Crăciunul de pe submarin

Matei Florian
Regatul

Radioul era un submarin rusesc cu clape de pian, deasupra lui era o păpușă mică, verde și urâtă. Îl păzea, probabil, doar era atât de greu să te scufunzi seară de sea­ră pe sub unde și frecvențe, ca să prinzi frânturi din vocea plină de purici a lui Neculai Constantin Mun­teanu. Păpușa aia era un spion deghizat, puricii erau fabricați în laboratoare secrete și se numeau "bruiaj", iar ceea ce căutam noi era o insulă numită Europa Li­beră. Pe insula asta se ajungea al naibii de greu, tre­buia să navighezi cu dibăcie prin porturi străine, să as­culți toate limbile pământului, să schimbi cu repe­zi­ciu­ne frecvența când naufragiai în mările cu sâsâieli șer­pești și țipete de vârcolaci, hărți nehașurate ale ocea­nului de unde, în fine, trebuia să tot rotești butoa­nele submarinului, pentru ca, într-un târziu, să auzi ecoul cețos și slab din Rapsodia Română, codul secret al insulei, semnul magic că ai ajuns aproape. Pe țăr­mul ăsta ascuns, despre care nu aveai voie să vorbești la școală, trăiau niște oameni liberi care spuneau ade­vărul. Tatăl nostru, carele era pe pământ, tovarășul Ni­colae Ceaușescu, era un om rău. Asta se spunea acolo, la Europa Liberă, iar pe Lunca Siretului începeau să pâl­pâie felinarele, strada se golea, se umplea de noap­te, umbre și iarnă, în blocuri se aprindeau luminile, iar eu plecam de lângă submarin, lăsam păpușa verde și pe Uca să-l păzească și intram în Titanic. Aici era cald și bine, potriveam pernele, miroseam cearceaful, trăgeam plapuma până la nas, vorbele lui Neculai Constantin Munteanu se amestecau încet, deveneau o șușoteală moale, ațipeam. Dimineața, submarinul rămânea tăcut, o cutie mare, uriașă, păzită de o păpușă mică, verde și urâtă. Uca îmi zâmbea, îmi spunea "bună dimineața", mă gândeam că nici în noaptea asta nu ne-am izbit de vreun aisberg, că Titanicul a plutit liniștit pe o mare fără vise, mă gândeam că alături de Uca nu mi se poate întâmpla nimic rău. Uca: bucuria, răsfățul, zâna mea bună, omul care îmi purta de grijă atunci când părinții mei erau departe. Aici, în garsoniera ei de pe Lunca Siretului din Drumul Taberei, se găseau toate lucrurile de care aveam nevoie: terenul de fotbal care se întin­dea de la calorifer la scaun, locul unde Dinamo câștiga în fiecare zi la scoruri astronomice meciurile cu Stea­ua, draperiile verzi, după care puteam sta ascuns cu ore­le ca să privesc strada și blocurile, fotolii care deve­neau munți, dulapuri care se preschimbau în peșteri, toa­te obiectele alea - un urs de bronz, o lumânare-fa­raon, un derviș metalic, niște vulturi de lemn - care în­cepeau să se miște și să vorbească odată ce le atin­geam cu mâna și începeam să le spun povești. Era bine la Uca, regatul meu din garsoniera unui bloc cu patru etaje.
Iar submarinul, submarinul era doar un aparat radio în timpul zilei, naviga pe mări liniștite - teatru radio­fonic, concerte de pian și orchestră, știri despre rea­li­zări mărețe, fotbal minut cu minut - până-n seara a­ceea când și eu, și Uca, am înghețat și ne-am li­pit unul de altul sub plapumă. Venise, dintr-oda­tă, iarna în gar­soniera din Drumul Taberei, ne era frig, cumplit de frig, iar frigul acela nu venea de la caloriferele reci, nici de la temperatura de afară, deși era de­cembrie, deși n-aveam reșou. Sub­marinul nostru se izbise de un aisberg și se scufunda încet. Eu­ropa Liberă ne spunea că la Ti­mișoara se trage în oameni, că acum, aici, în­tr-un decembrie fără zăpadă, a început revoluția.

