Copăcel, printre costume şi instrumente
- Ai apărut la "Vocea României" ca un tsunami, zăpăcind şi publicul, şi pe antrenori: voce, dans, frumuseţe... Cum ai ajuns în marele concurs de la Pro TV?
- Împinsă de la spate! În timpul celui de-al doilea sezon de "Vocea României", într-o seară, eram acasă împreună cu buna mea prietenă, Magda Anghel. Ne pregăteam să plecăm undeva şi eu o tot zoream să ieşim pe uşă, însă ea insista să mai rămânem puţin în faţa televizorului, fiindcă aştepta apariţia unui anume concurent. Aşa am ajuns să văd mare parte din acea emisie, care, pur şi simplu m-a fermecat (pe piaţa românească, e singurul format de gen curat: de la concept, la prezentare, desfăşurare şi limbaj) şi apoi, am continuat să urmăresc concursul. În plus, printre competitori, am recunoscut multe cunoştinţe de-ale mele, persoane cu care chiar lucrasem. După vreo săptămână şi ceva, prietenele mele, Mihaela Coman şi Magda, tata şi sora mea au început să mă piseze că bine-ar fi să mă înscriu şi eu la "Vocea României" în anul următor. Iniţial, le-am spus să mă lase în pace, că mie nu-mi trebuie astfel de emoţii, că dacă sunt eliminată din prima, mă fac de râs, eu nu mai sunt un novice în muzică... La scurt timp, însă, l-am descoperit în concurs pe Tibi Scobiola, un om care era cam în aceeaşi situaţie ca mine: cânta, şi el, de-o viaţă-ntreagă, avea succes, dar nu ajunsese la un mare nivel de notorietate. Asta m-a pus pe gânduri şi, finalmente, m-a determinat să-mi iau inima-n dinţi şi să-mi spun într-o bună zi: "Hai s-o fac şi pe-asta". În primăvară, când au început înscrierile, am purces!
- S-o luăm de la capăt: cum ai ajuns să cânţi?
- Cred că muzica e destinul meu. Pentru că eu m-am născut şi am crescut în teatru. Mă rog, nu m-am născut chiar pe scenă, pentru că mama a apucat să ajungă la maternitate şi să mă "livreze" acolo. Spun însă că m-am născut şi am crescut în teatru, fiindcă acolo am deschis ochii asupra vieţii, nu am nicio amintire de dinainte sau din afara teatrului. Tatăl meu, Aurelian, e trompetist şi, la momentul venirii mele pe lume, abia ce se angajase în orchestra Teatrului "Toma Caragiu" din Ploieşti. Mama a fost o pictoriţă minunată, dar a murit, din păcate, când eu eram foarte micuţă, şi aşa, tata s-a trezit, la 24 de ani, văduv şi cu un copilaş în braţe. Noroc cu bunica Elisabeta, care l-a ajutat foarte mult, în sensul că avea grijă de mine în timpul când el trebuia să meargă la repetiţii, la spectacole sau în turnee. Apoi, când eu
aveam patru ani şi jumătate, tata s-a recăsătorit cu o femeie extraordinară, Camelia, balerină la acelaşi teatru şi, din clipa aceea, ea mi-a fost şi-mi este mamă, din toate punctele de vedere: m-a iubit, m-a îngrijit, m-a educat... Aşa am păşit eu în teatru: învârtindu-mă, copăcel, printre costumele corpului de balet şi instrumentele orchestrei. Crescând, am devenit foarte interesată de tot ceea ce înseamnă bucătăria din spatele cortinei: cum se montează un spectacol, ce se întâmplă la repetiţii, cum se pregăteşte o melodie, cum se exersează momentele de dans, cum se pun luminile, cum se ajustează sonorizarea etc. Lumea asta magică mi s-a părut atât de fascinantă, încât nicio secundă nu mi-a trecut prin minte că, atunci când o să fiu mare, o să pot să fac altceva, o să pot să mă desprind de ea. Problema a fost cu tata, care, de când m-a auzit că "vreau să devin cântăreaţă", a luat foc. Săracu', îşi făcea griji