Dacă n-aveai somn, cum mai pățea Buna, câteodată, poate că și iarna părea prea lungă. Mă trezeam câteodată și o auzeam cum cântă. Avea o voce subțire, subțire, și mă temeam să mă mișc în pat, ca nu cumva să se oprească. Muncile din zilele de iarnă erau migăloase, făcute cumva ca să treacă vremea. Câteodată, desfăceam boabele colorate de fasole din tecile uscate. Puneam deoparte boabele care făceau păstăile "împărătești", acelea lungi, cărnoase și fragede, și alegeam și "dibolarele", boabele albe, uriașe, care se umflau la fiert, de ajungeau cât o nucă. Și mai alegeam într-o cutiuță optsprezece boabe, cam egale ca mărime, nouă colorate toate într-un fel și nouă de altă culoare. Cu ele jucam țintar, moară, și dacă se întâmpla să câștig într-o seară, le păstram și pentru alte seri, ca să-mi aducă același noroc.
În alte zile spărgeam nuci și alune și alegeam miezul ca să-l pregătim pentru cozonacii de Crăciun. Alteori, mă trimitea Buna în pod, să iau sacul cu hainele rămase mici. Le tăiam în fâșii subțiri, făceam apoi gheme pe care le lua Reghina din vârful dealului și țesea din ele preșuri de pus înaintea ușii, ca să te ștergi pe picioare. Îmi plăcea când mă trimitea Buna în pod, căci aveam prilej să trec pe lângă locul în care erau ținuți cârnații în ger, la uscat. Prindeam câte un capăt de cârnaț, care se rupea, pocnind sec. Până ajungeam înapoi, în casă, era gata mâncat, dar Buna mă știa și-mi spunea mereu, așa, printre altele, că va prinde ea pisica aceea care-i începe toți cârnații și atunci va fi vai de pielea ei. Câtă vreme noi lucram, în cuptor se coceau mere sau bucăți de ludău, iar în oala roșie, care avea desenat pe ea un cap de leu, fierbeau boabe de porumb, în sirop de miere. Cam asta îmi era plata pentru muncile acelea care, de tare multe ori, părea că nu se mai termină.
La scărmănat de pene
În zilele în care viscolea și n-aveam cum să stau pe-afară, în serile foarte reci, în care până și câinii erau dezlegați și lăsați liberi ca să nu înghețe, o ajutam pe Buna să curețe penele de găină și de gâscă, strânse de-a lungul anului după tăierea păsărilor. Scărmănam penele, le "pihăleam", le curățam de codița din mijloc, care te-ar fi putut înțepa dacă ajungea într-o pernă ori într-o dună. Buna ședea pe ladă, eu pe un scăunaș mai mic. În fața noastră era sacul cu pene. Lângă el, un coș mai mare în care puneam penele deja curățate. Nu era greu ce făceam, dar trebuia tare multă răbdare. Țineam pana de codița aceea cu care poți să scrii dacă o ascuțești, și pe care nu mai știu acum cum o cheamă. Prindeam firele fine de puf de la vârf și, printr-o mișcare rapidă, care la mine era de multe ori smucitură, le rupeam de pe o parte. Apoi întorceam pana și le smulgeam și pe cele rămase pe partea cealaltă. Bețișorul îl aruncam în foc și ardea cu pocnituri vesele. Cu puful acela curat se umpleau apoi perne și dune de învelit și erau așa de calde și de ușoare, de-ți părea că poți să zbori, când te ascundeai sub ele. Într-o zi, când scărmănam penele, a venit la noi moșul Chimu, ca să-i spună ceva Bunii, ceva ce eu n-a trebuit să înțeleg, căci au vorbit tot pe șoptite și jumătate pe ungurește. După o vreme, moșul s-a cam moleșit de la căldură, căci șporiul Bunii încălzea tare, ori poate i s-a tras de la rachiul cu chimin pe care i l-a dat Buna. Sigur e că moșul a ațipit. Dormea stând pe scaun și, din când în când, tresărea, și atunci râdeam amândouă de el, râdeam pe înfundate, fără să ne putem opri. Iar când Moșul a început să vorbească prin somn, atunci am izbucnit ca lumea în râs, și penele din sită și din saci au început să zboare în toate direcțiile. În câteva clipe, șuba neagră a moșului a fost plină de pene. S-a trezit de râsul nostru și-a plecat bodogănind, numai el știe ce. Era ca un păsăroi uriaș. Călca apăsat și zburau penele în jurul lui. Ne-am uitat o vreme cum mergea prin omăt. Ningea tare și penele s-au amestecat cu fulgii.
