IULIA VÂNTUR - Mă hrănesc cu blajinătatea moldovenească

- Încep interviul cu o declaraţie: te numeri prin­tre cele mai frumoase prezenţe de pe micul ecran. O frumuseţe luminoasă şi delicată, deloc vul­gară şi ostentativă, care merge direct la suflet. O fru­museţe care îmblânzeşte agresivitatea de la televizor. Cu toate astea, ai dis­părut de la ştirile PRO TV. De ce?

- Pur şi simplu, am nevoie de timp mai mult pentru mine. În­cepuse să mă oprime senzaţia că nu-mi a­par­­ţin. Aveam ne­voie de timp ca să-mi pot îndrepta atenţia şi către alte zone ale vie­­ţii, care sunt im­portante pentru mine şi care nu au legătură cu profesia. Dar de­ci­zia de a renunţa la ştiri n-a fost deloc uşoară. Multă vreme mi-am dorit să le fac pe toate la fel de bine şi să nu renunţ la nimic. Efortul era însă imens şi începuse să mă epuizeze. Funcţionam adesea ca un robot. Ca atare, mai curând silită de realitate de­cât dintr-o opţiune in­te­rioară, am ales să mă restrâng profesional, păstrând nu­mai rolul de co-prezentator la "Dansez pentru tine".

- Crăciunul bate la uşă. Cum îl aştepţi?

- Crăciunul e sărbătoarea mea preferată. Îmi aduce cel mai mult aminte de copilărie. Şi, de-a lungul anilor, am avut grijă să păstrez întregul ritual al pregătirii şi celebrării lui: împodobitul bradului, gătitul bucatelor tradiţionale, colindele... (Îmi colind şi acum părinţii, iar asta mă păstrează copil nu doar în ochii lor, dar şi în sufletul meu). Casa noastră din Iaşi e ca un glob de sticlă care ocroteşte, în afara timpului, a vremurilor şi mo­delor, atmosfera paşnică, tihnită şi profund emo­ţionantă a Crăciunului adevărat.

- Cum izbuteşti să-l salvezi? Nu te molipseşte fes­tivismul de carnaval al Crăciunului de la televizor?

- Pentru mine, Crăciunul este, în primul rând, o sărbătoare a sufletului. Eu am fost crescută în spiritul credinţei. Fireşte, în anii aceia, înţelegeam lucrurile în măsura în care îmi permitea mintea mea de copil. Pe Dumnezeu îl vedeam aşa cum era El întruchipat, în picturile din biserică sau în ilustraţiile din cărţi: cu barbă albă şi lungă şi cu privirea aţintită asupra noas­tră, a muritorilor. Ceea ce nu era deloc rău, fiindcă, pen­tru un copil, e important - cred eu - să existe un re­per care să-l ajute să facă diferenţa între bine şi rău şi să înţeleagă că acţiunile lui trebuie gândite şi în funcţie de impactul pe care îl au asupra celor din jur. Apoi, cres­când, am început să-mi rafinez înţelegerea, să do­bândesc profunzime, să depăşesc nivelul de "poveste cu Doamne-Doamne", am priceput că Dumnezeu nu e o forţă care doar te judecă şi te pedepseşte (aşa cum propovăduieşte Biserica), ci că Dumnezeu e iubire, com­­pasiune, înţelegere şi răbdare, Dumnezeu e prie­tenul meu cel mai bun şi cel mai înţelept, Dumnezeu e, într-adevăr, Tatăl Meu, e sprijinul meu în tot ce fac. Eu vorbesc cu Dumnezeu tot timpul, nu doar atunci când am nevoie de ceva. Îi mărturisesc şi bucuriile, şi temerile mele, îi cer sfatul când sunt nedumerită sau încurcată... Şi aşa, tot vorbind cu El (acel Dumnezeu despre care mintea, raţiunea, ne mai înghionteşte din când în când să ne punem teribila întrebare "Dar oare El chiar există?") am primit, în mai multe rânduri, dovada că El există cu-adevărat, că El e la fel de real ca eu şi tu, numai că într-un alt fel, pe un alt nivel. Au fost nişte momente din viaţa mea, nişte si­tuaţii care s-au rezolvat într-un asemenea mod, încât, indiferent cât de neîncrezătoare aş fi fost ra­ţional, mi-ar fi fost im­po­sibil să nu recunosc că Dumnezeu există! Or, înţele­gând şi simţind toate astea, cum aş putea să nu preţu­iesc simbolul Cră­ciunului?! În ce priveşte "starea Cră­ciunului", trăită cu inocenţa copilăriei, poate că o să râzi, dar o păstrez prin legătura pe care o am cu mama, prin faptul că vorbesc cu ea în fiecare zi la telefon. Exact ca în copilărie, mama mă întreabă dacă am mâncat, dacă m-am îmbrăcat bine ca să nu răcesc, dacă am dormit destul... Asta mă menţine într-o permanentă stare de copilăreală, de bucurie naivă, care-i face bine şi maturului care sunt.

