ALECU RENIȚĂ - jurnalist - "Foarte curând, Prutul va deveni un râu interior al României"

Basarabia, altfel decât o știți

Când am stat de vorbă cu Alecu Reniță, Re­pu­blica Moldova tocmai făcuse pasul istoric spre Uniunea Europeană. În liniștea încă­perii, cu glasul său blând și magnetic, dragul nostru prieten de peste Prut mi-a depănat, în premieră abso­lută pen­tru "Formula AS", povești dramatice despre desti­nul său și al Basarabiei. Urmărindu-l cu înfri­gu­rare, m-am gândit că acest Crăciun poate să însemne și re­naș­terea definitivă a visului Ro­mâniei Mari. Dar as­cul­tați, mai bine, povestea lui Alecu Reniță, cel cu nu­me de erou.

Basarabia nu a fost niciodată a Rusiei

- Domnule Alecu Reniță, de aproape un deceniu, sunteți cel mai apropiat și iubit prieten basarabean al re­vistei "For­mula AS", în care ați și publicat nu­me­roase articole. Credeam că vă cu­noaștem biografia, când am aflat cu surprindere că în Basarabia sun­teți considerat un... erou. Unul dintre luptătorii de peste Prut care înainte de '89 au înfruntat cu prețul vieții, im­periul sovietic. Cum poate să ajun­gă erou un adolescent?

- Îmi vine greu să cred că pot purta un nume de erou, deși am mai fost răsfățat astfel de câteva ori. De altfel, povestea pe care ur­mează s-o spun pare o altă viață a mea. Una peste care clădisem munți de uitare. Însă nu poți as­cunde la nesfârșit o suferință tră­ită. Dar poate că așa a fost scris: să vor­besc pentru prima oară, după 38 de ani de tăcere, în Țara mea, la "Formula AS". Poate că vă voi vorbi în numele sutelor de mii de români basarabeni care au fost asasinați fără să-și spună cuvântul cel de pe urmă. Dumnezeu m-a pă­zit să pot mărturisi un crâmpei din drama Basarabiei.

- Cum a început povestea dvs.?

- Era într-o vreme în care în Basarabia adevărul amuțise. Mai rău, mulți dintre compatrioții mei băteau mătănii în fața Moscovei. Eu eram pe atunci foarte tânăr, aveam 20 de ani, dar am consi­derat că trebuie să protestez și să spun deschis că Basarabia nu a fost ni­­ciodată a Rusiei, Basarabia este românească și este lo­cuită de români. Eu fac parte dintr-o generație post­belică, m-am născut în 1954, și nu aveam de unde să știu atunci prea multe despre istoria noastră, în ma­nua­lele după care învățasem nu mai apărea cuvântul Basa­rabia. După 1944, rușii făcuseră câteva experi­mente diabolice, ca să bage groaza în oameni și să-i facă să nu mai vorbească nimic despre istoria și limba lor. As­ta, după ce la prima lor ocupație, din 28 iunie 1940, fă­­cuseră alte grozăvii. Unele dintre aceste ex­perimente ale morții sunt puțin cunoscute în România. Așa că aș vrea să vă povestesc mai întâi depre ele, pentru că ne-au atins pe toți basarabenii, și pe cei din familia mea. Și mai târziu, m-au îndârjit să nu mă las îngenuncheat.

