Pletele mamei
Crăciunul a fost şi este mereu marea sărbătoare a copiilor, simbolizând naşterea unui timp nou, după o perioadă de efort şi îndurare.
Bucuria Crăciunului nimeni n-o poate stinge din viaţă, e o bucurie secretă în corp şi suflet, crunt încercată sub vitregia istoriei, mai ales pentru oamenii care au trăit înrobiţi după Cortina de fier, obligaţi să adopte ateismul ca "religie nouă". Dar şi în zilele noastre, libertatea a adus un nou duşman al bucuriei Crăciunului: comercialismul, incultura materialismului, teroarea de a pieri în mijlocul maselor de oameni înnebuniţi de obligaţia de a cumpăra şi a vinde tot ce se poate cumpăra şi vinde: adică totul.
Pentru mine, Crăciunul din creier şi din inimă este mereu legat de o imagine eternă din primii ani în care am apărut pe pământ. Era un timp plin de angoasă, foamete şi frica de a pieri sub jugul în care toate popoarele din imperiul roşu gemeau. Era după un război îngrozitor, din care România ieşise rănită şi umilită de moarte, în lanţurile care-i vor atârna greu, decenii întregi.
Eram în braţele tatălui meu Ioan şi el tocmai desfăcea ziarul pe care mama îl cumpărase ieşind în gerul năprasnic. Totuşi, ea surâdea cu obrajii roşii de frig, frecându-şi mâinile: avea o vestefoarte bună. Frizerul din colţ, care făcea şi peruci, îi cumpărase cozile ei groase şi lucitoare, ca doi dintre şerpii din capul Gorgonei. De sub basmaua pe care o purta, în locul cozilor de ţărancă de la Văleni-Muscel, au apărut pletele negre. Tata a pus ziarul pe masă şi n-a spus nimic. Mama a scos din sacoşa ei tot felul de pachete şi o sticlă cu vin pentru tata. Atunci am văzut pe prima pagină a ziarului o fotografie colorată: Fecioara cu pruncul, o icoană de Crăciun, poate ultimul ziar în care se mai publicau imagini religioase. Am aflat că acea femeie din poză se numeşte Maria, exact ca şi mama, şi că ziua fericită în care ne aflam se numeşte Crăciun, exact ca numele de fată al mamei: Maria Crăciun. Mi se părea atât de neobişnuit că mama mai avea un alt nume, altul decât cel cu care eu o chemam, şi că toată familia ei poartă numele unei sărbători în care ea avusese noroc să-şi vândă părul şi să ne cumpere cadouri şi gaz, atâta gaz, încât să aprindem toate lămpile în cinstea copilului din braţele acelei Marii din ziar, acel Iisus care ne va salva pe toţi de la moarte, deşi era numai un prunc, dar cu puteri miraculoase, ca şi ziua tristă de Crăciun pe care hazardul o transformase într-o zi nespus de fericită.
Unchiul din Italia
Mai târziu, există o altă imagine în care eu şi sora mea, Tatiana, ne pregăteam să ne ducem cu Moş Ajunul. Afară era încă noapte şi viscolea, nu existau pârtii şi zăpada se transformase la suprafaţă într-o oglindă lucitoare. Peste paltonaşele noastre aveam pungile de Moş Ajun, brodate frumos de mama şi pe care le ţineam strâns, ca nu cumva vântul să ni le ia şi să le facă să zboare peste nămeţii de zăpadă. Părinţii ne sfătuiau să nu ieşim, să mai aşteptăm puţin, viscolul biciuia ferestrele noastre şi fitilul lămpilor flutura. Dar noi eram atât de dornice de aventură, de a cânta nu numai "Bună dimineaţa la Moş Ajun", ci şi cântecul nou, în latină, "Venite adoremus", pe care unchiul Umberto Pescamossa, soţul mătuşii Elena, se străduise să ne facă să-l învăţăm, puţin timp înainte de a muri de o hemoragie intestinală. În amintirea lui voiam să ieşim în frig şi să cântăm pentru vecinii noştri "cântecul lui", venind din ţara lui, Italia, din care el ne aducea mereu cadouri eterne: medalioane de aur şi argint cu Madonna, ciocolată cum nu mai mâncasem până atunci şi obiecte făcute de mâinile lui de inginer constructor, ca măsuţa cu două bănci, care zbura prin aer, plasându-se în toate colţurile grădinii noastre pline de gutui. Bucuria noastră avea atunci un fond profund de melancolie, pentru că moartea unchiului Umberto ne adusese ideea că întunericul lumii poate să năvălească peste lumina noastră, bucuria de care totuşi nu ne puteam despărţi, orice s-ar fi întâmplat...
Ne întorceam obosite, eu şi sora mea, cu buzele vinete de atâta colindat, dar cu inima uşoară, că-i cântasem celui dispărut cântecul ţării lui, bucurându-i pe alţii, primind de la vecinii noştri săraci nuci, mere, covrigi şi chiar şi câţiva bănuţi, pentru a-i da mamei un mic cadou, în urma colindatului nostru, în care trăisem fără să ştim misterul vieţii, al dispariţiei şi al reîntoarcerii, prin primenirea timpului şi a anului care se pregătea să moară. O victorie adusă de un prunc născut într-o iesle din Bethleem.
