"Ciele zece porunci ale Iubirii"

Într-o casă veche, aşe­zată pe-o coastă, pe par­tea dreaptă a dru­mului care urcă spre mina din Cavnic, trăieşte o fe­meie care şi-a închis viaţa în sute de plicuri şi cutii mai mari şi mai mici, aşe­zate în mare ordine şi rân­duială. Din când în când, cu grijă nemăsurată şi du­pă un ritual anume, alege câteva dintre ele şi le pune înaintea ei pe masă, şi atunci peste toa­te se lasă, ca o apă stră­vezie, aripa amintirilor. Când îşi deschide plicurile mătuşa Erji, în lume e sărbătoare şi pentru asta merită să treci peste dealuri şi văi, aprinse acum de rugina toamnei, ca să ajungi cât mai repede în căsuţa ei, rămasă din vremea po­veş­tilor.

"Neamul, diţa şi sămânţa"

Numele Erji vine de la Elisabeta şi e o prescurtare duioasă, drăgăstoasă, de alint. Viaţa mătuşii Erji a fost însă plină de griji şi de necazuri, de lipsuri şi amânări repetate. S-a născut în luna mai a anului 1922, adică acum nouăzeci şi unu de ani, într-o familie de mineri, a crescut alături de şapte fraţi şi surori, dar pentru că era cea mai mare dintre ei, a trebuit să lucreze încă din primii ani ai vieţii.
"Am lucrat de mică, aşa că pot să zic că n-am trăit bucuriile copilăriei şi-ale primei tinereţi, dar am învăţat în anii aceia, chiar dacă eram doar o feciorică, să fiu ordonată, să-mi planific lucrul dinainte, cum tre­buie, să mă străduiesc să le fac pe toate cât mai eco­nomicos şi, cel mai important, să fac din rău - bine şi din puţin - mult. Aşa am învăţat atunci şi aşa am făcut toată viaţa până acum, pe cât am putut eu mai bine. Am rămas singura care mai trăieşte dintre fraţii şi su­rorile ce s-au născut după mine, tot din doi în doi ani: Spiridon, Piri, Vilma, Coati, Ileana, Ghiţă şi Mărie. Nu ştiu de ce mi-a fost dat doar mie să trăiesc atâta. Poate pentru că am adunat toată viaţa fotografii, scrisori, vederi, felicitări, anunţuri din ziare la aniversări, de­cese ori comemorări, şi trebuie să duc mai departe po­vestea neamului din care mă trag. Am acum o adevă­rată comoară care ţine moartea departe de neam, pen­tru că, atâta vreme cât dovezile astea adunate de mine timp de zeci de ani sunt aici, orice s-ar întâmpla, neamul e încă viu".
Mă uit cu atenţie la femeia din faţa mea. Mă ui­meşte siguranţa cu care şi-a asumat rolul de "arhivar" al unui neam întins pe multe generaţii şi încrengături, dar şi seriozitatea cu care s-a înhămat la această grijă de a aduna şi păstra informaţii, ştiri, dovezi. Pe masă, în faţa ei, sunt înşirate fotografii vechi. Alege câte una şi-mi spune câteva vorbe despre fiecare dintre cei pe care aparatul de fotografiat i-a încremenit pe veci în tot felul de locuri, cu tot felul de ocazii, mai vesele ori mai triste. Din timpul vieţii unora n-au mai rămas decât aceste bucăţi îngălbenite de hârtie şi poveştile pe care mătuşa le-a adunat, sârguincioasă, de-a lungul anilor. Şi ea se simte importantă, pentru că poate de­pune mărturie despre viaţa lor şi poate că de aici iz­vorăşte şi bucuria care-i întinereşte trăsăturile şi-i înseninează privirea.
"Mama n-a avut vreme cu noi, să ne spună prea multe despre cei de dinaintea lor, să ne arate care i-s neamurile, pentru că am trăit vremuri grele, cu răz­boaie, cu sărăcie, cu foamete. Mie mi-a fost însă drag să ştiu despre ai noştri, cine-s, ce fac, cu cine s-au însurat ori măritat. Adică, am vrut să ştiu de unde mă trag, cine sunt înaintaşii mei, cum am ajuns eu pe lu­mea asta şi din cine. Am fost toată viaţa o femeie cu­rioasă şi interesată. N-am putut să trăiesc aşa, oricum, la întâmplare, ca un lemn din pădure. Eu le-am spus la pruncii mei de când erau mici: ia, astea-s neamurile voastre, cunoaşteţi-le şi ţineţi-vă de ele, ele îs diţa şi sămânţa din care faceţi parte şi voi, nu vă depărtaţi de ele, vorbiţi cu ele, ori de câte ori le vedeţi, salutaţi-le şi plecaţi-vă capul înaintea părului alb, din omenie aplecaţi-vă capul la omul cel cărunt, ridicaţi pălăria în faţa bătrânilor, căci din ei vă trageţi".
Aşa i-a învăţat pe prunci şi aşa a trăit mătuşa Erji, mereu înconjurată de neamuri, la petreceri şi bucurie, dar şi la "petrecanii", adică la înmormântări. "Nu exis­tă mai mare bucurie decât să te vezi cu cei de-un sân­ge cu tine. Aşa m-am bucurat întotdeauna când ne-am adunat, vai de mine, bine mi-o părut! Vai, cum aş mai povesti cu unii dintre ei, dar nu mai am cu cine, că unii-s morţi de multă vre­me, îs duşi pe ceia lume. Mai am la Baia Mare doi, trei veri, care se apropie şi ei de nouăzeci de ani, mai trăieşte şi-o mătuşă, Emi, care a împlinit luna trecută 102 ani, mă trag, cum ar veni, dintr-un neam vechi, de oameni care trăiesc mult. Şi-atuncea, e musai să ştiu cine-a fost înaintea mea, ca să le pot spune la pruncii care vin de unde le încep ră­dă­cinile".