Cadrilul morții

- În 1944, basarabenii au fost luați în număr mare în armata sovietică. Peste 100.000 de tineri au fost înrolați cu forța și trimiși în linia întâi. Nu aveau nicio instrucție militară. I-au luat direct de la coarnele plu­gului și i-au aruncat în tranșee, din Polonia și până în Ger­mania. Atunci au murit foarte mulți flăcăi. Nu exis­tă sat în Basarabia care să nu aibă zeci de tineri uciși în perioada '44-'45. În unele sate, nu rămăseseră nici un sfert din bărbați. Pe urmă, între 1946 și 1947, a fost organizată încă o Apocalipsă. O foamete artifi­cia­lă. Un procedeu sinistru, stalinist, pe care îl apli­caseră și în 1932-1933 în Ucraina, când au murit acolo milioane de oameni. Dar ce a fost la noi în '46 -'47 este mult mai puțin știut. Abia după anul 2000 am avut cât de cât acces la arhive. Așa am aflat că atunci, un sfert de milion de basarabeni au murit de foame. Morți la co­manda partidului comunist, care a vrut să bage spai­ma în basarabeni pentru totdeauna. Atunci au mu­rit mai ales cei de la sate. Numai că în Basara­bia, ori­cât de mari au fost secetele, niciodată nu s-a murit de foame. Orice familie, cât de năpăstuită, dacă nu avea un sac de grâu sau secară, aveau rudele, și dacă n-aveau rudele, avea satul și îi ajuta. Orice se în­tâmpla, țăranii își păs­trau măcar tobultocul, sacul acela al lor de semințe pen­tru următorul an. Știau că nu poți ajun­ge în primă­vară și să nu sameni. Dar autori­tățile intrau fără milă prin case și luau până la ultima mămăligă. Mie mi-au povestit bunicul și mama despre foametea aceea. Mi-au povestit cum antihriștii cărau tot, cantități uria­șe de grâu și de ce­reale, pe care le duceau la gară și le clă­deau în piramide. Și pi­ramidele alea se încăl­zeau și în­ce­peau să fumege. Că nu reușeau să le în­carce și să le ducă pe toate în Rusia. Și lumea vedea cum pâi­nea se strică, iar copiii le mor de foame.

- Cum a îndurat satul în care v-ați năs­cut marea foamete?

- Ne-a atins și pe noi, dar satul meu, Abaclia, fi­ind pe malul râ­ului Cogâl­nic, oa­menii au reușit să se sal­veze. Că n-au putut ei, rușii, să scoată și peștii din râu. Și apoi, lunca era plină de țistari (po­pândăi), iar lu­mea îi vâ­na. Au mâncat po­pândăi și s-au salvat. Și mai era loboda, care dădea un fel de fruct, și lumea îl cu­le­gea și-l punea la râșniță și fă­cea făină. Și la fel, sco­teau coa­ja de pe copaci și o măcinau. Pe urmă, după foa­mete, a venit colectivi­za­rea, și basa­rabenilor li s-a luat și puținul care le mai ră­măsese. Lumea era spe­riată de ceea ce trăise în'46-'47, așa că pentru pu­terea so­vie­tică a fost ușor să "în­troneze" colhozurile. Unii s-au îm­potrivit, totuși. Așa că, în 1949, sovieticii au orga­nizat al treilea cadril al morții. Au deportat, în seara de 6 spre 7 iulie 1949, aproa­pe 100 de mii de gos­po­dari: preoți, intelectuali și chiaburi. Tot ce avea mai bun Ba­sarabia! Într-o sin­gură noapte a lovit groaza aia, organizată meticulos. Di­viziile armatei sovietice, dar în primul rând ser­vi­ciile secrete, au comis acest ge­no­cid împotriva româ­nilor basa­ra­beni. În 1949, din satul nostru, de pil­dă, au fost ridicate 72 de familii. Și buneii mei au fost ridicați și duși în Siberia. Deși ni­ciodată nu au avut argați ca să exploateze munca alt­cui­va, cum spu­neau comuniștii. Își făcu­seră averea sin­guri, erau oameni înstă­riți și cu o familie mare și unită. Din Si­­be­ria, s-au întors tocmai după 7 ani, în 1957. Și când s-au în­tors, n-au vrut să se du­că să stea la copii, au ți­nut să se în­toar­că la casa lor. Dar cât lipsiseră ei, casa le fusese confiscată. Se făcuse școa­lă în ea. Și statul so­vietic, "mă­ri­ni­­mos", le-a permis să stea într-o anexă mică a propriei lor case.

"Dacă am o gândire românească, lui Eminescu i-o datorez"

- V-ați născut la scurt timp după acest lanț de su­ferințe. În copilăria dvs. a fost loc și pentru bucurie?