Nichita şi aburul lumânărilor
Şi iată o altă imagine, un alt Crăciun din caleidoscopul trecutului: sunt cu Nichita, de curând mutaţi pe Aleea Romancierilor, din mansarda doamnei Lidia Unanian. Pe masa lungă de stejar masiv fumegă o colină de cartofi prăjiţi, înconjurată de multe borcănaşe cu pickels. Sticla de şampanie are un guler roşu, în frapiera plină cu gheaţă, paharele sunt aburite, în aşteptare. Camera în care ne aflăm era dreptunghiulară, cu toţi pereţii acoperiţi de icoane vechi pictate pe glajă, lucind misterios. Icoana sfântului Basarabov, chipul său scos din platoşa de argint ne binecuvântează. Se aude soneria şi uşa se deschide larg, sunt prietenii şi vecinii noştri: poetul Ion Drăgănoiu şi Ruxandra Garofeanu, care ţine în mâini un "trandafir", un cozonac elegant, cum numai un critic de artă ştie să facă. Ne aşezăm la masa solidă, formând parcă o cruce cu braţe mari. Dopurile multor sticle de şampanie punctează toată seara veselia noastră. Vorbim până când apar zorile, cu feţele aprinse şi frumoase în lumina lumânărilor. Despre ce? Nu-mi amintesc decât numele lui René Descartes, despre a cărui inimă (îngropată în zidul bisericii în care peste ani voi sta în fiecare duminică la serviciul divin) voi scrie într-o carte, într-o altă viaţă, despre care atunci nu ştiam nimic.
Memoria îmi arată însă şi un alt Crăciun, deosebit de toate: eram singură, dar nu de tot învinsă, ca să nu iau cu plăcere un taxi până la Mogoşoaia, pe un ger de crapă pietrele. Şoferul îmi cere o sumă dublă, pentru că gheaţa şi nămeţii erau o calamitate pentru cursa lui. Am cu mine cadouri pentru prietena mea frumoasă, prozatoarea, care nu e alta decât creatoarea acestui jurnal pentru care scriu. O strig, şi ea, Sânziana, iese la fereastră fluturându-şi părul blond. Apoi urc scările şi ea apare în cadrul uşii râzând, şi râsul ei îmi încălzeşte oasele. Camera ei e plină de flori, lumini şi prieteni. Mă opresc în prag şi spun puţin intimidată că vreau să cânt ceva. Se face o linişte profundă şi mă aud cântând cu o voce din adânc, din puţul copilăriei, acel "Venite adoremus" care poate topi inimi îngheţate. Sunt aplaudată; o femeie subţire, cu păr de argint, vine spre mine cu un vas frumos plin de mere mari, roşii, şoptind: pentru tine. Doamna Lili Teodoreanu ghicise că merele sunt fructele mele iubite, mere de toamnă, cu miros venind direct din grădina cabaliştilor despre care voi scrie un poem în viitor, într-o ţară din nord, unde voi renaşte la un nou fel de a trăi şi simţi.
Crăciunul printre vikingi
Pregătirile pentru Crăciun în Suedia, ţara mea de adopţie, încep deja cu o lună înaintea datei din calendar. Comercialismul îi obligă pe oameni să se neliniştească non-stop, până la stres. Duşmanii civilizaţiei materialiste dau foc magazinelor de mare succes, aşa cum s-a întâmplat în acest an, cu unul din magazinele Ikea, sau sabotează vânzarea produselor cosmetice, producând panică în mulţime. Toţi ştim că la fiecare pas te poate aştepta o bombă lângă reclamele flatându-i pe cumpărători...
Dar toate astea sunt zadarnice, nimeni şi nimic nu-i poate opri pe oameni să sărbătorească în fiecare an Naşterea Domnului. Mai întâi este Adventul (de la adventus - aşteptare), când oamenii se duc la biserică, unde se dau concerte şi se aprind lumini. În toate ferestrele au apărut stelele de Advent şi candelabrele pline de lumânări, pentru ca în întunericul zilei şi nopţii, Domnul însuşi să vadă că e aşteptat. În casă mai există şi un mic candelabru cu patru lumânări: se aprinde câte o lumânare la fiecare Advent; pentru ziua de Crăciun ard împreună toate patru. Se bea vin fiert cu mirodenii şi se mănâncă opturi cu şofran şi stafide. În biserică se cântă psalmii suedezi şi se citeşte, ca în fiecare an, din profetul Zaharia (9:9-10); e vorba mereu de o promisiune de pace, prin naşterea copilului ceresc, în care Dumnezeu şi Omul s-au unit.
Pe 13 decembrie e o altă sărbătoare, a sfintei Lucia - grupuri de fete cu o coroană de lumini pe cap vizitează casele, cântând un cântec vechi, purtând în coşuri mici şi termosuri aceleaşi prăjituri cu şofran şi glögg-ul (vinul fiert cu mirodenii). E sărbătoarea luminii, exact ca la evrei, Hanukka, sărbătoare celebrată în acelaşi timp.
