FLORIAN GHIMPU (Prima TV) - "De când mă știu, am fost un magnet pentru copii"

La mintea celor mici

- Ești noul prezentator al emisiunii "Copiii spun lucruri trăsnite" de la Prima TV, un format care s-a bucurat de mare succes, fiind asociat ani de zile cu ima­ginea lui Virgil Ianțu. Ți-a fost greu să-l în­locuiești? E greu să intri într-un rol jucat de altci­neva?

- Sigur, era normal să existe o perioadă de acomo­dare, și pentru mine, și pentru spectatori. Virgil a făcut o treabă excelentă cu emisiunea asta, pe care a dus-o vreo șapte ani cu mare succes, numai că el a fost un altfel de prezentator: el avea stilul gentleman, era mai reținut și încerca să-i ridice pe copii la nivelul lui. Or, stilul acesta mie nu mi se potrivea, eu am un alt fel de personalitate. Așa că am spus de la început că dacă e să preiau emisiunea, voi face lucrurile așa cum văd și simt eu. Dacă echipa nu ar fi fost de acord cu asta, atunci nu m-aș mai fi implicat în proiect. Însă am făcut câteva probe, pe parcursul cărora m-am "desfășurat", făcând exact invers, coborându-mă eu la mintea celor mici, iar întreaga echipă a fost încântată. Mi s-a zis: "Fă tot așa, că faci foarte bine!" (râde) Și ne-am pus pe treabă.

- Care crezi că este secretul acestei emisiuni? Deși e un format importat, a prins foarte bine la pu­blic...

- Eu cred că secretul îl reprezintă copiii. Ei sunt cei care, practic, fac emisiunea, ei sunt piua întâi, ei vin acolo cu lumea lor și ne-o arată și ne-o descriu cu o incredibilă nonșalanță și sinceritate. Iar asta e im­posibil să nu cucerească. Rolul meu în ecuație e minor, chiar dacă și eu fac prin studio toate cele: mă tăvălesc pe jos, țopăi, fac tumbe... Ei sunt însă sursa de umor. Cheia succesului acestei emisiuni o reprezintă copiii, spontaneitatea lor. Pentru că nimic nu e aranjat di­nain­te. Singurul lucru pe care îl știm este cam ce anume îl pasionează pe fiecare copil în parte, deci cam pe ce direcție ar trebui să avansăm. În rest, totul e spontan - și întrebările mele, și răspunsurile lor.

- Toți invitații tăi sunt simpatici, dar unii dintre ei sunt de-a dreptul magnifici. Cum se face selecția?

- Asta mă întreabă și lumea pe stradă sau când mă duc să-mi cumpăr o pâine: "Cum pot să vin și eu cu copilu' la emisiune?" Răspunsul e destul de simplu: pri­mul pas îl reprezintă Internetul, adică se intră pe site-ul Prima TV, se descoperă numărul de telefon de­dicat, părintele sună și-și înscrie copilul la casting. Pa­sul doi e castingul propriu-zis: dacă pruncul e spec­taculos, ajunge pe lista finală, adică aceea cu prota­goniștii emisiunii. "Comisia de selecție" e alcătuită din scenarista emisiunii, Adina Casas, psihologul Scarlet Onica și producătoarea emisiunii, Roxana Vanicek. Ele îi ascultă pe copii, stau de vorbă cu ei și îi triază. Apoi, pentru filmare, îi "așe­zăm" în funcție de inte­resele lor: dacă 2-3 copii sunt pasio­nați - să spunem - de dino­za­uri, atunci vor intra cu toții și vom sta de vorbă în grup, dacă există doar un copil care e in­teresat de - să zicem - elec­tri­citate, atunci voi discuta numai cu el.

- Se știe că lucrul cu copiii e foarte greu, dar tu pari foar­te relaxat și în largul tău. Ai priză la ei?