Mingea de 35

Nu știam ce înseamnă asta, revoluție, învă­țasem la școală că ar fi fost una, demult, în 1848, și că oamenii care o făcuseră n-au avut parte de o soartă prea bună. I-am spus asta lui Uca, iar ea mi-a zis să tac. Uca nu-mi spunea niciodată să tac, de la ea învățasem ce e răsfățul, ce înseamnă să ai întotdeauna dreptate, să câștigi orice partidă de tabinet, chiar dacă nu ai cărți bune, ea era singurul om de pe pământ căruia îi puteam spune ce vreau să mi se cumpere, iar ea chiar să-mi cum­pere lucrul ăla. Uca nu mă con­tra­zicea, iar acum îmi spunea să tac. Am tăcut, iar tăcerea asta plutea prin ca­meră, grea și nefirească, se așe­za peste lucruri, iar lu­cru­rile deveneau și ele tăcu­te. Terenul de fotbal de­ve­nise doar un linoleum, dra­periile mi se păreau pră­­foase, fara­o­nul, ursul, dervișul și pă­pușa verde - niște obiecte neînsuflețite, nesuferite, bătrânicioase. I-am spus că am să plec de la ea, că la ea e urât, că mi-e dor de frații și de pri­etenii mei, că în blocul ei stau numai bătrâni, că n-am cu cine să mă joc. Eram rău, sim­țeam răutatea asta cu toți porii pielii, simțeam că se întâmplă ceva și nu înțele­geam prea bine ce, mă zgân­dărea cuvântul ăsta, "revoluție", aș fi vrut să pri­cep de ce se tra­ge în oa­meni, de ce e Uca atât de tăcută, de ce nai­ba n-a în­ceput încă să ningă, de ce e pornit sub­marinul în tim­pul zilei, de ce păpușa verde nu gă­sește Europa Liberă mai repede. Străzile erau și ele mute, oamenii dispă­ru­seră în blocuri, fuseseră înghițiți cu toții, poate nici nu existaseră vreodată. Atunci mi-am dat seama că vreau o minge, că eu n-am minge, că îmi trebuie neapărat o minge și nu orice fel de min­ge, ci o minge verde, de 35, o minge care să nu fie ova­lizată. I-am spus toate astea lui Uca. Nici nu m-a în­trebat ce înseamnă "ovalizată", asta știam doar eu și toți băieții care jucau fotbal, mi-a dat 35 de lei și mi-a spus să am mare grijă afară. N-am înțeles ce voia să spună, doar fusesem la Materna de sute de ori, făceam fix cinci minute de pe Lunca Sire­tului până acolo. "Sunt mare, mă descurc", i-am spus, am trântit ușa de la intrare, am coborât în fugă trei etaje și am ieșit în stradă. Știu că era ceață, știu că n-am în­tâlnit pe ni­meni. Era o zi ciudată, aș fi vrut să ningă, iar pentru că nu ningea, îmi doream mingea aia de 35. Am ajuns la Ma­terna, Materna era închisă. M-am tot în­vârtit în ju­rul magazinului, m-am uitat la program, era joi, era di­mineață, trebuia să fie deschis. Nu era. Abia târziu, tip­til, ascunsă, înfrigurată, dinăuntru a ieșit o vânzătoare: "Copilule, ce naiba faci aici? Du-te aca­să! Tu nu vezi că s-a tras în geam? Da, da, de sus, de pe blocul ăla!" Mi-a arătat blocul, mi-a arătat pe unde trecuse glonțul. Geamul de la Materna era crăpat, un glonț trecuse pe acolo, mi s-a făcut îngrozitor de frică și am fugit acasă la Uca. Când sunt revoluții, se în­chi­de Materna și nu mai poți să-ți cumperi mingi de 35, mi-am spus și am intrat în casă.

