"Ciele zece porunci ale Iubirii"

Otilia Teposu
Într-o casă veche, așe­zată pe-o coastă, pe par­tea dreaptă a dru­mului care urcă spre mina din Cavnic, trăiește o fe­meie care și-a închis viața în sute de plicuri și cutii mai mari și mai mici, așe­zate în mare ordine și rân­duială. Din când în când, cu grijă nemăsurată și du­pă un ritual anume, alege câteva dintre ele și le pune înaintea ei pe masă, și atunci peste toa­te se lasă, ca o apă stră­vezie, aripa amintirilor. Când își deschide plicurile mătușa Erji, în lume e sărbătoare și pentru asta merită să treci peste dealuri și văi, aprinse acum de rugina toamnei, ca să ajungi cât mai repede în căsuța ei, rămasă din vremea po­veș­tilor.

"Neamul, dița și sămânța"

Numele Erji vine de la Elisabeta și e o prescurtare duioasă, drăgăstoasă, de alint. Viața mătușii Erji a fost însă plină de griji și de necazuri, de lipsuri și amânări repetate. S-a născut în luna mai a anului 1922, adică acum nouăzeci și unu de ani, într-o familie de mineri, a crescut alături de șapte frați și surori, dar pentru că era cea mai mare dintre ei, a trebuit să lucreze încă din primii ani ai vieții.
"Am lucrat de mică, așa că pot să zic că n-am trăit bucuriile copilăriei și-ale primei tinereți, dar am învățat în anii aceia, chiar dacă eram doar o feciorică, să fiu ordonată, să-mi planific lucrul dinainte, cum tre­buie, să mă străduiesc să le fac pe toate cât mai eco­nomicos și, cel mai important, să fac din rău - bine și din puțin - mult. Așa am învățat atunci și așa am făcut toată viața până acum, pe cât am putut eu mai bine. Am rămas singura care mai trăiește dintre frații și su­rorile ce s-au născut după mine, tot din doi în doi ani: Spiridon, Piri, Vilma, Coati, Ileana, Ghiță și Mărie. Nu știu de ce mi-a fost dat doar mie să trăiesc atâta. Poate pentru că am adunat toată viața fotografii, scrisori, vederi, felicitări, anunțuri din ziare la aniversări, de­cese ori comemorări, și trebuie să duc mai departe po­vestea neamului din care mă trag. Am acum o adevă­rată comoară care ține moartea departe de neam, pen­tru că, atâta vreme cât dovezile astea adunate de mine timp de zeci de ani sunt aici, orice s-ar întâmpla, neamul e încă viu".
Mă uit cu atenție la femeia din fața mea. Mă ui­mește siguranța cu care și-a asumat rolul de "arhivar" al unui neam întins pe multe generații și încrengături, dar și seriozitatea cu care s-a înhămat la această grijă de a aduna și păstra informații, știri, dovezi. Pe masă, în fața ei, sunt înșirate fotografii vechi. Alege câte una și-mi spune câteva vorbe despre fiecare dintre cei pe care aparatul de fotografiat i-a încremenit pe veci în tot felul de locuri, cu tot felul de ocazii, mai vesele ori mai triste. Din timpul vieții unora n-au mai rămas decât aceste bucăți îngălbenite de hârtie și poveștile pe care mătușa le-a adunat, sârguincioasă, de-a lungul anilor. Și ea se simte importantă, pentru că poate de­pune mărturie despre viața lor și poate că de aici iz­vorăște și bucuria care-i întinerește trăsăturile și-i înseninează privirea.
"Mama n-a avut vreme cu noi, să ne spună prea multe despre cei de dinaintea lor, să ne arate care i-s neamurile, pentru că am trăit vremuri grele, cu răz­boaie, cu sărăcie, cu foamete. Mie mi-a fost însă drag să știu despre ai noștri, cine-s, ce fac, cu cine s-au însurat ori măritat. Adică, am vrut să știu de unde mă trag, cine sunt înaintașii mei, cum am ajuns eu pe lu­mea asta și din cine. Am fost toată viața o femeie cu­rioasă și interesată. N-am putut să trăiesc așa, oricum, la întâmplare, ca un lemn din pădure. Eu le-am spus la pruncii mei de când erau mici: ia, astea-s neamurile voastre, cunoașteți-le și țineți-vă de ele, ele îs dița și sămânța din care faceți parte și voi, nu vă depărtați de ele, vorbiți cu ele, ori de câte ori le vedeți, salutați-le și plecați-vă capul înaintea părului alb, din omenie aplecați-vă capul la omul cel cărunt, ridicați pălăria în fața bătrânilor, căci din ei vă trageți".
Așa i-a învățat pe prunci și așa a trăit mătușa Erji, mereu înconjurată de neamuri, la petreceri și bucurie, dar și la "petrecanii", adică la înmormântări. "Nu exis­tă mai mare bucurie decât să te vezi cu cei de-un sân­ge cu tine. Așa m-am bucurat întotdeauna când ne-am adunat, vai de mine, bine mi-o părut! Vai, cum aș mai povesti cu unii dintre ei, dar nu mai am cu cine, că unii-s morți de multă vre­me, îs duși pe ceia lume. Mai am la Baia Mare doi, trei veri, care se apropie și ei de nouăzeci de ani, mai trăiește și-o mătușă, Emi, care a împlinit luna trecută 102 ani, mă trag, cum ar veni, dintr-un neam vechi, de oameni care trăiesc mult. Și-atuncea, e musai să știu cine-a fost înaintea mea, ca să le pot spune la pruncii care vin de unde le încep ră­dă­cinile".