- Copilăria mea a fost foarte frumoasă. Cu mintea de copil nu poți cuprinde destinele grele ale celor din jur și nici destinul mutilat al propriei țări. Eu am avut norocul să cresc într-o familie mare. Suntem șase copii la părinți, dar asta era ceva obișnuit în sat. Nu departe era și bunica. Satul meu, Abaclia, din județul Lăpușna, este foarte mare și vechi. Azi au rămas cam 5.000 de locuitori. Copilăria mea a fost extraordinară, pentru că în anii '60 încă nu fusese mutilat pământul Basarabiei cu buldozerele și excavatoarele. Casa noastră era pe-un braț al Cogâlnicului. Un râu nu foarte mare, dar pentru noi era mai mare decât Dunărea. Acolo vedeam cum respiră natura. Între două dealuri era lunca râului, plină de câmpuri de mătase, cum le spunea Goga. Noi îi zicem toloacă. În lunca aceea uriașă se făceau horele satului. Abaclia era o zonă de folclor vestită. Crescând în vatra aceea veche și curată, pe la 16-17 ani am în­ceput să am, în sfârșit, conștiința că sunt român. Când am ajuns la facultate, mă lepădasem de înstrăinare. Iar co­pilăria și adolescența mea au fost pline de povești și în­­tâmplări. Dintre toate, v-aș spune una. Aveam 6-7 ani, când mama m-a trezit în plină noapte și mi-a zis: "Vino să vezi un lup viu!". Am ieșit pe pragul casei, era iarnă cu zăpadă multă, și o lună mare, o văd și acum. Pe zăpadă, un lup înconjurat de o ceată de câini. Stătea în mijloc și câinii îi dădeau roa­tă, și el, cu botul lui lung se uita la lună și urla. Scotea un urlet și toți câi­nii aceia se îndepărtau de dânsul. Pe urmă tăcea și câi­­nii se apropiau. Și el urla iar. Peste ani, când hăul so­vietic se prăvălise și peste mine, mă gândeam mereu la lupul acela.

- Cum s-au trezit în dvs. primele sentimente românești?

- La Facultatea de Filologie, secția Jurnalistică din Chișinău, am fost printre puținii studenți care, în mare taină, au avut acces la opera politică a lui Eminescu. Și dacă am o gândire românească, lui Eminescu i-o da­torez. Îmi amintesc că i-am citit opera publicistică în­tr-o ediție din 1942, fotocopiată. Circula în mare se­cret, că dacă te prindeau cu opera lui Eminescu în bra­țe, făceai pușcărie. Oricum, intrasem în vizorul lor, pen­tru că ascultam Europa Liberă. Cineva mă turnase. Lo­cuiam la cămin, ei veneau după ce plecam noi la lec­ții și se uitau după indicatorul radioului, unde era oprit, la ce cifră. Dacă era "2000", însemna că era Bucu­­­reștiul. Te iertau mai ușor dacă ascultai Europa Li­beră decât dacă ascultai posturile românești. Și tre­buie să mai știe frații noștri din România că în acea pe­rioadă televizoarele sovietice care se aduceau în Ba­­sarabia aveau scoase, prin fabricație, receptoarele care puteau să prindă vreun post de televiziune din ța­ră. Sta­tul nu ne dădea voie nici să auzim limba ro­mâ­nă! Dar ingeniozitatea populară funcționa, își găseau ei soluții să-și monteze la loc receptoarele lipsă. Și încă ceva v-aș mai povesti. În Basarabia, veneau pe atunci des­tul de mulți români. Eu eram student în anul întâi, în 1971. Și, împreună cu un coleg de-al meu foar­te bun (pe urmă și el a fost hărțuit de KGB), ne duceam la ga­ra din Chișinău, și când coborau românii din tren, mer­geam în urma lor. Voiam să-i auzim cum vorbesc. Era singurul loc unde puteai să auzi vorba vie românească.

În Gulag
- Când și cum s-a comutat viața dvs., destul de normală, în aparență, pe "eroism"?