Licurici

Submarinul era pornit, păpușa verde și urâtă a dat ușor din cap, semn că mă salută. Revoluția se mutase de la Timișoara la București, venise seara și nu ne pu­team dezlipi de radio. Tăcerea era din nou de gheață, Ti­tanicul se micșorase, intrase la apă, ne scufundam încet, etaj cu etaj, ajunsesem la parter și pluteam mai de­parte, Uca și cu mine, invizibili, prin noapte, pe pa­tul nostru fermecat peste care zburau gloanțele.
Când ne-am trezit, era vineri, era ceață și începeau să se întâmple lucruri. Mai întâi, păpușa verde a căzut de pe radio, apoi, dinăuntru, din radio, au anunțat că un ge­neral, Vasile Milea, s-a sinucis, apoi a sunat telefo­nul, Uca a răspuns, era mama mea, mama mea care spu­nea că trebuie să rămân acolo de Crăciun, că Bucu­reștiul e paralizat, e revoluție, că fratele meu mare e pe străzi, la demonstrații, apoi tovarășul Nicolae Ceau­șescu a zburat cu elicopterul și o voce din submarinul rusesc a strigat că suntem liberi, că dictatorul a fugit, apoi am simțit bucuria aia uriașă, nu știu de unde ve­nea, am simțit că mă ia pe sus, că mă ridic și ating ta­vanul mai repede ca der­vi­șul pe care îl puneam să zboare, am atins tavanul, m-am plimbat pe el o vre­me, apoi am coborât, am tras draperiile verzi, am deschis gea­mul și am strigat din tot pieptul, "am în­viiiiiiiiiiins". Din toate blocu­rile alea, și erau multe, și erau și de zece etaje, nu mai striga nimeni, doar eu, și atunci Uca m-a tras îna­poi, speriată, "ce faci, nebu­nule, vrei să te împuște?", mi-a zis, dar mie nu-mi pă­sa, i-am strigat asta, că nu-mi pasă, că ea cu toți oa­menii ăia din blocuri, ascunși după draperii, sunt niște lași, că am învins, că suntem liberi, am mai stri­gat o dată, pe toată Lunca Siretului se auzea numai vocea mea. Uca a închis fereastra, era cât pe-aci să-mi prindă de­getele, la ușă a sunat cineva, m-am speriat și eu, s-a speriat și Uca, într-un târziu a deschis, era doam­na San­du, ne chema la ea, la televizor, să vedem revo­luția. Ne-am uitat la revoluție până târziu, în noapte, i-am recunoscut pe Ion Caramitru și pe Sergiu Nico­la­escu, îi văzusem doar în atâtea filme, doar că în filmul la care ne uitam acum, gloanțele care zburau zbu­rau de-adevăratelea, iar pe teroriștii ăia nu-i vedea nimeni, mama lor de teroriști ticăloși, erau ca niște licurici gloan­țele, lăsau dâre lungi de lumină, dar armata era cu noi, armata avea tancuri, iar oamenii se suiseră pe ele și fluturau steagul, steagul nu mai avea stemă, eram atât de fericit, aproape că uitasem că nu am să fac Crăciunul acasă, cu toți ai mei.
Apoi a fost trist. Uca n-avea brad, a aprins doar lu­mânarea-faraon și m-a luat în brațe ca să nu plâng, mi-era dor de mama, de frați, voiam acasă, mă plic­tisisem de garsoniera aia, mă gândeam la darurile pe care mi le-a adus Moșul, mi-era ciudă că sunt aici, cu ea, că revoluția a făcut ca niciun troleibuz sau autobuz să nu mai meargă dinspre Drumul Taberei spre centru. Și mai știu că Uca s-a închis în baie și a plâns pe înfun­date, mult, foarte mult timp.
Abia după ce i-au împușcat pe Elena și pe Nicolae, seara, târziu, am ajuns acasă. La televizor erau desene animate, cadourile mele stăteau neatinse sub pom. Le-am desfăcut. Moșul îmi adusese ciorapi, mănuși, bomboane, un joc de scrabble și o minge de 35. M-am gândit la el, cum o fi trecut în zbor prin toate gloanțele alea, apoi m-am gândit la Uca și i-am cerut iertare. O lă­sasem singură în Titanicul ei uriaș. Îmi venea să plâng și aș fi vrut să ningă, aș fi vrut ca mama să aprin­dă lumânările din brad și să cântăm colinde. N-a nins, dar mama a aprins lumânările din brad și am cântat colinde. Era bine, era de ajuns.

Reproduceri după picturi de FRANCISC CHIUARIU