Ceasul tatii

Mătușa Erji nu se o­preș­te din povestit, dar o las, căci îmi dau seama că între­bă­rile mele ar putea s-o in­comodeze. Trece de la una la alta cu ușurința omului doritor de vorbă, semn că singurătatea o apa­să greu.
"Când s-a întors din răz­boi, tata Gheorghe a adus un ceas mare de pe­rete, un radio și obiceiul de a ne bate pe noi, copiii, și pe mama, la cea mai mică gre­șeală. Nu accepta ni­ciun fel de îm­potrivire și se purta cu noi ca un tiran. A fost un om ta­re ciudat, cam băutor și afe­meiat, mama Onița a răbdat multe din partea lui, cât pen­tru zece vieți, poate și mai bine. A fost nefericită lângă el, grea viață a avut! Tata a murit când a împlinit șai­zeci și opt de ani și pot să spun că de-abia după moar­­tea lui a avut mama li­niște. Către sfârșitul vieții, când era bolnavă tare, încă se mai temea de el, deși el era mort de mult, își adu­na pur­sucurile, câteva haine, și se ruga de una sau alta din­tre surori s-o ajute să se ducă la mama ei, la bunica Ro­zalia, "ca să scape de bătaia tatii". Nu mai trăiește mama ta, îi spuneam, a mu­rit demult. Ba da, ba da, du­ceți-mă la ea, ca să mă ape­re de el! Nu-i de mirare, așadar, că noi, fetele, ne-am împrăștiat de mici, ne-am căutat de lucru și am plecat de-acasă, ca să scăpăm de tata. Care cum am crescut, ne-am dus slujnice și l-am lăsat pe tata, care era din ce în ce mai becisnic și-o bat­jocorea tot mai rău pe ma­ma.
Eram numai o căcărază de fată, de nici zece ani, și lucram ca slujnică la un măcelar din Cavnic, îngrijeam doi copii. Apoi Anuca lui Vontoș, o vecină, m-a pus în căruță și m-a dus la Baia Mare, la o doamnă, ca să am grijă de alți copii și de niște pui de găină, ca să nu intre să scurme straturile și să încurce grâul semănat. După aceea am păzit niște capre, care fugeau în toate direc­țiile, nu știam nicicum să le adun la un loc. Multă bă­taie am mâncat de la stăpână pentru caprele alea care fu­geau de pe câmp acasă. Am lucrat apoi la o jidă bă­trână și hâdă, care avea un fecior ce vindea materiale de construcții. Baba punea zaharină într-o sticlă cu apă și cu apa aia îmi îndulcea mie ceaiul și cafeaua, ca să fa­că economie. Am gătit apoi pentru niște domni ro­mâni. Doamna îmi deschidea cartea de bucate și-mi arăta ce să le fac de mâncare. Mă descurcam eu cum­va, făceam exact cum zicea acolo, în carte, și ei erau mulțumiți. Așa am