Umbrele
Câteodată, n-avea nici Buna chef de lucru, și-atunci serile păreau și mai lungi. Buna stătea la locul ei, pe lăduca de lemne, eu mă învârteam fără rost, de colo, colo, și mai schimbam câte-o privire cu motanul adormit pe jumătate. Eram tare singure atunci, și eu, și Buna. Ca să mă înveselească, aprindea o lumânare, stingea becul, își sufleca mânecile și începea să-mi facă umbre pe perete. Își mișca mâinile și degetele în așa fel, încât vedeam pe peretele alb iepuri, capre și flori. Dacă-și îndoia cumva degetele, putea să-l facă pe câinele nostru, Leuțu. Cel mai mult îmi plăcea când pe perete apărea "cătana ungurească", cu pipă și chipiu înalt. În serile cu umbre, adormeam urmărind lumina pe care focul din sobă o juca pe pereți.
Stele de Crăciun
Aduna tot anul bucăți de hârtie colorată, staniol, celofan și le punea între foile unei cărți groase. Ne cerea și nouă staniolul de la ciocolata pe care o primeam la cine știe ce ocazie. Hârtiile acelea o bucurau tare și noi le adunam și i le duceam, căci plata era în gogoși, turtițe cu miere și nuci, ori pătrățele de mălai dulce. Întotdeauna, mătușa Catarina avea pentru noi ceva bun pus deoparte într-un vas mare, care stătea mereu pe cuptor, acoperit cu o ștergură. N-avea copii mătușa, trăia singură, și poate de aceea ne primea oricând, cu drag, pe toți pruncii de pe uliță.
Cam cu o săptămână înainte de Crăciun, mătușa Catarina începea lucrul la stele, stelele de Crăciun pentru brad. Ne lăsa și pe noi să vedem cum le face, dar numai cu condiția să stăm cuminți în jurul mesei, să nu ne mișcăm brusc, ca nu cumva să-i împrăștiem hârtiile și bucățile de staniol, aranjate în fața ei, după culori și mărimi. Pe masă mai avea un piaptăn mare de os, cu dinții mai lați, o vergelușă de sârmă, un ghem de ață roșie sau verde și ace de mai multe mărimi. Am uitat de călcătorul cu jar, așezat pe o cărămidă, și de foarfecele grele, acelea mari, de croitorie.
Înainte să înceapă, ne punea să-i cântăm încet colinda cu Sântionu și măruțul mărgăritar, care-i plăcea ei. Cântam aproape în șoaptă, ca să nu-i suflăm hârtiile de pe masă, dacă am fi prea avântați în colindat. În vremea asta, ea lua fiecare bucată de staniol, hârtie sau celofan și îndrepta cu călcătorul toate încrețiturile, îndoiturile și cutele. Trebuia să fie atentă, călcătorul greu putea să le rupă, dacă îl apăsa prea tare. Apoi ne întreba ce fel de stea vrem să ne facă, una mai mică, galbenă sau roșie, ori un steloi în toate culorile. De fiecare dată începeam cu câte o stea mai mică și asta era gata repede, căci mătușa Catarina era îndemânatică.