- De când mă știu, eu am fost un magnet pentru copii. Alt­­fel nu m-aș fi apucat de e­mi­siune. Oriunde m-aș duce, co­­piii se strâng în jurul meu instantaneu. Probabil pentru că, așa cum îți spuneam și mai de­vreme, mă pun la mintea lor, funcționez pe principiul parte­nerului, nu al adultului care îi constrânge, și ei simt asta. Sun­tem între noi. Și, nu în ultimul rând, contează probabil expe­riența mea directă: am o fetiță, Sara Maria, care are aproape opt ani și pentru care întot­dea­una am încercat să fiu cel mai bun prieten. În plus, eu lucrez foarte mult cu copii și la stu­dioul de dublaj pentru desene animate, unde sunt foarte activ.

Cu eticheta pe frunte

- Nu e totuși obositor să te pui mereu la mintea copiilor, fără să se simtă vreun pic de efort?

- Sigur că este obositor. Mai ales că noi filmăm mai multe emisiuni odată și, într-o singură zi, se strâng cam șapte ore de "stat de povești", șapte ore în care ei, copiii, se schimbă, dar eu rămân același și sunt în priză permanent. Au fost zile în care am ter­mi­nat filmarea, m-am suit în mașină, m-am dus aca­să, m-am aruncat în pat și am adormit instantaneu, într-atât eram de stors de energie. Dar dincolo de oboseală, cel mai important este că îmi place teribil ce fac la emisiunea asta! Și am o satisfacție extraordinară, mai ales atunci când reu­șesc să comunic savu­ros cu copii care, inițial, erau mai crispați, mai ti­mo­rați, din pricina came­relor de fil­ma­re.

- Satisfacția este și în partea cealaltă a tele­vi­zo­rului. Se întâmplă câ­teo­dată să mori de râs, pur și sim­plu.

- Știu, și asta mă bucu­ră foarte mult.

- Florian, tu ești de me­serie actor, ab­solvent al UNATC. Activitatea ta de pe micul ecran îți mai lasă timp pentru ac­torie? Cele două acti­vi­tăți nu se su­pra­pun?

- Televiziunea, în general, are un efect se­­cun­dar: impune ex­ce­siv o imagine. Ori­un­de m-aș duce acum să dau probă ca actor, voi fi văzut cu o etichetă lipită pe frunte: "A, ăsta e ăla cu co­piii!" Am fost conștient, într-o anume măsură, de acest dezavantaj, încă de dinainte de a mă angaja în pro­iec­tul cu "Copiii spun lucruri trăs­nite", dar, abia după ce am turat motoarele la ma­ximum, am realizat cu-ade­vărat cât de grea e pecetea asta. Însă nu mă plâng, mi-am asumat acest risc și cred că merită. Nu am re­grete.

- Să lămurim deci: ce înseamnă viața ta de actor acum?

- Acum, viața mea de actor s-a restrâns mult ca arie, practic, se limitează la munca pe care o fac la stu­­dioul de dublaj "Ager­film", unde sunt și actor, dar și regizor. După ce-am ter­mi­­nat facultatea, mai mulți ani am jucat în fil­me ro­mâ­nești ("Dulcea saună a mor­ții", în regia lui An­drei Blaier sau "Azu­ce­na - în­gerul de aba­­nos", în regia lui Mir­cea Mure­șan), dar am fă­cut și multe filme străine, turnate la Castel Film și MediaPro. Și recu­nosc că acum, după câțiva ani de pauză de film, mi-e dor să joc, așa că mă gândesc serios să revin în "cir­cuit", să merg din nou la cas­tinguri etc. Am con­tactat și niște agenți din Anglia și SUA, am tri­mis probe filmate, dar de pes­te tot mi s-a răs­puns: "E foarte bine, ne place de tine, dar dacă vrei să lu­crezi aici, tre­bu­ie să și tră­iești aici." Ceea ce a fost frustrant. Însă m-am li­niștit după ce am dis­cu­tat cu un agent din Los An­geles, care mi-a zis foar­te franc: "Nu înțeleg de ce vrei tu să vii în­coa­ce. Aici sunt mii de actori cu aceleași date ca ale tale, care sunt vorbitori nativi de engleză și ma­xi­mum 5% dintre ei au iz­butit să prindă rolurile pe care le-ai prins tu în Ro­mânia. Ai mai multe șan­se să lucrezi și să te re­marci dacă rămâi aco­lo, decât dacă vii aici." Îi mul­țumesc și acum pen­tru sinceritatea lui care m-a trezit la realitate și m-a lu­mi­nat. Așa că am decis să las deoparte visurile hol­lywood-iene și să-mi văd de meserie aici, în România. În teatru, mi-ar plăcea foarte mult să fac musical. Chiar "coc" acum o idee care sper să prindă contur cât mai curând. Dar pentru că tot a venit vorba de dor, la momentul ăsta, cel mai dor îmi e de muzică. În pe­rioa­da liceului, am cântat în trupa "4U", apoi, prins în ne­bunia și vârtejul facultății, am renunțat la muzică. Abia acum îmi dau seama că n-ar fi tre­buit să fac as­ta, fiindcă muzica îmi dă ce­va, un soi de bucurie, pe care nu l-am regă­sit ni­că­ieri. De-asta mi-ar plă­cea să mă re­a­puc de cântat, dar, mo­men­tan, pur și simplu, nu am vre­me.