trecut de la o familie la alta, uneori mi-a fost foarte greu și am dus viață chinuită, alteori, am nimerit la oameni de omenie de la care am avut ce învăța. De la zece la douăzeci și trei de ani am slujit tot pe la alții, în Baia Mare, în Baia Sprie, pe Valea Ro­șie, la Dealu Crucii, pe strada Zorilor, unde locuia și un frate de-al mamei, și-n multe alte locuri, nici nu-mi mai aduc aminte pe unde. Abia după ce m-am măritat am fost eu stăpână pe viața mea.
La sărbători, tata bea mai mult și nu prea veneam acasă, de teama scan­da­lului. Atâta plângea mama, să­raca, dar n-avea ce face, decât să-și trăiască soarta lân­gă el. A fost ca o sfântă ma­ma, atâtea a îndurat din ca­u­za lui. Ce era să fi fă­cut? Să plece și să ne lase ai ni­mă­nui? Nu se putea așa ce­va! A răbdat. Tot stau și mă întreb cum l-a lăsat Dum­nezeu pe tata, cu ca­lități așa extraordinare, dar și cu defecte îngro­zitoare. Era foarte bun mecanic, scria extraordinar de fru­mos, am și acum scrisori de la el, repara orice lucru stricat, avea soluții pentru cele mai grele si­tua­ții. Era singurul mecanic din mină care știa să repare loco­motiva olan­de­ză cu care se scotea mi­ne­reul. Tri­mitea directorul după ta­ta șareta lui trasă de cai albi, ca să-l ducă de acasă până la mină. Se plimba cu șa­reta directo­rului de-a lun­gul Cavni­cu­lui, spre invidia multora. La noi acasă se adu­nau ve­cinii să asculte emisiunile de la radio. El ne-a povestit pri­ma dată și despre "tele­vi­zie", atunci, demult, când eram prunci. Nu știu de un­de a aflat el despre asta, dar ne-a spus că televizia va fi un fel de radio în care vom vedea și oamenii ce vor­besc. Și uite, mă gân­desc la asta ori de câte ori dau dru­mul la te­le­vi­zor. Avea o vorbă tata. Zi­cea că toate ale lui, și aici intram și noi, pruncii, la gră­madă, nevas­ta, dar și for­ja pe care și-o instalase într-un atelier, și radioul, și cărțile pe care le citea când avea răgaz, toate, toate ale lui trebuie să func­ționeze "la marea știință", "ca la carte", "ca ceasul nemțăsc" pe care l-a adus din război, adică numai așa cum de­cidea și hotăra el, stăpânul tu­turor. Ceasul lui este a­cum pe peretele din bu­cătăria mea, și ori de câte ori mă uit la el, îmi amin­tesc de faptul că tot tata a fost acela care a decis când, cum și cu cine să mă mărit, și asta a însemnat pentru viața mea începutul unei mari suferințe."