- S-a întâmplat în 1975. Eu aveam 20 de ani și absolvisem patru ani de universitate. În acel an, la Chi­și­nău, dar și în toată republica, s-a pornit o febră pro­pa­gandistică de mari proporții. Statul sovietic cele­bra, cum ziceau ei, "35 de ani de la eliberarea popo­rului mol­dovenesc de sub jugul ocupației României regale". România era tratată ca ocupant în propriul ei teritoriu. Era o campanie murdară și mincinoasă, de elogiere a zilei de 28 iunie 1940. Chișinăul era inundat de eve­ni­mente și discursuri antiromânești. Ideologii roșii se între­ceau în a descrie cruzimea și atrocitățile adminis­trației românești împotriva moldovenilor, iar istoricii și savanții își pierduseră orice respect pentru profesia lor și inventau, și ei, neadevăruri pe bandă rulantă. În acea atmosferă otrăvită, mă așteptam ca măcar Aca­demia de Științe să rostească adevărul. În loc de asta, ei și-au pus pe clădirea lor o placă masivă în memoria lui Pavel Tkacenko, pe care scria că el ar fi fost marele luptător pentru eliberarea Basarabiei de sub jugul ocu­pației române și unirea cu patria-mamă, Uni­unea So­vietică. De fapt, între războaie, el făcuse export de re­voluție bolșevică în România Mare. A fost și în Trans­nistria, a organizat și tulburările antiro­mâ­nești din Ba­sa­rabia, dintre 1918 și 1940. Dar nu acest Tkacenko m-a deranjat pe mine. Pe mine m-a revoltat marea min­ciună a ocupației românești a Basarabiei. Or, Ro­mânia nu putea să-și ocupe propriul ei teritoriu. Și atunci, la 20 de ani, m-am hotărât să înlătur, în semn de protest, plăcile cu inscripții false din Chișinău. Și în noaptea de 15 aprilie 1975, am dat jos placa aceea ma­re de pe clădirea Academiei. A doua zi, am fost arestat și exmatriculat din Universitate, pentru activitate anti­so­vietică și naționalistă. În acei ani '70, dacă erai dușman al statului sovietic, aveai doar două destinații: fie la casa de nebuni, fie într-un gulag de muncă grea. KGB-ul a dezlănțuit asupra mea o anchetă lungă. Doi ofițeri mă interogau sever și strâns. Două zile le-am spus întruna: "Basarabia n-a fost ocupată de Ro­mânia, e românească". Și ei îmi urlau: "Cum?! Ăsta-i teritoriu sovietic. Tu ești nebun. Următorul intero­ga­toriu ți-l vom lua după ce te va verifica un psihiatru". De fapt, KGB-ul dorea ca fapta și dosarul să nu fie cunoscute în mediul studențimii și intelectualității din Chișinău și nici de cerberii de la Moscova. Dar ceva îi împiedica să mă ducă, fără anchetă formală, direct la spitalul de psihiatrie. Eu, în gulag, știam că voi rezista. Eram foarte puternic, făcusem mult sport până atunci. Eram pregătit pentru orice situație. Singurul loc care m-ar fi distrus era casa de nebuni sovietică. Nimeni nu ieșise teafăr de acolo. Așa că, într-un sfârșit, pentru a mă salva fizic, am renunțat la declarațiile politice. Fap­ta mea a fost trecută la accidente "întâmplătoare". Și mi s-a înscenat un proces-farsă. O mascaradă ase­mă­nătoare tribunalelor din 1937-1939, ale lui Stalin. Am fost condamnat la trei ani de zile pentru încălcarea ordinii publice. Dar nu m-am simțit niciodată vinovat, singurul lucru pe care l-am spus a fost că doar Statul Român are dreptul să mă judece pe mine. Tribunalele rusești nu sunt valabile pe teritoriul Basarabiei, pentru că a fost luată prin rapt.

- Unde ați fost trimis în gulag?

- În lagărul de reeducare de la Brănești, din județul Orhei, din Basarabia noastră.

- Ați scăpat de Siberia...

- Acolo era mult mai rău ca în Siberia! Trei ani m-au căznit în subterane, la minele de piatră. De acolo rar ieșea cineva sănătos. Ieșeai calicit. În fiecare zi tă­iam la piatră. Și târâiam zece tone de piatră, din masiv și până la locul de depozitare. Zece tone, zi de zi, am târât trei ani de zile, ca un rob. Dar mai greu mi-a fost după ce am ieșit de acolo. Îmi rămăsese un an să ter­min universitatea. Iar ei nici nu voiau să audă.

- Încotro ați luat-o după ce ați scăpat din gulag?