Ceasul tatii

Mătuşa Erji nu se o­preş­te din povestit, dar o las, căci îmi dau seama că între­bă­rile mele ar putea s-o in­comodeze. Trece de la una la alta cu uşurinţa omului doritor de vorbă, semn că singurătatea o apa­să greu.
"Când s-a întors din răz­boi, tata Gheorghe a adus un ceas mare de pe­rete, un radio şi obiceiul de a ne bate pe noi, copiii, şi pe mama, la cea mai mică gre­şeală. Nu accepta ni­ciun fel de îm­potrivire şi se purta cu noi ca un tiran. A fost un om ta­re ciudat, cam băutor şi afe­meiat, mama Oniţa a răbdat multe din partea lui, cât pen­tru zece vieţi, poate şi mai bine. A fost nefericită lângă el, grea viaţă a avut! Tata a murit când a împlinit şai­zeci şi opt de ani şi pot să spun că de-abia după moar­­tea lui a avut mama li­nişte. Către sfârşitul vieţii, când era bolnavă tare, încă se mai temea de el, deşi el era mort de mult, îşi adu­na pur­sucurile, câteva haine, şi se ruga de una sau alta din­tre surori s-o ajute să se ducă la mama ei, la bunica Ro­zalia, "ca să scape de bătaia tatii". Nu mai trăieşte mama ta, îi spuneam, a mu­rit demult. Ba da, ba da, du­ceţi-mă la ea, ca să mă ape­re de el! Nu-i de mirare, aşadar, că noi, fetele, ne-am împrăştiat de mici, ne-am căutat de lucru şi am plecat de-acasă, ca să scăpăm de tata. Care cum am crescut, ne-am dus slujnice şi l-am lăsat pe tata, care era din ce în ce mai becisnic şi-o bat­jocorea tot mai rău pe ma­ma.
Eram numai o căcărază de fată, de nici zece ani, şi lucram ca slujnică la un măcelar din Cavnic, îngrijeam doi copii. Apoi Anuca lui Vontoş, o vecină, m-a pus în căruţă şi m-a dus la Baia Mare, la o doamnă, ca să am grijă de alţi copii şi de nişte pui de găină, ca să nu intre să scurme straturile şi să încurce grâul semănat. După aceea am păzit nişte capre, care fugeau în toate direc­ţiile, nu ştiam nicicum să le adun la un loc. Multă bă­taie am mâncat de la stăpână pentru caprele alea care fu­geau de pe câmp acasă. Am lucrat apoi la o jidă bă­trână şi hâdă, care avea un fecior ce vindea materiale de construcţii. Baba punea zaharină într-o sticlă cu apă şi cu apa aia îmi îndulcea mie ceaiul şi cafeaua, ca să fa­că economie. Am gătit apoi pentru nişte domni ro­mâni. Doamna îmi deschidea cartea de bucate şi-mi arăta ce să le fac de mâncare. Mă descurcam eu cum­va, făceam exact cum zicea acolo, în carte, şi ei erau mulţumiţi. Aşa am