Prima fotografie de dragoste - zăpăceala vremilor

Mătușa Erji e o femeie mărunțică, delicată, zâm­bește sfios în timp ce-mi povestește întâmplări din via­ța ei și a cunoscuților ei. Deschide mereu alte și alte cu­tii și plicuri așezate pe masă, pe scaune, pe pat, pe jos, de unde alege câte o fotografie sau o scrisoare și, după ce mi le arată, îmi spune și povestea lor. Încetul cu încetul, mă lasă astfel să pătrund în cele mai tainice momente ale vieții ei. Simt că mărturisirile îi fac bine, o ajută să treacă, poate, peste zilele de acum, sau o ajută să reînvie fericirea tinereții, care a rămas ca un abur în chipurile surprinse în cartoanele îngălbenite de pe masă.
"Prima mea iubire a fost neîmpărtășită, s-a terminat când a fost cedat Ardealul", îmi spune ea brusc, fără nicio introducere. "Atunci am înțeles că, uneori, oricât ai vrea să faci într-un fel ori altul, soarta ți-e dirijată de altcineva sau altceva care e mai puternic decât voința ta. Ca o coajă de nucă pe apa unei mări în furtună, așa e viața omului. Am fost logodită, cu inele de aur, cu un băiat pe care-l chema Șimi, un băiat care avea un frate judecător pe la Sibiu. Când s-a cedat Ardealul, el a plecat în România, la fratele lui, a fugit prin huciuri și păduri, căci n-a vrut să facă armata la unguri. Mi-a părut tare rău, mi-a plăcut de el. M-a chemat și pe mine să mă duc cu el, dar n-am avut curaj. Cum era să plec fără acte, fără să fiu încă măritată cu el? În vremea aceea eram guvernantă la o familie cu două fetițe. Stăpânii mei și-au făcut acte ca să se refugieze și ei în România și au vrut să mă ia și pe mine, dar tata s-a opus. S-a dus și m-a pârât la poliție că vreau să plec și apoi au venit zilnic jăndarii unguri, ce umblau cu pana de cocoș la chipiu, să mă verifice. Alt viitor aș fi avut dacă aș fi putut eu decide atunci! Uite, aici, fotografia asta e luată tocmai în Baia Mare, în centru, când s-a anunțat cedarea Ardealului. Vezi câtă populație e pe străzi? Vezi ce zăpăceală e acolo? Ei, așa a fost și în sufletul meu multă vreme după ce logodnicul meu a plecat".

