Nu folosește decât acele cuvinte care i se par potrivite, concise, precum în versurile sale ("Știu că raiul e aproape?/ Știu că iadul e aproape/ Dar ce mai înseamnă aproape, când aproapele-i departe"). Probabil, cea mai originală prezență a scenei românești, Ada nu pare să facă niciun efort ca să umple sălile de spectacol: un tricou, jeanși, chitară, cuvinte bine chibzuite și interpretare cu totul personală. Că sunt versurile ei sau ale poeților pe care-i îndrăgește, că sunt spectacole regizate de nume grele ale scenei, cuvintele usturătoare ajung la țintă, tocmai datorită acestor interpretări. ("Hai să dăm topoare la popoare/ Să sculpteze fiecare-n fiecare".) Se vede că e absolventă de teatru, chiar dacă a jucat prea puțin pentru talentul său, alegând să creeze muzică de spectacol și jocuri cântate.
Marile întâlniri
- Tocmai ai avut o nouă premieră la Teatrul din Oradea, cu "Leonce și Lena". Hai să începem discuția noastră cu povestea acestui spectacol...
- Domnului regizor Mihai Măniuțiu i s-a părut interesant să încerc transformarea textului piesei de teatru în ceva cantabil. M-am speriat, apoi mi-am dat seama că la Oradea există un actor care cântă extraordinar: Richard Balint. Și m-am liniștit brusc. În ianuarie a început corespondența electronică prin care d-l Măniuțiu îmi trimitea idei, iar eu îi trimiteam schițe de cântece; îmi trimitea reacții, apoi eu îi trimiteam modificări și tot așa. În octombrie am început lucrul cu actorii din Oradea (sunt oameni minunați acolo și a fost o bucurie să-i întâlnesc), am "împrumutat" ajutor din Cluj, Anca Hanu, cu care am îmbunătățit simțitor cântecele și am încercat să le "ajustăm" spre binele tuturor. Vava Ștefănescu a mișcat scenic actorii, iar d-l Măniuțiu a coordonat tot ce mișcă și ce se aude.
- În cariera ta atât de imprevizibilă există, totuși, niște constante artistice: Naum, Afrim, Dabija, Cervantes, Gogol, Ion Mureșan. Un amestec ciudat și interesant. Spune-ne câte ceva despre marile întâlniri artistice ale vieții tale.
- Toți ne intersectăm cu oameni vii și cu scrierile foștilor vii "într-un amestec ciudat și interesant", cum spui tu. Eu mă consider norocoasă că i-am întâlnit pe aceștia și pe mulți alții. "Pohemele" lui Gellu Naum au început să-mi spună ceva abia după ce soția poetului a râs de mine și mi-a zis: "Nu trebuie să le înțelegi, lasă-le să se întâmple". Cu regizorul Radu Afrim am lucrat mult, cândva. Are o lume cu totul specială și îl admir enorm. Cu d-l Dabija nici nu simt că lucrez, oricâtă treabă mi-ar da. E o bucurie orice colaborare cu dânsul și am văzut că peste tot actorii așteaptă fericiți să îl (re)întâlnească. Cu Cervantes și Gogol m-am intersectat citindu-i și adaptându-i pentru a putea fi cântați, iar cu Ion Mureșan, marele poet de la Cluj, s-a întâmplat aproape la fel. Spun "aproape", pentru că dânsului i-am trimis mereu schițe de cântece și am încercat, cât am putut, să nu-i trădez ideile, indiferent cât de tare am modificat textele. După versurile sale am scos albumul Alcool, cartea dumnealui ("Cartea Alcool") fiind premiată de Academia Română. Nu știu dacă omul e doar politicos, dar mie îmi spune că-i place cum îi mutilez cuvintele și eu nu pot face nimic altceva decât să-l cred.
Zâmbete vesele și triste
- Având introducerea făcută cu un scurt drum prin cariera ta, aș vrea acum să te întreb cine ești. Da, cine este Ada Milea, artista cea mai nonconformistă de la noi, artista care mai degrabă joacă teatru decât cântă, care cântă jucând teatru, care arde cu acidul cuvintelor, dar pare retrasă și chiar timidă?
- Nu știu, nu-mi bat capul cu asta. Sunt bucuroasă că bucur oameni cu ceea ce fac, că mă cheamă să particip la noi trăsnăi aparent muzicale, că lucrez cu oameni extraordinari și că sălile sunt pline de spectatori vii.
- Cum e viața ta în afara cuvintelor și a jocului pe care-l inventezi pentru ele pe scenă? Ești la fel de caustică precum în spatele microfonului?
- Cred că semănăm cu ceea ce facem, doar că nu avem întotdeauna vârsta cântecelor cu care ne identificați.
- Te identifici, în vreun fel, cu Apolodor, pinguinul rătăcitor al lui Gellu Naum?
- Toți suntem, uneori, niște Apolodori. Ne e dor de apropiații de care ne-am îndepărtat și ne îndepărtăm de alți apropiați, pentru a ne putea apropia de ei; ne e dor de locurile din care-am plecat și, când ajungem în ele, fugim, pentru că nu mai găsim acolo nimic din ce era cândva...
- Cum poate fi măsurat succesul tău?
- În zâmbete vesele și triste.
Moș Crăciun cel pitit
- Un alt spectacol destul de recent al tău, unul de autor ("Cântece de iarnă pentru toate anotimpurile"), are o piesă precum o scrisoare către Moș Crăciun, în care îi ceri, ironic, și un păr de culoare mov, și să nu mai fii cuminte, și să ai dantură perfectă, dar și puterea de a scrie un cântec fără să-l complici... Mai crezi în Moș Crăciun?
- Da, cred că Moș Crăciun există, dar stă ascuns ca să nu ne sperie. Stă ascuns în fiecare om, pentru că rațiunea a învins partea frumoasă a nebuniei lui Don Quijote. Din cauza asta oamenii se sperie de daruri adevărate și încearcă să găsească un interes în spatele lor.
- Are România prezentului nevoie de Moș Crăciun? Cum îți vezi țara de azi?
- E mare nevoie de "moșcrăciunul" celor care au puterea de a ne strivi cu legi folositoare doar lor. Văd țara în așteptarea "nebunului", care de mult nu mai există.
- Nu poți fi o artistă ca tine, cu o sprânceană mereu ridicată deasupra greșelilor societății, fără să fii măcar puțin patrioată. Înainte să fi fost plecată în Canada, cu Cirque du Soleil, spuneai că nu crezi în dor de casă. Acum?
- Rădăcinile noastre invizibile sunt vinovate. În Canada trăiam ca și cum nu m-aș fi avut pe mine la mine, ca și cum m-aș fi uitat pe mine acasă, ca și cum aș fi fost o carcasă mișcătoare... Știi povestea cu sclavii care au mers prea repede și s-au oprit ca să-și aștepte sufletele rămase-n urmă? Cărau bagaje printr-o junglă, s-au oprit brusc și păreau de neclintit - nicio amenințare n-avea efect asupra lor. Au fost bătuți, dar tot n-au pornit mai departe. La un moment dat, când nimeni nu se aștepta, toți sclavii au pornit din loc. La destinație, asupritorilor li s-a tradus: "Ne-am oprit ca să poată sufletele noastre să ne ajungă din urmă".
- O frază de final, marca Ada Milea...
- Hmmm. Să zicem... Un artist fără umor este ca o girafă cu gâtul scurt.