Copăcel, printre costume şi instrumente
- Ai apărut la "Vocea României" ca un tsunami, zăpăcind şi publicul, şi pe antrenori: voce, dans, frumuseţe... Cum ai ajuns în marele concurs de la Pro TV?
- Împinsă de la spate! În timpul celui de-al doilea sezon de "Vocea României", într-o seară, eram acasă împreună cu buna mea prietenă, Magda Anghel. Ne pregăteam să plecăm undeva şi eu o tot zoream să ieşim pe uşă, însă ea insista să mai rămânem puţin în faţa televizorului, fiindcă aştepta apariţia unui anume concurent. Aşa am ajuns să văd mare parte din acea emisie, care, pur şi simplu m-a fermecat (pe piaţa românească, e singurul format de gen curat: de la concept, la prezentare, desfăşurare şi limbaj) şi apoi, am continuat să urmăresc concursul. În plus, printre competitori, am recunoscut multe cunoştinţe de-ale mele, persoane cu care chiar lucrasem. După vreo săptămână şi ceva, prietenele mele, Mihaela Coman şi Magda, tata şi sora mea au început să mă piseze că bine-ar fi să mă înscriu şi eu la "Vocea României" în anul următor. Iniţial, le-am spus să mă lase în pace, că mie nu-mi trebuie astfel de emoţii, că dacă sunt eliminată din prima, mă fac de râs, eu nu mai sunt un novice în muzică... La scurt timp, însă, l-am descoperit în concurs pe Tibi Scobiola, un om care era cam în aceeaşi situaţie ca mine: cânta, şi el, de-o viaţă-ntreagă, avea succes, dar nu ajunsese la un mare nivel de notorietate. Asta m-a pus pe gânduri şi, finalmente, m-a determinat să-mi iau inima-n dinţi şi să-mi spun într-o bună zi: "Hai s-o fac şi pe-asta". În primăvară, când au început înscrierile, am purces!
- S-o luăm de la capăt: cum ai ajuns să cânţi?
- Cred că muzica e destinul meu. Pentru că eu m-am născut şi am crescut în teatru. Mă rog, nu m-am născut chiar pe scenă, pentru că mama a apucat să ajungă la maternitate şi să mă "livreze" acolo. Spun însă că m-am născut şi am crescut în teatru, fiindcă acolo am deschis ochii asupra vieţii, nu am nicio amintire de dinainte sau din afara teatrului. Tatăl meu, Aurelian, e trompetist şi, la momentul venirii mele pe lume, abia ce se angajase în orchestra Teatrului "Toma Caragiu" din Ploieşti. Mama a fost o pictoriţă minunată, dar a murit, din păcate, când eu eram foarte micuţă, şi aşa, tata s-a trezit, la 24 de ani, văduv şi cu un copilaş în braţe. Noroc cu bunica Elisabeta, care l-a ajutat foarte mult, în sensul că avea grijă de mine în timpul când el trebuia să meargă la repetiţii, la spectacole sau în turnee. Apoi, când eu
Un mare sufletist: "tata Brenciu"
- Pentru a câştiga notorietate. Eu sunt destul de cunoscută în lumea muzicii, dar insuficient de cunoscută de către public. Îmi doresc o carieră în adevăratul sens al cuvântului: cu albume, cu show-uri etc. Or, "Vocea României" este o emisiune cu o audienţă imensă, audienţa înseamnă vizibilitate, iar vizibilitatea dublată de talent şi profesionalism poate să însemne notorietate. Până la urmă, am zis că vreau să merg la "Voce" pentru ca nu cumva, pe parcursul vieţii, să intervină un moment când să m-apuce regretul - "De ce n-am încercat-o şi pe-asta?".
- Pregătirea de care beneficiezi în cadrul acestei emisiuni îţi confirmă şi ea aşteptările?
- Mai mult chiar! Mi s-a confirmat vorba aceea din bătrâni, că "toată viaţa înveţi": după aproape douăzeci de ani de cântat, tot am mai descoperit lucruri noi de învăţat, şi vocal, şi scenic. Şi asta mă bucură enorm!
- Ce fel de profesor e Horia Brenciu, antrenorul tău?
- Aaaaa! Cât timp avem la dispoziţie? Încă trei zile să mai fie şi tot n-aş sfârşi cu descrierea lui! (râde) Horia este, în primul rând, un om şi un profesor incredibil de generos. Repetiţiile noastre nu se rezumă la cele de la Buftea. Horia ne face pachet şi ne duce în studioul lui, iar acolo repetăm, împreună cu band-ul lui, şi câte 12-14 ore pe zi! Se îngrijeşte de noi mai ceva ca un tată: ne aduce de mâncare, ne îmbărbătează, ne motivează... Încearcă mereu să ne ferească de "cucuie", ne povesteşte cum a greşit el într-o situaţie similară, care e concluzia pe care a tras-o şi ne spune că s-ar bucura dacă l-am asculta şi am evita astfel să ne mai dăm şi noi cu capul de pragul de sus. Tot ceea ce face Horia e altruist, e în beneficiul nostru. Şi pune atât de mult suflet! Omul ăsta are inima mai mare decât România! De-asta îi şi mulţumesc lui Dumnezeu în fiecare secundă că l-am ales pe el ca antrenor - că pentru mine, la selecţiile pe nevăzute, s-au întors toţi cei patru antrenori.
"În fiecare an, de Crăciun, eu plâng"
- Prinsă în emoţiile şi mirajul "Vocii României" mai simţi că vine Crăciunul?
- Da, şi abia îl aştept! Crăciunul e o sărbătoare extrem de emoţionantă pentru mine. În fiecare an, în ziua de Crăciun, fie c-am izbutit s-ajung la biserică, fie că nu, eu plâng. Mă gândesc la ceea ce înseamnă Crăciunul, la faptul că el semnifică Naşterea Domnului şi mă emoţionez teribil. Pentru mine, sărbătoarea asta e chiar sfântă, e sărbătoarea familiei, a iubirii şi a împărtăşirii frumosului din oameni. De-asta, în fiecare an, am grijă ca de Crăciun să fiu neapărat acasă, la Ploieşti, împreună cu întreaga mea familie: cu mama, cu tata, cu surioara mea, Adelina, şi cu cele două bunici, Elisabeta (din partea tatei) şi Viorica (din partea mamei mele naturale).
- Şi ce-ai dori să-ţi aducă Moşul în acest an?
- În primul rând, l-aş ruga pe Moşul să le dea sănătate deplină alor mei. Mai ales tatei, care are nişte probleme şi, de grijă, toată ziua îl cert. Dar cel mai mult şi mai mult mi-aş dori să câştig "Vocea României". Darul suprem de la Moş Crăciun.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