trecut de la o familie la alta, uneori mi-a fost foarte greu şi am dus viaţă chinuită, alteori, am nimerit la oameni de omenie de la care am avut ce învăţa. De la zece la douăzeci şi trei de ani am slujit tot pe la alţii, în Baia Mare, în Baia Sprie, pe Valea Ro­şie, la Dealu Crucii, pe strada Zorilor, unde locuia şi un frate de-al mamei, şi-n multe alte locuri, nici nu-mi mai aduc aminte pe unde. Abia după ce m-am măritat am fost eu stăpână pe viaţa mea.
La sărbători, tata bea mai mult şi nu prea veneam acasă, de teama scan­da­lului. Atâta plângea mama, să­raca, dar n-avea ce face, decât să-şi trăiască soarta lân­gă el. A fost ca o sfântă ma­ma, atâtea a îndurat din ca­u­za lui. Ce era să fi fă­cut? Să plece şi să ne lase ai ni­mă­nui? Nu se putea aşa ce­va! A răbdat. Tot stau şi mă întreb cum l-a lăsat Dum­nezeu pe tata, cu ca­lităţi aşa extraordinare, dar şi cu defecte îngro­zitoare. Era foarte bun mecanic, scria extraordinar de fru­mos, am şi acum scrisori de la el, repara orice lucru stricat, avea soluţii pentru cele mai grele si­tua­ţii. Era singurul mecanic din mină care ştia să repare loco­motiva olan­de­ză cu care se scotea mi­ne­reul. Tri­mitea directorul după ta­ta şareta lui trasă de cai albi, ca să-l ducă de acasă până la mină. Se plimba cu şa­reta directo­rului de-a lun­gul Cavni­cu­lui, spre invidia multora. La noi acasă se adu­nau ve­cinii să asculte emisiunile de la radio. El ne-a povestit pri­ma dată şi despre "tele­vi­zie", atunci, demult, când eram prunci. Nu ştiu de un­de a aflat el despre asta, dar ne-a spus că televizia va fi un fel de radio în care vom vedea şi oamenii ce vor­besc. Şi uite, mă gân­desc la asta ori de câte ori dau dru­mul la te­le­vi­zor. Avea o vorbă tata. Zi­cea că toate ale lui, şi aici intram şi noi, pruncii, la gră­madă, nevas­ta, dar şi for­ja pe care şi-o instalase într-un atelier, şi radioul, şi cărţile pe care le citea când avea răgaz, toate, toate ale lui trebuie să func­ţioneze "la marea ştiinţă", "ca la carte", "ca ceasul nemţăsc" pe care l-a adus din război, adică numai aşa cum de­cidea şi hotăra el, stăpânul tu­turor. Ceasul lui este a­cum pe peretele din bu­cătăria mea, şi ori de câte ori mă uit la el, îmi amin­tesc de faptul că tot tata a fost acela care a decis când, cum şi cu cine să mă mărit, şi asta a însemnat pentru viaţa mea începutul unei mari suferinţe."