Aranja mai multe hârtii călcate una peste alta, deasupra lor punea un pahar de sticlă și desena cu un creion conturul rotund al paharului, apoi tăia hârtiile după contur și avea astfel mai multe cercuri colorate. Le tăia raze și obținea un fel de petale pe care le răsucea într-un fel anume, pe vergelușa de sârmă, ca să iasă niște forme ascuțite, ca niște conuri mici. După ce avea mai multe "flori" de astea gata, le găurea la mijloc cu un ac și le înșira pe o ață, una peste alta, așa încât obținea un fel de buzdugan mic cu țepi de staniol. Așa se face o stea mică. Pentru stelele mari, avea nevoie de bucăți mari de staniol, dar și de sfori mai groase și colorate. Făcea mătușa și stele "pieptănate". Le ziceam așa, pentru că înainte de a decupa cercuri din hârtiile colorate, trecea cu piaptănul mare peste ele, așa încât rămâneau niște dungi subțiri în urma dinților de os. Stelele astea erau mai prețioase, căci se făceau mai greu. Câteodată, ne lăsa și pe noi să-i "pieptănăm" hârtiile, ca s-o ajutăm la lucru. Stelele terminate le lega de o sfoară întinsă între două grinzi și numai în seara de Crăciun le muta în crengile brăduțului pe care-l ținea la fereastra dinspre drum. Când plecam, primeam de la ea în dar câte-o steluță și îi găseam loc întotdeauna "mai la vedere", pe crengille bradului de acasă, printre stelele și globurile de sticlă cumpărate de la oraș.
Câțiva ani la rând am ajutat-o pe mătușa Catarina să facă stele de Crăciun. Ultima dată, nu le-am mai pus în bradul de-acasă, le-am dus lui Feri, care murise în anul acela, înainte de prima ninsoare. Am legat stelele într-un alun de la marginea văii lângă care el își păștea caprele. De câteva ori, m-am dus să văd dacă mai sunt stelele agățate în alun. Odată, când ningea, l-am văzut și pe Feri acolo. Era făcut cumva din fulgii învălmășiți de vânt. Stelele au stat în alun până aproape de primăvară, apoi au dispărut. Le-o fi luat cineva, ori poate chiar Feri, ca să le pună la ele acasă, printre stelele de pe cer.
Bradul
Atunci Tata s-a aplecat și a lăsat lemnele să cadă cu zgomot pe podea, apoi s-a ridicat, și-a scuturat mănușile lovindu-și mâinile una de alta, și-a ridicat căciula care-i alunecase pe frunte și s-a uitat la mine în felul acela jucăuș în care mă privea când punea la cale vreo glumă. "Gata", a zis el apoi, "îi aci și Crăciunul! Numai de-ar veni Petrea la timp...." N-am înțeles de ce trebuia să vină de undeva unchiașul Petrea și ce avea el cu Crăciunul și n-am avut vreme să întreb, căci casa s-a umplut de mirosul crud al lemnelor proaspăt tăiate și de aerul rece care a mișcat o vreme perdeaua. M-am jucat apoi cu motanul care s-a trezit când lemnele s-au împrăștiat în fața sobei și ziua a trecut fără să-mi dau seama. Mama a stat mai mult pe la bucătărie. Tata a făcut focuri în toate camerele, semn că urma să vină musafiri pe la noi, iar Buna a copt pâinea și mi-a făcut și mie o păsăruică din aluat, cu ochișori din două boabe de piper. Era seară, deja, când a intrat în curte unchiașul Petrea, călcând greu cu hârzoabele legate peste cizme. Avea în spate rucsacul lui jerpelit, din stofă groasă și cafenie, și pe umăr purta un brad, nu prea mare, dar tare înfoiat, cu crengile dese. Unchiașul a înfipt bradul în zăpadă și-abia atunci am văzut cât era de frumos. Dintr-o dată, curtea întreagă parcă s-a schimbat și s-a strâns toată, cumva roată, lângă brad. Nu se vedea decât zăpada de lângă el și cerul de deasupra, plin de stelele care clipeau printre crengile lui. Atunci am simțit și eu că a venit, cu adevărat, Crăciunul. În curte era frig tare și un miros de ninsori străine și de sălbăticiuni.