Scrisoare de dragoste pe coajă de mesteacăn

Fotografia logodnicului fugit se întoarce în plicul din care a fost scoasă, care se întoarce în cutia lui de carton. Mătușa caută o vreme în altă cutie și de acolo îmi pune în față o altă fotografie în care ea, bucuroasă oa­recum, cu cozile îm­ple­tite, lăsate pe spate, stă lângă un băiat ele­gant, îmbrăcat la cos­tum cu cravată. "Pe el l-am întâlnit la Baia Mare, stătea într-un colț, "la plaț", cum se zicea atunci, adică în locul în care stăteau băieții ca să privească fetele ce se plimbau în zilele de sărbătoare, ținându-se câte două, trei, la braț. El m-a văzut, "m-a filat", a venit la mine, s-a în­cli­nat în fața mea, "Domni­șoa­ră, îmi dați voie să fac cunoștință cu dum­nea­voastră?" "Vă dau", i-am zis. M-am gân­dit că doară nu m-a mânca, dacă mi-a ști numele. Apoi mi-a spus că se trage și el din Cavnic, dar că a fost crescut de un unchi, la Dej. Se vedea că e altfel decât feciorii crescuți în Cav­nic. Purta costum, cravată, avea palton lung, elegant, nu surtucuri și lecruri ponosite, ca alți fe­ciori. Mi-a mai spus că a primit ordin de ple­care în armată și că a venit să-și rezolve niște acte. I-am dat voie să se plim­be cu mine și am povestit multe în vre­mea asta, ca să mai știm de viața noastră. Doamna și domnul procuror la care lucram i-au permis să mă vi­ziteze și acasă marțea, joia, sâmbăta și duminica, sea­ra, de la 8 la 9. Mi-am dat seama în timpul acelor întâlniri că e un om deo­sebit, un băiat manierat, crescut la oraș, învățat să fie politicos cu fetele, să le dea cinstea. Dar a început războiul și a plecat pe front. Mi-a scris de acolo și, mai mult decât atât, lucru extraor­dinar pentru acele vremi, mi-a trimis un pachet. A fost un eveniment de care au discutat multă vreme vecinii, frații, surorile mele. Nu se mai întâmplase așa ceva cu nimeni dintre cei cunos­cuți: să primești un pachet în vreme de război, de la un băiat îndrăgostit, era într-adevăr ceva cu totul ieșit din comun. În pachet a fost un Moș Crăciun de napo­li­tane, un fular de mătase alb, cu "roituri" și, la bor­dură, cu trandafiri roșii brodați cu frunzulițe verzi, o ba­tistă din același material și o sticluță de parfum. Fularul și sticluța de parfum le mai păstrez și acum, fularul e la fiica mea, sticluța o mai scot din când în când din cutie și o miros. Încerc să-mi aduc aminte de parfumul zilelor de demult, deși au trecut peste șapte­zeci de ani de atunci. N-o pot arun­ca, nu mă pot des­păr­ți de lucrurile care altă­da­tă m-au făcut bucu­roasă și aproape fericită. E goală acum, dar în mintea mea ea va fi me­reu plină de par­fumul dragostei nevinovate".
Cea mai mare dovadă de dragoste a lui Ionel, tânărul cel politicos, "cu ochi cu­teză­tori", care i-a tri­mis pachet de pe front, cine știe cât de greu și în ce con­diții, este însă o scri­soare. Mătușa o scoa­te dintr-un plic mai mare și mi-o întinde cu mare grijă, să nu se rupă. Iau în mâini o scrisoare cum n-am mai văzut în viața mea. O scrisoare cu adevărat deo­se­bită. E scrisă pe coajă de mesteacăn, cu cer­nea­lă violetă. În lipsa hârtiei, dorul și dra­gostea s-au lăsat imprimate pe albul sub­ți­re al cojii de mesteacăn. "Kedves Er­jike", dragă Erjike, și-a început scri­soa­­rea soldatul îndră­gos­tit, în ziua de 3 iunie 1944, dar nu pot ur­mări textul mai de­­parte, căci nu știu ma­ghia­ra. Mi-l tra­duce însă mătușa. Mă gândesc, în timp ce o ascult, la soldatul care s-o fi așezat în­tr-o clipă de răgaz să-i scrie fetei lui dragi. O fi fost seară, o fi fost dimineață, vreme bună, ori ploa­ie? O fi scris acolo, lângă mestea­cănul însorit de la care a luat coaja, ori în cine știe ce tranșee lutoase, pli­ne de apă?
"I-am fost dragă tare, bag seama, că altfel nu ar fi fost atât de atent cu mine", îmi spune mătușa, după ce pune coaja de mesteacăn la loc, în plicul ei mare, și-apoi cu voce neutră adaugă. "Nu am putut să-l aș­tept, o vreme n-am mai știut nimica de el, n-a mai venit nicio scrisoare, niciun semn. Credeam că a murit. În vre­mea asta, tata m-a măritat cu un băiat din Cavnic, care se trăgea dintr-o familie bună, avea neamuri domni cu facultate, rude cu familia lui Gheorghe Șin­cai, învățatul. După multă vreme, a venit și Ionel de pe front, dar era deja prea târziu pentru noi".