Prima fotografie de dragoste - zăpăceala vremilor

Mătuşa Erji e o femeie mărunţică, delicată, zâm­beşte sfios în timp ce-mi povesteşte întâmplări din via­ţa ei şi a cunoscuţilor ei. Deschide mereu alte şi alte cu­tii şi plicuri aşezate pe masă, pe scaune, pe pat, pe jos, de unde alege câte o fotografie sau o scrisoare şi, după ce mi le arată, îmi spune şi povestea lor. Încetul cu încetul, mă lasă astfel să pătrund în cele mai tainice momente ale vieţii ei. Simt că mărturisirile îi fac bine, o ajută să treacă, poate, peste zilele de acum, sau o ajută să reînvie fericirea tinereţii, care a rămas ca un abur în chipurile surprinse în cartoanele îngălbenite de pe masă.
"Prima mea iubire a fost neîmpărtăşită, s-a terminat când a fost cedat Ardealul", îmi spune ea brusc, fără nicio introducere. "Atunci am înţeles că, uneori, oricât ai vrea să faci într-un fel ori altul, soarta ţi-e dirijată de altcineva sau altceva care e mai puternic decât voinţa ta. Ca o coajă de nucă pe apa unei mări în furtună, aşa e viaţa omului. Am fost logodită, cu inele de aur, cu un băiat pe care-l chema Şimi, un băiat care avea un frate judecător pe la Sibiu. Când s-a cedat Ardealul, el a plecat în România, la fratele lui, a fugit prin huciuri şi păduri, căci n-a vrut să facă armata la unguri. Mi-a părut tare rău, mi-a plăcut de el. M-a chemat şi pe mine să mă duc cu el, dar n-am avut curaj. Cum era să plec fără acte, fără să fiu încă măritată cu el? În vremea aceea eram guvernantă la o familie cu două fetiţe. Stăpânii mei şi-au făcut acte ca să se refugieze şi ei în România şi au vrut să mă ia şi pe mine, dar tata s-a opus. S-a dus şi m-a pârât la poliţie că vreau să plec şi apoi au venit zilnic jăndarii unguri, ce umblau cu pana de cocoş la chipiu, să mă verifice. Alt viitor aş fi avut dacă aş fi putut eu decide atunci! Uite, aici, fotografia asta e luată tocmai în Baia Mare, în centru, când s-a anunţat cedarea Ardealului. Vezi câtă populaţie e pe străzi? Vezi ce zăpăceală e acolo? Ei, aşa a fost şi în sufletul meu multă vreme după ce logodnicul meu a plecat".

