul, steagul nu mai avea stemă, eram atât de fericit, aproape că uitasem că nu am să fac Crăciunul acasă, cu toţi ai mei.
Apoi a fost trist. Uca n-avea brad, a aprins doar lumânarea-faraon şi m-a luat în braţe ca să nu plâng, mi-era dor de mama, de fraţi, voiam acasă, mă plictisisem de garsoniera aia, mă gândeam la darurile pe care mi le-a adus Moşul, mi-era ciudă că sunt aici, cu ea, că revoluţia a făcut ca niciun troleibuz sau autobuz să nu mai meargă dinspre Drumul Taberei spre centru. Şi mai ştiu că Uca s-a închis în baie şi a plâns pe înfundate, mult, foarte mult timp.
Abia după ce i-au împuşcat pe Elena şi pe Nicolae, seara, târziu, am ajuns acasă. La televizor erau desene animate, cadourile mele stăteau neatinse sub pom. Le-am desfăcut. Moşul
Reproduceri după picturi de FRANCISC CHIUARIU
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