- M-am dus acasă, la părinți. În toți acei trei ani ai mei de chin, purtasem o greutate mare în suflet: că le pri­­cinuisem o mare durere părinților mei, care sufe­riseră și ei pe lângă mine. Și mă temeam - când o să ies de la ocnă, cum îi voi privi în ochi. Ei, și când m-au vă­zut, nu mi-au reproșat nimic. N-am să uit niciodată cum în prima zi acasă, mama a venit ușor, noaptea, în ca­­mera mea. Am simțit-o prin somn cum m-a mân­gâiat. Era iertarea ei. Părinții mei au considerat că ceea ce am făcut eu a meritat. Pentru asta le mulțumesc me­reu. Deși nu mai sunt în viață. Puțin după asta, m-am apucat să dactilografiez opera politică a lui Emi­nescu. Am dactilografiat-o în multe exemplare și am difu­zat-o. Pentru asta puteam s-o iau de la capăt cu puș­că­riile, că doar era literatură română interzisă în Basa­ra­bia. Și sunt convins și azi, ca și atunci, că dacă în acei ani '70 ar fi fost publicată opera politică a lui Emi­nes­cu, s-ar fi iscat o revoluție în Basarabia. Eu însumi, la ancheta KGB, am recunoscut că am citit opera politică a lui Eminescu.

- Ați avut clipe când v-ați îndoit, când ați crezut că tot chinul dvs. e în zadar?

- N-am avut nicio zi de închinare! Nu mi-am recu­noscut niciodată "vina" de a fi spus că Basarabia este românească. Tocmai de aceea, niciodată, cât am trudit în ocnă, n-am scris vreo cerere de grațiere, deși avo­ca­tul angajat de frații și de părinții mei insista, promi­țân­du-mi că la Moscova voi avea câștig de cauză. Mai mult. Pe când căram zilnic la tonele de piatră, m-au vizitat, în februarie-martie 1976, câțiva ofițeri KGB. Și ofițerii au început să se îngri­joreze, chipurile, de vii­to­rul meu, fiindcă eram tânăr de tot, ziceau ei. Și mi-au propus să mă "ajute" cu reducerea termenului, înmatri­cularea la Universitate și un loc bun de lucru. Sunt mân­dru până în ziua de azi că nu am acceptat nimic de la ei. Și nu-mi amintesc să fi avut o zi în viața mea în care să mă văd erou național. Până la urmă, e un no­roc să fii ales să lupți pentru națiunea ta și să su­feri pen­­tru ea. Și vreau să vă mai spun ceva. Eu cred că tre­buie să-mi facă reabilitarea nu Chișinăul, ci statul ro­mân. Eu sunt reabilitat demult în memoria colectivă a basarabenilor și mi-am făcut da­to­ria față de neamul ro­mânesc, și de acolo, și de aici. Tot ceea ce a ținut de Re­publica Moldova eu am avut. Am terminat uni­ver­si­ta­tea, am fost la Literatura și Arta, în fruntea tuturor pro­ceselor de renaștere națională, împreună cu marii ro­mâni din Basarabia, cot la cot. Am fost deputat, am vo­tat inde­pendența Republicii Moldo­va, am primit ce­le mai înalte distincții ale statului moldovean. Dar eu nu am nevoie, cum spu­neau și buneii mei, să mă rea­bi­liteze pe mine cei care ne-au furat ca­sa și familia și ne-au distrus to­tul. Ce reabilitare e asta? Pe mine poa­te să mă reabiliteze numai statul român, recu­nos­când toate abu­zurile pe care le-a făcut Uniu­nea Sovie­ti­că la noi, fără vreo acoperire în lege. Iar minciunile des­pre "eliberarea" Basarabiei și Bucovinei sub tancuri, ele vor trece definitiv în manualele de psihia­trie.

Dezghețul

- De unde a pornit schimbarea în Basarabia, în anii '80?

