- Pur și simplu, am nevoie de timp mai mult pentru mine. Începuse să mă oprime senzația că nu-mi aparțin. Aveam nevoie de timp ca să-mi pot îndrepta atenția și către alte zone ale vieții, care sunt importante pentru mine și care nu au legătură cu profesia. Dar decizia de a renunța la știri n-a fost deloc ușoară. Multă vreme mi-am dorit să le fac pe toate la fel de bine și să nu renunț la nimic. Efortul era însă imens și începuse să mă epuizeze. Funcționam adesea ca un robot. Ca atare, mai curând silită de realitate decât dintr-o opțiune interioară, am ales să mă restrâng profesional, păstrând numai rolul de co-prezentator la "Dansez pentru tine".
- Crăciunul bate la ușă. Cum îl aștepți?
- Crăciunul e sărbătoarea mea preferată. Îmi aduce cel mai mult aminte de copilărie. Și, de-a lungul anilor, am avut grijă să păstrez întregul ritual al pregătirii și celebrării lui: împodobitul bradului, gătitul bucatelor tradiționale, colindele... (Îmi colind și acum părinții, iar asta mă păstrează copil nu doar în ochii lor, dar și în sufletul meu). Casa noastră din Iași e ca un glob de sticlă care ocrotește, în afara timpului, a vremurilor și modelor, atmosfera pașnică, tihnită și profund emoționantă a Crăciunului adevărat.
- Cum izbutești să-l salvezi? Nu te molipsește festivismul de carnaval al Crăciunului de la televizor?
- Pentru mine, Crăciunul este, în primul rând, o sărbătoare a sufletului. Eu am fost crescută în spiritul credinței. Firește, în anii aceia, înțelegeam lucrurile în măsura în care îmi permitea mintea mea de copil. Pe Dumnezeu îl vedeam așa cum era El întruchipat, în picturile din biserică sau în ilustrațiile din cărți: cu barbă albă și lungă și cu privirea ațintită asupra noastră, a muritorilor. Ceea ce nu era deloc rău, fiindcă, pentru un copil, e important - cred eu - să existe un reper care să-l ajute să facă diferența între bine și rău și să înțeleagă că acțiunile lui trebuie gândite și în funcție de impactul pe care îl au asupra celor din jur. Apoi, crescând, am început să-mi rafinez înțelegerea, să dobândesc profunzime, să depășesc nivelul de "poveste cu Doamne-Doamne", am priceput că Dumnezeu nu e o forță care doar te judecă și te pedepsește (așa cum propovăduiește Biserica), ci că Dumnezeu e iubire, compasiune, înțelegere și răbdare, Dumnezeu e prietenul meu cel mai bun și cel mai înțelept, Dumnezeu e, într-adevăr, Tatăl Meu, e sprijinul meu în tot ce fac. Eu vorbesc cu Dumnezeu tot timpul, nu doar atunci când am nevoie de ceva. Îi mărturisesc și bucuriile, și temerile mele, îi cer sfatul când sunt nedumerită sau încurcată... Și așa, tot vorbind cu El (acel Dumnezeu despre care mintea, rațiunea, ne mai înghiontește din când în când să ne punem teribila întrebare "Dar oare El chiar există?") am primit, în mai multe rânduri, dovada că El există cu-adevărat, că El e la fel de real ca eu și tu, numai că într-un alt fel, pe un alt nivel. Au fost niște momente din viața mea, niște situații care s-au rezolvat într-un asemenea mod, încât, indiferent cât de neîncrezătoare aș fi fost rațional, mi-ar fi fost imposibil să nu recunosc că Dumnezeu există! Or, înțelegând și simțind toate astea, cum aș putea să nu prețuiesc simbolul Crăciunului?! În ce privește "starea Crăciunului", trăită cu inocența copilăriei, poate că o să râzi, dar o păstrez prin legătura pe care o am cu mama, prin faptul că vorbesc cu ea în fiecare zi la telefon. Exact ca în copilărie, mama mă întreabă dacă am mâncat, dacă m-am îmbrăcat bine ca să nu răcesc, dacă am dormit destul... Asta mă menține într-o permanentă stare de copilăreală, de bucurie naivă, care-i face bine și maturului care sunt.
- Există vreo amintire legată de un Crăciun mai aparte, care să-ți fi rămas aninată de suflet?
- Ori de câte ori privesc în urmă, perioada asta a Crăciunului e legată indisolubil de părinții mei, iar fotograma care îmi răsare prima dată în minte e alcătuită din momente similare, care s-au tot lipit unele de altele, an după an: mă văd pe mine și pe tata împodobind bradul și pe mama alergând între bucătărie, unde pregătește bucate minunat de aromate, și sufragerie, unde, după ce ne admiră capodopera, mai așează și ea câte un globuleț pe crenguțele pe care noi le-am uitat. Și mai am o amintire care mi-e foarte dragă, mai ales că e plină de haz: într-un an, cu câteva zile înainte de Crăciun, tata a decis să-și ducă fetița pe derdeluș, mai ales că-i confecționase el însuși o săniuță mândră foc. Și așa, tată și fiică, am pornit pe dealul îmbrăcat într-o mantie albă, sclipitoare. Ajunși în vârf, ne-am așezat amândoi pe săniuță, eu în față, tata în spate. Numai că, tocmai când să ne luăm avânt spre vale, săniuța s-a rupt, astfel că tata a rămas înțepenit în zăpadă, iar eu, călare pe ciotul de trăsurică fără roți, am pornit în zbor spre capătul derdelușului. Până jos, am ținut-o tot într-un râs, după care, până a venit și tata, am înghețat bocnă. (râde) Noroc că, odată ajunsă acasă, m-a luat mama în primire și totul a fost în regulă: mi-a frecat palmele într-ale ei ca să mi le dezmorțească, m-a schimbat în haine calde, mi-a adus o farfurie cu mâncărică aburindă... După ce m-am întremat, m-am pus pe treabă: când eram micuță, îmi plăcea să confecționez ghirlande din hârtie colorată sau din beteală, cu care insistam să fie garnisită toată casa! (râde) Și pentru că tot am pomenit de mâncare, pentru mine, "mâncarea Crăciunului" este un soi de prăjitură care, la noi, în Moldova, se numește "julfă" sau "Veșmintele Domnului": foi subțiri, ca de plăcintă, însiropate, și umplute cu nucă amestecată cu miere. În fiecare an, înainte s-ajung acasă, mama mă întreabă "Ce vrei să-ți pregătesc?", iar răspunsul meu e invariabil: "Julfă!". Așa cum știu că e Paște atunci când mănânc pască, așa știu că e Crăciun atunci când mănânc "Veșmintele Domnului".