Scrisoare de dragoste pe coajă de mesteacăn

Fotografia logodnicului fugit se întoarce în plicul din care a fost scoasă, care se întoarce în cutia lui de carton. Mătuşa caută o vreme în altă cutie şi de acolo îmi pune în faţă o altă fotografie în care ea, bucuroasă oa­recum, cu cozile îm­ple­tite, lăsate pe spate, stă lângă un băiat ele­gant, îmbrăcat la cos­tum cu cravată. "Pe el l-am întâlnit la Baia Mare, stătea într-un colţ, "la plaţ", cum se zicea atunci, adică în locul în care stăteau băieţii ca să privească fetele ce se plimbau în zilele de sărbătoare, ţinându-se câte două, trei, la braţ. El m-a văzut, "m-a filat", a venit la mine, s-a în­cli­nat în faţa mea, "Domni­şoa­ră, îmi daţi voie să fac cunoştinţă cu dum­nea­voastră?" "Vă dau", i-am zis. M-am gân­dit că doară nu m-a mânca, dacă mi-a şti numele. Apoi mi-a spus că se trage şi el din Cavnic, dar că a fost crescut de un unchi, la Dej. Se vedea că e altfel decât feciorii crescuţi în Cav­nic. Purta costum, cravată, avea palton lung, elegant, nu surtucuri şi lecruri ponosite, ca alţi fe­ciori. Mi-a mai spus că a primit ordin de ple­care în armată şi că a venit să-şi rezolve nişte acte. I-am dat voie să se plim­be cu mine şi am povestit multe în vre­mea asta, ca să mai ştim de viaţa noastră. Doamna şi domnul procuror la care lucram i-au permis să mă vi­ziteze şi acasă marţea, joia, sâmbăta şi duminica, sea­ra, de la 8 la 9. Mi-am dat seama în timpul acelor întâlniri că e un om deo­sebit, un băiat manierat, crescut la oraş, învăţat să fie politicos cu fetele, să le dea cinstea. Dar a început războiul şi a plecat pe front. Mi-a scris de acolo şi, mai mult decât atât, lucru extraor­dinar pentru acele vremi, mi-a trimis un pachet. A fost un eveniment de care au discutat multă vreme vecinii, fraţii, surorile mele. Nu se mai întâmplase aşa ceva cu nimeni dintre cei cunos­cuţi: să primeşti un pachet în vreme de război, de la un băiat îndrăgostit, era într-adevăr ceva cu totul ieşit din comun. În pachet a fost un Moş Crăciun de napo­li­tane, un fular de mătase alb, cu "roituri" şi, la bor­dură, cu trandafiri roşii brodaţi cu frunzuliţe verzi, o ba­tistă din acelaşi material şi o sticluţă de parfum. Fularul şi sticluţa de parfum le mai păstrez şi acum, fularul e la fiica mea, sticluţa o mai scot din când în când din cutie şi o miros. Încerc să-mi aduc aminte de parfumul zilelor de demult, deşi au trecut peste şapte­zeci de ani de atunci. N-o pot arun­ca, nu mă pot des­păr­ţi de lucrurile care altă­da­tă m-au făcut bucu­roasă şi aproape fericită. E goală acum, dar în mintea mea ea va fi me­reu plină de par­fumul dragostei nevinovate".
Cea mai mare dovadă de dragoste a lui Ionel, tânărul cel politicos, "cu ochi cu­teză­tori", care i-a tri­mis pachet de pe front, cine ştie cât de greu şi în ce con­diţii, este însă o scri­soare. Mătuşa o scoa­te dintr-un plic mai mare şi mi-o întinde cu mare grijă, să nu se rupă. Iau în mâini o scrisoare cum n-am mai văzut în viaţa mea. O scrisoare cu adevărat deo­se­bită. E scrisă pe coajă de mesteacăn, cu cer­nea­lă violetă. În lipsa hârtiei, dorul şi dra­gostea s-au lăsat imprimate pe albul sub­ţi­re al cojii de mesteacăn. "Kedves Er­jike", dragă Erjike, şi-a început scri­soa­­rea soldatul îndră­gos­tit, în ziua de 3 iunie 1944, dar nu pot ur­mări textul mai de­­parte, căci nu ştiu ma­ghia­ra. Mi-l tra­duce însă mătuşa. Mă gândesc, în timp ce o ascult, la soldatul care s-o fi aşezat în­tr-o clipă de răgaz să-i scrie fetei lui dragi. O fi fost seară, o fi fost dimineaţă, vreme bună, ori ploa­ie? O fi scris acolo, lângă mestea­cănul însorit de la care a luat coaja, ori în cine ştie ce tranşee lutoase, pli­ne de apă?
"I-am fost dragă tare, bag seama, că altfel nu ar fi fost atât de atent cu mine", îmi spune mătuşa, după ce pune coaja de mesteacăn la loc, în plicul ei mare, şi-apoi cu voce neutră adaugă. "Nu am putut să-l aş­tept, o vreme n-am mai ştiut nimica de el, n-a mai venit nicio scrisoare, niciun semn. Credeam că a murit. În vre­mea asta, tata m-a măritat cu un băiat din Cavnic, care se trăgea dintr-o familie bună, avea neamuri domni cu facultate, rude cu familia lui Gheorghe Şin­cai, învăţatul. După multă vreme, a venit şi Ionel de pe front, dar era deja prea târziu pentru noi".