Un "miracoluț": Sara Maria

- Dar pentru familie ai? Cum arată viața ta de acasă?

- Viața de acasă înseamnă, în primul și-n primul rând, fetița mea, Sara Maria, după care sunt topit ab­so­lut și iremediabil. Ea e "miracoluțul" meu și exis­tența mea e de neconceput în absența ei. Chiar dacă eu și mama ei am divorțat, sunt extrem de implicat în via­ța Mariei. Consider că, odată ce ai un copil, indi­ferent de circumstanțele exterioare, tu nu încetezi nicio se­cundă să fii părinte, iar a fi părinte înseamnă a fi foarte prezent în viața copilului tău. Nu înțeleg tații care, în urma divorțului, se mulțumesc să ia contact cu copilul doar pe parcursul câte unui week-end, și acela o dată la nu știu câte săptămâni. Apoi, viața personală mai înseamnă părinții mei, care continuă să locuiască la Pitești, înseamnă prietena mea, Simina Brădeanu, care e un suflet minunat - Geamănă, la fel ca mine - (râ­de) - și un make-up artist extrem de talentat, și în­seam­­nă gru­pul meu de prieteni, oamenii cu care stau la taclale des­pre câte-n lună și-n stele... Asta e una din ma­rile mele pasiuni: să stau de vorbă cu persoane inte­resante, inteligente. Astfel de discuții reprezintă un câș­­tig enorm pentru mine, ca spirit. În rest, îmi place mun­tele, sunt înnebunit să mă plimb cu mașina, fără a avea neapărat o țintă dinainte stabilită, cânt cam cât e ziua de lungă... (râde) Și mă preocupă politica. Din două motive: pentru că politicul determină starea de bine a națiunii și pentru că "jocul" politic e fascinant, atât timp cât scopul e unul onest și pozitiv.

- Pentru că se apropie sărbătorile, iar în viața ta copiii sunt o prezență constantă, aș vrea să știu ce relație mai ai cu Moș Crăciun?

- Îmi place să mă joc de-a Moș Crăciun, și nu doar în decembrie - ador să fac cadouri, în general! Și pregătesc în detaliu fiecare trecere a lui Moș Crăciun prin copilăria fetiței mele: de la darurile propriu-zise, până la sce­no­gra­fie și regie - bradul împodobit, cănuța cu lapte și bis­cuiții pe care îi mănâncă Moșul ca să se forti­fice înainte de a porni către casele celorlalți co­pii... Deși cred că anul acesta va fi ultimul în care voi mai avea ocazia să pun în scenă acest spectacol. Îmi dau seama că pe Maria au început s-o roadă între­bările legate de existența Moșului și, probabil, la anul voi fi nevoit să port cu ea temuta discuție despre "Moș Cră­ciun nu există, de fapt".

- Dar tu, personal, ce aștepți de la Moș Cră­ciun?

- N-am nicio dorință materială, nu vreau decât li­niște. După tensiunile și tracasarea generate de divorț, nu-mi mai doresc decât liniște lungă și profundă, o sta­re de armonie interioară. Ăsta e cadoul perfect pentru mine!