Decalogul iubirii și cireșele de hârtie

Cât a lucrat, mătușa Erji și-a cumpărat din banii câștigați câteva haine și lucruri pentru viitoarea casă, pa­hare, vase, linguri, o pătură. Pentru o față de masă bro­dată a lucrat o lună de zile, iar pentru o rochiță albastră, din stofă, a strâns mult și a drămuit fiecare bănuț. Fată năcăjită, a vrut să intre cum se cade în viața de nevastă. "Am vrut să am haina mea, de mireasă, să am pregătit "ștafirongul" (zestrea, trusoul), să apuc să-mi fac încă niște haine mai deosebite, ca la oraș, căci mi-a plăcut să fiu îm­brăcată cu lucruri de­li­cate, dar n-am mai apu­cat. Când am fost mireasă, nimica n-a fost nou pe mine, toa­te hainele au fost de îm­pru­mut. Numai pantofii au fost ai mei. M-am mă­ritat în martie, 1945, era încă război și-o criză de toată groaza. Nu gă­seai nimica, nică­ieri, stau și mă minunez și acuma cum de a găsit nă­nașa o năframă nouă, cu care mi-a legat ca­pul, după ce mi-a dat jos co­ro­nița de mi­reasă și m-a îm­brăcat de ne­vastă. Bărbatul Alexa venise de pe front ră­nit grav, avea o tijă la pi­cior. Am trăit îm­pre­ună cinci ani buni, apoi s-a îm­bol­năvit și mai grav, de si­li­coză, căci a lucrat în mină, și a zăcut alți zece ani. Via­ța mea cu el a fost scurtă, doar cinci­spre­zece ani, din care zece de chin, pentru că l-am îngrijit ca pe un prunc neaju­torat. La treizeci și opt de ani am rămas văduvă, cu trei copii de crescut, fără serviciu și într-o casă care trebuia reparată pe toate părțile.
Alexa a fost un om bun, delicat, pita lui Dumnezeu, copiii seamănă cu el, mai tăcuți, mai sfioși, nu-s așa vorbăreți ca mine. Între noi a fost mai degrabă o mare prietenie și înțelegere decât cine știe ce iubire. Se mai stinge dragostea după ce te măriți, ori te însori, dacă sunt necazuri. Neînțelegerile și neajunsurile pentru copii, grijile și sfada pentru ei, căci pentru ce fac co­piii, întotdeauna părinții se sfădesc de o sută de ori, toa­te astea micșorează cumva dragostea aceea de la în­ceput. Știu că i-am fost dragă, uitați-vă numai la scri­soarea asta pe care mi-a tri­mis-o, ca să aveți dovadă de ce vă spun".
Mătușa îmi pune înainte o scrisoare ca o dantelă, de­cupată rotund, dintr-o hârtie foarte subțire. E îm­pa­che­tată strâns, ca un evantai, dar dacă o desfaci, se des­prind din ea niște "cireșe" de hârtie care sunt legate de scrisoare prin codițe firave. Pe ambele părți ale aces­tei dantelării sunt înscrise "su­venire", amintiri și urări de dragoste. "Numai gândi­ți-vă, îmi spu­ne mă­tușa, câtă vreme admir dantelăria de hârtie, numai gân­diți-vă câ­te ceasuri i-au trebuit ca să facă scrisoarea asta. Câtă răb­dare, câtă mi­ga­lă! Așa ceva nu se făcea pen­tru ori­cine, pe degeaba! Tre­buie să fi fost mare dra­gos­tea lui pen­tru mine și la fel și răb­darea și înțe­lege­rea".
Înainte să pună scri­soarea în cutia ei, mătușa îmi mai arată o altă scrisoa­re, împo­do­bită pe margine cu flori colorate. "Ciele ze­ce porunci ale Iubirii" se chea­mă și cu­prinde sfaturi de respectat de către cei ce se iubesc. Un fel de decalog al dragostei, care impresio­nează prin duioșie: "Eu sunt iubitul tău, Să nu ai alții afară de mine", "Adu-ți aminte de ziua în care mi-ai spus prima oară că mă iu­bești, "Să porți cu respect jurământul nostru, dragă".

"Pedanșagul"

Prin tot ceea ce mi-a povestit, mătușa Erji mi-a dat o lecție de mare pedanterie. "Pedanșagul" acesta se ve­de și în felul în care vorbește despre ea, în fe­lul în care a ales una sau alta dintre foto­gra­fiile ori scrisorile pe care mi le-a arătat, în fe­lul în care îmi pune dinainte, cu dichis, niște prăjiturele. Am înțeles de la ea că nu se poate trăi oricum, la întâmplare, că trebuie să-ți ții rangul, chiar dacă ești silit să trăiești după cum îți dictează alții. "În veci amin, de când îs io, n-am cerut un leu de la nimeni, nu fac abuz de nimica, totul e calculat în viața mea la marea stiință, am grijit tot timpul de ceea ce cred că este important pentru mine și pen­tru alții. Nu mințăsc, nici adaug și nici lăs la o parte ceva din viața mea. Nu știu ce-o să se în­tâmple cu tot ce am adunat eu în cutiile aces­tea. Dacă aș ști când o să mor, cu o zi înainte de asta aș face un foc și cu mâna mea le-aș aprinde. Nu-mi place să dau de lucru altora pentru mine. Vreau să mă retrag dis­cret, cu toate cele ce mi-au încălzit amintirile și viața: hârtii, scrisori, fotografii, bilețele, de­sene. De multe ori, doar ele m-au ajutat să umblu cu capul ridicat și să pot trece peste cenușiul vieții".