- Există vreo amintire legată de un Crăciun mai aparte, care să-ţi fi rămas aninată de suflet?

- Ori de câte ori privesc în urmă, perioada asta a Crăciunului e legată indisolubil de părinţii mei, iar foto­grama care îmi răsare prima dată în minte e alcă­tuită din momente similare, care s-au tot lipit unele de altele, an după an: mă văd pe mine şi pe tata împodo­bind bradul şi pe mama alergând între bucătărie, unde pregăteşte bucate minunat de aro­mate, şi sufragerie, unde, după ce ne admiră capo­dopera, mai aşează şi ea câte un globuleţ pe crenguţele pe care noi le-am uitat. Şi mai am o amintire care mi-e foarte dragă, mai ales că e plină de haz: într-un an, cu câteva zile înainte de Crăciun, tata a decis să-şi ducă fetiţa pe derdeluş, mai ales că-i confecţionase el însuşi o săniuţă mândră foc. Şi aşa, tată şi fiică, am pornit pe dealul îmbrăcat într-o mantie albă, sclipitoare. Ajunşi în vârf, ne-am aşezat amândoi pe săniuţă, eu în faţă, tata în spate. Numai că, tocmai când să ne luăm avânt spre vale, săniuţa s-a rupt, astfel că tata a ră­mas înţe­penit în zăpa­dă, iar eu, călare pe ciotul de trăsurică fără roţi, am pornit în zbor spre capătul derde­lu­şu­lui. Până jos, am ţi­nut-o tot în­tr-un râs, după care, până a venit şi tata, am îngheţat boc­nă. (râde) Noroc că, odată ajun­să acasă, m-a luat mama în primire şi totul a fost în re­gulă: mi-a frecat palmele în­tr-ale ei ca să mi le dez­morţească, m-a schim­bat în haine calde, mi-a adus o far­furie cu mân­cărică abu­rindă... Du­pă ce m-am în­tre­mat, m-am pus pe treabă: când eram micuţă, îmi plă­cea să confecţionez ghir­­lande din hârtie co­lorată sau din beteală, cu care insistam să fie gar­nisită toată casa! (râ­de) Şi pentru că tot am pomenit de mân­ca­re, pen­tru mine, "mân­carea Crăciunului" este un soi de pră­jitură care, la noi, în Moldova, se numeşte "julfă" sau "Veşmintele Domnu­lui": foi subţiri, ca de plăcintă, în­siropate, şi umplute cu nucă a­mestecată cu miere. În fie­care an, înainte s-ajung acasă, mama mă întreabă "Ce vrei să-ţi pre­gătesc?", iar răspunsul meu e inva­riabil: "Julfă!". Aşa cum ştiu că e Paşte atunci când mă­­­nânc pască, aşa ştiu că e Crăciun atunci când mă­nânc "Veşmintele Dom­nului".

- Vei merge şi anul acesta la Iaşi?

- Nici nu s-ar putea altfel! De Crăciun voi fi la Iaşi! După aceea, nu ştiu încă ce-o să mai fac, pe unde o să ajung... (râde)

- O destinaţie fixă, inclusă de la o vreme în călă­toriile tale, e India. Ce te atrage într-o ţară atât de di­fe­rită de România?