pentru mine, fiindcă ştia că asta e o meserie care te consumă, care îţi cere sacrificii, care nu-ţi oferă siguranţă financiară perpetuă... Şi-atunci, a tot încercat, ani şi ani de-a rândul, să mă convingă să renunţ. Eu însă m-am ţinut tare, nu m-am lăsat deturnată. Până la urmă, văzând că n-o scoate la capăt, când aveam 15 ani, chiar în prima zi de şcoală, a cedat: m-a luat de mână, m-a dus la Şcoala Populară de Artă şi m-a înscris la cursurile de canto. Ce zi fericită a fost aceea...! Am muncit enorm acolo, era şansa mea - nu doar ca să-mi împlinesc visul, dar şi ca să-i demonstrez tatei că n-a greşit îngăduindu-mi să merg pe drumul ăsta. Apoi, la 19 ani, am dat concurs şi m-am angajat la "teatrul tatei şi al mamei": am devenit solistă cu acte în regulă. Şi-am tot cântat eu acolo, până într-o zi, când doamna Marcela Ţimiraş, o regizoare absolut genială şi o poveste de om, m-a chemat şi mi-a zis că vrea să-i citesc un text. Eu am făcut ochii mari şi am întrebat: "Ce fel de text?", la care dânsa m-a lămurit că era vorba de textul pentru un rol, fiica personajului principal din piesa "Mortul viu din lada goală", o comedie într-adevăr spumoasă. Am citit textul, Marcela a spus "E bine", apoi am intrat în repetiţii şi-odată - parcă nu ştiu cum - numai ce m-am trezit în seara premierei! Ulterior, Marcela a continuat să-mi dea şi alte roluri şi să mă "crească" şi ca actriţă, până când directorul teatrului, domnul Lucian Sabados, a decis să pună în scenă "Jocul de-a vacanţa", piesa lui Mihail Sebastian: m-a chemat la probe şi mi-a încredinţat rolul principal feminin, Corina, ceea ce pentru mine a reprezentat nu doar o imensă onoare, dar şi o "injecţie" cu încredere! Spectacolul acesta s-a jucat vreo şase ani cu casa închisă, o carte de vizită redutabilă. Şi aşa am devenit eu şi actriţă. Apoi, în urmă cu doi ani, după încheierea unei relaţii
sentimentale nefericite, am decis că am nevoie de un început "total": am luat o pauză de la Teatrul "Toma Caragiu" şi m-am mutat în Bucureşti. Am vrut să vin aici pentru că, dincolo de schimbarea de peisaj, mereu am trăit cu convingerea că pot mai mult şi, cum din Bucureşti se dă ora exactă, alegerea era oarecum obligatorie. După ce m-am instalat în noul meu cămin, m-am dus şi am bătut la uşa directorului de la Teatrul "Constantin Tănase", domnul Alexandru Arşinel. I-am spus cine sunt şi l-am întrebat dacă n-ar avea nevoie de mine. Dânsul era foarte ocupat, mai ales că, peste doar câteva zile, avea premiera unui nou spectacol, aşa că m-a rugat să merg şi să stau de vorbă cu regizorul Cezar Ghioca, care se afla la scenă, împreună cu compozitorul Dan Dimitriu. M-am dus, mi-am spus din nou "poezia" de prezentare, dar bietul Cezar era într-un asemenea vârtej cu pregătirea noului spectacol, încât numai de mine nu mai avea vreme. Norocul meu a fost că Dan Dimitriu mă văzuse în mai multe din spectacolele în care jucasem şi cântasem la Ploieşti, aşa că a alergat la Cezar şi i-a zis: "N-o lăsa să plece!". Acesta, având încredere în Dan, m-a chemat înapoi şi m-a întrebat: "Ce-ai putea să cânţi pentru spectacolul ăsta?". L-am întrebat cam de ce ar avea nevoie, i-am făcut câteva propuneri, le-am cântat şi... am intrat în spectacol! Apoi a urmat încă un spectacol şi încă un spectacol... Între timp, am reluat şi colaborarea cu Teatrul din Ploieşti, astfel că acum lucrez pe două fronturi: la "Toma Caragiu" şi la "Constantin Tănase".