În Ajunul Crăciunului se împart cadourile, citindu-se mici poeme pline de umor şi ironie; se dansează în jurul bradului. Masa de Crăciun începe cu vin fiert cu mirodenii, există multe feluri pe masă (smörgasbord), dar în centru tronează şunca de Crăciun cu muştar şi un alt fel tradiţional, din Evul Mediu: un peşte de mare (lutfisk), pus într-un fel de saramură, însoţit de orez cu lapte, în care se pun migdale.
Stelele de Advent
Eu însămi mă văd punând în ferestre stelele de Advent şi aprinzând candelabrul cu patru braţe în aşteptarea Crăciunului. Crăciunul a fost şi este mereu sărbătoarea familiei. Pentru cei săraci şi singuri se aranjează locuri speciale, în care ei pot sta în jurul bradului, unde li se serveşte o masă tradiţională, chiar şi pe străzi se servesc vin fiert cu mirodenii şi prăjituri cu şofran sau sandviciuri. "Crăciunul trebuie să fie pentru toţi", se spune. Mulţi fac cadouri sau trimit bani cu generozitate în ţară sau peste hotare, şi asta făcând parte dintr-o veche tradiţie suedeză.
Şi eu mă străduiesc să fac cel puţin "o faptă bună" în aceste zile de sărbătoare, în amintirea Pruncului ce va să se nască din nou. Acum, toţi cei cu care am petrecut atâtea sărbători fericite s-au mutat în cealaltă parte a vieţii şi Crăciunul a devenit o sărbătoare pentru citit şi vizitat prietenii. Dar cărţile sunt prezenţele cele mai vii, cu suflete în acelaşi fel cu oamenii. Şi cei care au fost parcă se întorc mereu în fiecare sărbătoare de Crăciun, cu misterul noilor lor vieţi, despre care nu ştim nimic. Aud numai paşi în jurul pianului şi simt cum mă învăluie parfumuri de neuitat, după trecerea lor neaşteptată.
Palmierul meu înfloreşte de fiecare Advent, dând exact de Crăciun mănunchiuri de flori mici, galbene, ca nişte lampioane celeste. Este vorbirea lui, felul lui de a fi cu mine de naşterea Domnului. Nu e Crăciun numai pentru oameni, ci şi pentru plante şi animale, pentru toate fiinţele. Toţi trebuie să-L "îmbrace pe Domnul", hainele simbolizând mereu adevărurile Lui. E Crăciun şi mă gândesc la cei absenţi, la cei care suferă de singurătate sau neputinţa de a se bucura, la prieteni cunoscuţi şi necunoscuţi, trimiţându-le tuturor curenţi pozitivi din depărtare, căldura inimii mele din decembrie, tuturor celor care citesc aceste rânduri; cititorilor cu faţa luminată de misterul sărbătorii care s-a ţinut vie de-a lungul timpului, sărbătoarea invincibilă a Domnului Iisus Hristos. La mulţi ani!
Sfânta Birgitta de Vadstena
Rugăciuni dedicate Mariei şi lui Iisus
Învaţă-mă să iubesc
O, preaiubita mea stăpână!
Mă rog în numele iubitului tău Fiu,
să mă ajuţi să-l iubesc
din toată inima.
Mă simt neputincioasă să-l iubesc pe el,
cu o iubire înfocată, cum ar trebui să-l iubesc.
De aceea te rog pe tine,
Mamă a milei,
de inima mea şi s-o porţi cu toată puterea
spre Fiul tău.
Învaţă-mă, stăpână, să iubesc.
Tu eşti în adâncul sufletului meu
Doamne Dumnezeule,
tu care m-ai creat pe mine
şi m-ai răscumpărat cu sângele tău scump,
dacă vezi că îmi lipseşte credinţa, speranţa
şi iubirea, te rog să ierţi această lipsă cu
mare mila ta.
Tu eşti în adâncul sângelui inimii mele,
În interiorul sufletului meu.
Cu toate că nu sunt vrednică
de mângâierea
binecuvântatului tău Spirit,
mă încredinţez cu totul
marii puteri a protecţiei tale,
în veci de veci.
Scoate afară spinul din inima mea
Doamne Dumnezeul meu!
Te rog pe tine, pentru că fruntea ta
a fost încoronată cu o coroană de spini:
scoate-mi spinul din inimă, care este
iubire pământească
şi dă-mi în loc iubire divină,
pentru neamul de suflet al creştinilor.
Te rog pe tine, iubitule Dumnezeu,
pentru că binecuvântatele tale mâini şi picioare
au fost bătute în cuie: scoate afară din inima mea
acel spin care este iubirea pentru lume
şi pune în locul lui dorul pentru a te servi pe tine
şi împărăţia ta veşnică.
Doamne Dumnezeule iubit,
te rog pe tine, pentru ceea ce inima ta scumpă a suferit
când a murit de tortura îngrozitoare de pe cruce
şi tot corpul s-a răcit şi după moarte
ţi-au găurit coastele cu lancea:
distruge picătura de otravă din inima mea!
Traducere din suedeză
de Gabriela Melinescu
Antologie AS