Decalogul iubirii şi cireşele de hârtie

Cât a lucrat, mătuşa Erji şi-a cumpărat din banii câştigaţi câteva haine şi lucruri pentru viitoarea casă, pa­hare, vase, linguri, o pătură. Pentru o faţă de masă bro­dată a lucrat o lună de zile, iar pentru o rochiţă albastră, din stofă, a strâns mult şi a drămuit fiecare bănuţ. Fată năcăjită, a vrut să intre cum se cade în viaţa de nevastă. "Am vrut să am haina mea, de mireasă, să am pregătit "ştafirongul" (zestrea, trusoul), să apuc să-mi fac încă nişte haine mai deosebite, ca la oraş, căci mi-a plăcut să fiu îm­brăcată cu lucruri de­li­cate, dar n-am mai apu­cat. Când am fost mireasă, nimica n-a fost nou pe mine, toa­te hainele au fost de îm­pru­mut. Numai pantofii au fost ai mei. M-am mă­ritat în martie, 1945, era încă război şi-o criză de toată groaza. Nu gă­seai nimica, nică­ieri, stau şi mă minunez şi acuma cum de a găsit nă­naşa o năframă nouă, cu care mi-a legat ca­pul, după ce mi-a dat jos co­ro­niţa de mi­reasă şi m-a îm­brăcat de ne­vastă. Bărbatul Alexa venise de pe front ră­nit grav, avea o tijă la pi­cior. Am trăit îm­pre­ună cinci ani buni, apoi s-a îm­bol­năvit şi mai grav, de si­li­coză, căci a lucrat în mină, şi a zăcut alţi zece ani. Via­ţa mea cu el a fost scurtă, doar cinci­spre­zece ani, din care zece de chin, pentru că l-am îngrijit ca pe un prunc neaju­torat. La treizeci şi opt de ani am rămas văduvă, cu trei copii de crescut, fără serviciu şi într-o casă care trebuia reparată pe toate părţile.
Alexa a fost un om bun, delicat, pita lui Dumnezeu, copiii seamănă cu el, mai tăcuţi, mai sfioşi, nu-s aşa vorbăreţi ca mine. Între noi a fost mai degrabă o mare prietenie şi înţelegere decât cine ştie ce iubire. Se mai stinge dragostea după ce te măriţi, ori te însori, dacă sunt necazuri. Neînţelegerile şi neajunsurile pentru copii, grijile şi sfada pentru ei, căci pentru ce fac co­piii, întotdeauna părinţii se sfădesc de o sută de ori, toa­te astea micşorează cumva dragostea aceea de la în­ceput. Ştiu că i-am fost dragă, uitaţi-vă numai la scri­soarea asta pe care mi-a tri­mis-o, ca să aveţi dovadă de ce vă spun".
Mătuşa îmi pune înainte o scrisoare ca o dantelă, de­cupată rotund, dintr-o hârtie foarte subţire. E îm­pa­che­tată strâns, ca un evantai, dar dacă o desfaci, se des­prind din ea nişte "cireşe" de hârtie care sunt legate de scrisoare prin codiţe firave. Pe ambele părţi ale aces­tei dantelării sunt înscrise "su­venire", amintiri şi urări de dragoste. "Numai gândi­ţi-vă, îmi spu­ne mă­tuşa, câtă vreme admir dantelăria de hârtie, numai gân­diţi-vă câ­te ceasuri i-au trebuit ca să facă scrisoarea asta. Câtă răb­dare, câtă mi­ga­lă! Aşa ceva nu se făcea pen­tru ori­cine, pe degeaba! Tre­buie să fi fost mare dra­gos­tea lui pen­tru mine şi la fel şi răb­darea şi înţe­lege­rea".
Înainte să pună scri­soarea în cutia ei, mătuşa îmi mai arată o altă scrisoa­re, împo­do­bită pe margine cu flori colorate. "Ciele ze­ce porunci ale Iubirii" se chea­mă şi cu­prinde sfaturi de respectat de către cei ce se iubesc. Un fel de decalog al dragostei, care impresio­nează prin duioşie: "Eu sunt iubitul tău, Să nu ai alţii afară de mine", "Adu-ţi aminte de ziua în care mi-ai spus prima oară că mă iu­beşti, "Să porţi cu respect jurământul nostru, dragă".

"Pedanşagul"

Prin tot ceea ce mi-a povestit, mătuşa Erji mi-a dat o lecţie de mare pedanterie. "Pedanşagul" acesta se ve­de şi în felul în care vorbeşte despre ea, în fe­lul în care a ales una sau alta dintre foto­gra­fiile ori scrisorile pe care mi le-a arătat, în fe­lul în care îmi pune dinainte, cu dichis, nişte prăjiturele. Am înţeles de la ea că nu se poate trăi oricum, la întâmplare, că trebuie să-ţi ţii rangul, chiar dacă eşti silit să trăieşti după cum îţi dictează alţii. "În veci amin, de când îs io, n-am cerut un leu de la nimeni, nu fac abuz de nimica, totul e calculat în viaţa mea la marea stiinţă, am grijittot timpul de ceea ce cred că este important pentru mine şi pen­tru alţii. Nu minţăsc, nici adaug şi nici lăs la o parte ceva din viaţa mea. Nu ştiu ce-o să se în­tâmple cu tot ce am adunat eu în cutiile aces­tea. Dacă aş şti când o să mor, cu o zi înainte de asta aş face un foc şi cu mâna mea le-aş aprinde. Nu-mi place să dau de lucru altora pentru mine. Vreau să mă retrag dis­cret, cu toate cele ce mi-au încălzit amintirile şi viaţa: hârtii, scrisori, fotografii, bileţele, de­sene. De multe ori, doar ele m-au ajutat să umblu cu capul ridicat şi să pot trece peste cenuşiul vieţii".