Un mare sufletist: "tata Brenciu"
- Cu o carieră aşa de rotund împlinită, la ce ţi-a trebuit şi "Vocea României"?
- Pentru a câştiga notorietate. Eu sunt destul de cunoscută în lumea muzicii, dar insuficient de cunoscută de către public. Îmi doresc o carieră în adevăratul sens al cuvântului: cu albume, cu show-uri etc. Or, "Vocea României" este o emisiune cu o audienţă imensă, audienţa înseamnă vizibilitate, iar vizibilitatea dublată de talent şi profesionalism poate să însemne notorietate. Până la urmă, am zis că vreau să merg la "Voce" pentru ca nu cumva, pe parcursul vieţii, să intervină un moment când să m-apuce regretul - "De ce n-am încercat-o şi pe-asta?".
- Pregătirea de care beneficiezi în cadrul acestei emisiuni îţi confirmă şi ea aşteptările?
- Mai mult chiar! Mi s-a confirmat vorba aceea din bătrâni, că "toată viaţa înveţi": după aproape douăzeci de ani de cântat, tot am mai descoperit lucruri noi de învăţat, şi vocal, şi scenic. Şi asta mă bucură enorm!
- Ce fel de profesor e Horia Brenciu, antrenorul tău?
- Aaaaa! Cât timp avem la dispoziţie? Încă trei zile să mai fie şi tot n-aş sfârşi cu descrierea lui! (râde) Horia este, în primul rând, un om şi un profesor incredibil de generos. Repetiţiile noastre nu se rezumă la cele de la Buftea. Horia ne face pachet şi ne duce în studioul lui, iar acolo repetăm, împreună cu band-ul lui, şi câte 12-14 ore pe zi! Se îngrijeşte de noi mai ceva ca un tată: ne aduce de mâncare, ne îmbărbătează, ne motivează... Încearcă mereu să ne ferească de "cucuie", ne povesteşte cum a greşit el într-o situaţie similară, care e concluzia pe care a tras-o şi ne spune că s-ar bucura dacă l-am asculta şi am evita astfel să ne mai dăm şi noi cu capul de pragul de sus. Tot ceea ce face Horia e altruist, e în beneficiul nostru. Şi pune atât de mult suflet! Omul ăsta are inima mai mare decât România! De-asta îi şi mulţumesc lui Dumnezeu în fiecare secundă că l-am ales pe el ca antrenor - că pentru mine, la selecţiile pe nevăzute, s-au întors toţi cei patru antrenori.
"În fiecare an, de Crăciun, eu plâng"
- Prinsă în emoţiile şi mirajul "Vocii României" mai simţi că vine Crăciunul?
- Da, şi abia îl aştept! Crăciunul e o sărbătoare extrem de emoţionantă pentru mine. În fiecare an, în ziua de Crăciun, fie c-am izbutit s-ajung la biserică, fie că nu, eu plâng. Mă gândesc la ceea ce înseamnă Crăciunul, la faptul că el semnifică Naşterea Domnului şi mă emoţionez teribil. Pentru mine, sărbătoarea asta e chiar sfântă, e sărbătoarea familiei, a iubirii şi a împărtăşirii frumosului din oameni. De-asta, în fiecare an, am grijă ca de Crăciun să fiu neapărat acasă, la Ploieşti, împreună cu întreaga mea familie: cu mama, cu tata, cu surioara mea, Adelina, şi cu cele două bunici, Elisabeta (din partea tatei) şi Viorica (din partea mamei mele naturale).
- Şi ce-ai dori să-ţi aducă Moşul în acest an?
- În primul rând, l-aş ruga pe Moşul să le dea sănătate deplină alor mei. Mai ales tatei, care are nişte probleme şi, de grijă, toată ziua îl cert. Dar cel mai mult şi mai mult mi-aş dori să câştig "Vocea României". Darul suprem de la Moş Crăciun.