- A pornit de la Literatura și Arta, de la Uniunea Scriitorilor, de la intelectualitate. Imediat cum a venit Gorbaciov, în Republica Moldova s-au activizat în mare măsură mulți care erau marginalizați. Adică nu­me mari, începând cu Grigore Vieru și terminând cu stu­denții care nu puteau să spună adevăruri. Nu a fost niciun intelectual de valoare în care să nu se fi lovit. Pentru mine, în 1986, când Nicolae Dabija m-a numit șeful secției publicisticii de la Literatura și Arta, lu­crurile erau limpezi, ținând cont prin ce trecusem eu. Lite­ratura și Arta a fost tribuna mișcării de eliberare națională din Basarabia. Aici a fost labo­ratorul de unde se dădea tonul revendicărilor noastre. În vremea asta, eram amenințați fără oprire. Foștii activiști ai servi­cii­lor secrete sau veterani din armată urlau că noi dis­tru­­gem Republica Moldova și învrăjbim poporul mol­dovean împotriva celui rus și trebuie să fim ares­tați, toți ca unul. Nu ne-am lăsat intimidați. Apoi s-au ri­di­cat mulțimile. Iar în fruntea lor a fost tot ce a avut mai bun Basarabia, oamenii cu demnitate și conștiință na­țională. Și uite așa am readus acasă Limba Română, Al­fabetul Latin și Tricolorul, ne-am rupt de im­periu și am smuls, în cele din ur­mă, sârma ghimpată de pe Prut.

Iarna prefăcută în primăvară

- D-le Alecu Reniță, cea mai importantă în­tre­bare: vom prinde împreună ziua în care Basarabia se va uni cu România?

- În tinerețe, pe furiș, fiindcă era inter­dicție de fron­tieră de 30 de km, mă apropiam de dealurile de pe malul stâng al Prutului și priveam ore întregi la Țara mea liberă, prin sârma ghimpată. Priveam și mă bucu­ram pentru cealaltă Românie neocupată de ruși, pri­veam și adunam în mine forță, energie și, mai ales, cre­dința ca prin luptă și carte să re­zistăm rusificării, să ne păstrăm ființa națio­nală; priveam la lanurile verzi de o parte și alta a râului, la patrula de grăniceri sovietici cu câini și cu kalașnicoave la gât, la țăranii de dincolo, ce îngrijeau liniștit câmpurile și mă minunam cum păsările cerului trec libere Prutul fără să se teamă de străi­nii înarmați. Mă rugam atunci să-mi dea Dum­ne­zeu zile să ajung să pot trece și eu Prutul și să sărut pă­mântul României libere. Aproape peste două decenii am fost auzit: în ziua de 27 decembrie 1989, în fruntea unei coloane de trei camioane mari, încărcate cu mân­care, îm­brăcăminte și sânge pentru răniți, din Piața Ma­rii Adunări Naționale din Chișinău, m-am îndreptat direct spre Iași, am trecut fron­tiera sovietică de pe Prut. Și cum am atins pămân­tul jinduit al Patriei libere, i-am rugat pe șoferi să opreas­că. Spre surprinderea lor, m-am dat jos din ca­bină, am îngenuncheat și am săru­tat pământul înghe­țat, ca pe o icoană făcătoare de mi­nuni. Rugămintea mea se împlinise! Iarna se prefăcuse în primăvară. În acel decembrie sfințit cu sânge ro­mânesc, m-am rugat la Iași, între Mitropolie și "Trei Ie­rarhi", să-mi dea Dumnezeu zile să ajung să pot trece Prutul, ori de câte ori mă va purta dorul. Peste cinci luni, în mai 1990, îno­tam, fericit, prin oceanul de su­fla­re românească de la "Podul de flori". Și I-am mul­țu­­mit Celui de Sus că a unit timp de o zi poporul ro­mân. În acel îndepărtat-apropiat mai 1990, am ajuns să mă închin la mor­mântul lui Eminescu, să aduc re­cu­noș­tința Basarabiei românești, acolo unde neîntrerupt se "revarsă dulci scântei" peste harta României întregi. Și m-am rugat lui Dumnezeu să facă dreptate până la capăt României și să reîntregească națiunea română. N-am cerut zile pentru mine. Dar dacă Dumnezeu mă mai ține e că, probabil, știe că toată viața mea, îm­pre­u­nă cu mulți alți români basarabeni, am crezut cu o cre­dință frenetică în readucerea acasă a Basarabiei mele. Am crezut și voi crede până la ultima bătaie a inimii mele în reîn­tre­girea națiunii române. E tot ce mi-am dorit zi de zi, an de an, o viață. Și veți vedea: foar­te curând, Prutul va deveni un râu interior al Ro­mâ­niei!