- Vei merge și anul acesta la Iași?
- Nici nu s-ar putea altfel! De Crăciun voi fi la Iași! După aceea, nu știu încă ce-o să mai fac, pe unde o să ajung... (râde)
- O destinație fixă, inclusă de la o vreme în călătoriile tale, e India. Ce te atrage într-o țară atât de diferită de România?
- Sunt anumite locuri pe pământ, mai apropiate sau mai îndepărtate, unde, din clipa în care ajungi, simți că începi să vibrezi altfel, parcă mai pe înalt, unde te simți ca acasă, unde dobândești o pace interioară care-ți permite să te "vezi" pe tine însuți mai bine și mai clar. Pentru mine, există două astfel de locuri: Iașiul și India. India, în general, și Rishikesh-ul, în particular. Rishikesh-ul este un oraș din districtul Dehradun, aflat în nordul țării, la poalele lanțului muntos Himalaya. Hindușii consideră Rishikesh-ul a fi un oraș sfânt, iar în zona aceasta, pe malul Gangelui, există mai multe temple, unele vechi, altele mai noi. Dar dincolo de toate aspectele acestea, Rishikesh-ul este un loc sfânt pentru sufletul meu. Acolo mă limpezesc în relația cu mine, iar limpezirea aceasta nu înseamnă nici frământare și nici angoase, ci înseamnă bucurie, liniște și pace. Și o senzație de plutire: cât timp stau acolo, am impresia că plutesc! E o energie incredibilă în spațiul acela! De-asta tot trag eu acolo și de-asta, pe harta călătoriilor mele în India, Rishikesh-ul este un punct fix. Întotdeauna însă fac incursiuni și în alte zone ale țării: îmi place să mă cufund în viața străzii, să interacționez cu oameni din toate categoriile sociale și de orice nivel de cultură. De la toți găsesc că am ceva de învățat. Și mă fascinează faptul că acolo, cu cât sărăcia e mai mare, cu atât oamenii sunt mai fericiți - vreau să spun că săracii de acolo, oamenii aceia care n-au de nici unele, care locuiesc pe stradă, sub cerul liber, care n-au bani, care nu știu care și când le va fi următoarea masă, sunt fericiți! Și nu e un sentiment mimat, o fațadă pe care o adoptă în discuția cu un străin, ci e un sentiment autentic: ei și-au înțeles viața și-au acceptat-o așa cum e și, ca atare, sunt fericiți! Sunt fericiți pentru că există, pentru că trăiesc! Ce lecție minunată: atât de simplă și esențială!
- Se pare că ți-ai pierdut și inima în India...
- Inima mea e mereu cu mine și nu cred că mi-ar fi util să o pierd. Serios vorbind, sentimentele din inima mea sunt mereu calde, optimiste, frumoase, și ele au legătură cu oamenii calzi, optimiști și frumoși din viața mea sau cu locurile minunate pe care le-am vizitat, așa cum - ți-am spus deja - este și India. În detalii nu aș dori totuși să intru, fiindcă ele fac parte din sfera vieții personale, iar viața personală îmi place să mi-o păstrez exact așa: personală! Cred că aceasta este și cea mai sănătoasă, dar și cea mai elegantă atitudine.
- Care sunt valorile pe care mizezi acum, în acest punct al vieții, dincolo de cele profesionale?
- Onestitatea, toleranța (a mea și a celor din jur), generozitatea, în sensul de a fi dispus să împărtășești cu alții fie sentimente, fie cunoștințe, fie obiecte... Ăsta e probabil un alt motiv pentru care mă duc destul de des acasă, în Iași: ca să mă "hrănesc" cu blajinătatea moldovenească. Căci ce înseamnă "blajin"? Blând, omenos, pașnic... Dispus deci să împărtășești! Apoi, prietenia e una dintre valorile mele de căpătâi - a fi prieten și a merita să ai prieteni. Prietenii sunt cei care tolerează cel mai mult, știindu-te nu doar cu bune, dar și cu rele, și prietenii sunt, până la urmă, oglinda ta.
- Ultima întrebare: ce aștepți de la 2014, ce va să vină numaidecât?
- 2013 a fost un an bun pentru mine, fiindcă mi-a adus multe schimbări și mult curaj, așa că, în 2014, aștept să "văd" efectele curajului meu proaspăt dobândit. Sper să fie un an cel puțin la fel de bun!