- Sunt anumite locuri pe pământ, mai apropiate sau mai îndepărtate, unde, din clipa în care ajungi, simţi că începi să vibrezi altfel, parcă mai pe înalt, unde te simţi ca acasă, unde dobândeşti o pace interioară ca­re-ţi permite să te "vezi" pe tine însuţi mai bine şi mai clar. Pentru mine, există două astfel de locuri: Iaşiul şi India. India, în general, şi Rishikesh-ul, în particular. Rishikesh-ul este un oraş din districtul Dehradun, aflat în nordul ţării, la poalele lanţului muntos Himalaya. Hinduşii consideră Rishikesh-ul a fi un oraş sfânt, iar în zona aceasta, pe malul Gangelui, există mai multe temple, unele vechi, altele mai noi. Dar dincolo de toate aspectele acestea, Rishikesh-ul este un loc sfânt pentru sufletul meu. Acolo mă limpezesc în relaţia cu mine, iar limpezirea aceasta nu înseamnă nici frămân­tare şi nici angoase, ci înseamnă bucurie, linişte şi pa­ce. Şi o senzaţie de plutire: cât timp stau acolo, am im­presia că plutesc! E o energie incredibilă în spaţiul acela! De-asta tot trag eu acolo şi de-asta, peharta călă­toriilor mele în India, Rishikesh-ul este un punct fix. Întotdeauna însă fac incursiuni şi în alte zone ale ţării: îmi place să mă cufund în viaţa străzii, să in­teracţionez cu oameni din toate categoriile sociale şi de orice nivel de cultură. De la toţi găsesc că am ceva de învăţat. Şi mă fascinează faptul că acolo, cu cât sărăcia e mai mare, cu atât oamenii sunt mai fericiţi - vreau să spun că săracii de acolo, oamenii aceia care n-au de nici unele, care locuiesc pe stradă, sub cerul liber, care n-au bani, care nu ştiu care şi când le va fi următoarea masă, sunt fericiţi! Şi nu e un sentiment mimat, o faţadă pe care o adoptă în discuţia cu un străin, ci e un sentiment autentic: ei şi-au înţeles viaţa şi-au accep­tat-o aşa cum e şi, ca atare, sunt fericiţi! Sunt fericiţi pentru că există, pentru că trăiesc! Ce lecţie minunată: atât de simplă şi esen­ţială!

- Se pare că ţi-ai pierdut şi inima în India...

- Inima mea e me­reu cu mine şi nu cred că mi-ar fi util să o pierd. Serios vorbind, sentimentele din ini­ma mea sunt mereu calde, optimiste, frumoase, şi ele au legătură cu oa­menii calzi, optimişti şi fru­moşi din viaţa mea sau cu locurile minunate pe care le-am vi­zitat, aşa cum - ţi-am spus deja - este şi India. În de­talii nu aş dori totuşi să intru, fiindcă ele fac parte din sfera vieţii personale, iar viaţa personală îmi pla­ce să mi-o păstrez exact aşa: personală! Cred că aceasta este şi cea mai sănătoasă, dar şi cea mai elegantă atitudine.

- Care sunt valo­rile pe care mizezi a­cum, în acest punct al vieţii, dincolo de cele profesionale?

- Onestitatea, tole­ran­ţa (a mea şi a celor din jur), generozitatea, în sensul de a fi dispus să împărtăşeşti cu alţii fie sentimente, fie cu­noş­­tinţe, fie obiecte... Ăsta e probabil un alt mo­tiv pentru care mă duc des­tul de des aca­să, în Iaşi: ca să mă "hră­nesc" cu blajină­tatea mol­­­­­do­ve­neas­că. Căci ce în­seam­nă "blajin"? Blând, o­me­nos, paş­nic... Dispus deci să împărtăşeşti! Apoi, prietenia e una din­tre va­lorile mele de căpătâi - a fi prieten şi a me­rita să ai pri­eteni. Prietenii sunt cei care tolerează cel mai mult, ştiindu-te nu doar cu bune, dar şi cu rele, şi prie­tenii sunt, până la urmă, oglinda ta.

- Ultima întrebare: ce aştepţi de la 2014, ce va să vină numaidecât?

- 2013 a fost un an bun pentru mine, fiindcă mi-a adus multe schimbări şi mult curaj, aşa că, în 2014, aştept să "văd" efectele curajului meu proaspăt dobân­dit. Sper să fie un an cel puţin la fel de bun!