EMIL BRUMARU - "Starea de poezie e o stare de dragoste luminoasă"

- Îi plac femeile şi cafeaua, plimbările fără scop şi toamnele lungi. La Iaşi, oraşul în care trăieşte şi scrie, bulevardele poartă urma paşilor lui. Mersul său ezitant, mereu pierdut printre nori, are în el ceva din dulceaţa şi moliciunea Basarabiei în care s-a născut. Unii îl iubesc cu furie, pe alţii mai mult îi intrigă. Un lucru e sigur: "cel mai în vogă poet erotic", cum cu tandreţe a fost numit, nu lasă pe nimeni indiferent -

Liudmilele din Basarabia

- Domnule Brumaru, înainte să fiţi poet, ce aţi fost?

- Hm! Înainte să fiu poet, am fost cititor şi per­petuu îndrăgostit. Locuiam la ţară, la Belceşti, unde ta­ta, ceferist, era şef de haltă. Marfarele şi trenurile mixte veneau şi plecau monoton, la nesfârşit. Pe linia moartă, întins pe burtă într-un vagon stricat, l-am citit pe Robinson Crusoe. Apoi m-am mutat în grădină, unde păzeam destul de eficace roşiile, să nu le ciu­peas­că găinile, şi l-am citit pe Tom Sawyer. Îmi constru­isem o colibă personală! Prin clasa a patra, când ne-am mutat la Iaşi, citeam şi două, trei cărţi pe zi. Citeam numai cărţi de aventuri, găsite în podul unui coleg de-al meu. Visam amândoi să devenim detectivi parti­cu­lari. Din când în când, ne luam în serios şi urmăream îm­preună, prin centrul oraşului, câte-o fată miste­rioa­să. Doream să-i descâlcim enigmele şi pletele. Ţineam şi un jurnal cifrat. Aşa am crescut, am intrat la Liceul de băieţi Nr. 1 (actualul Colegiu Naţional) şi m-am mu­tat în centrul Iaşiului, chiar lângă Teatrul Naţional. În gaşca de-acolo, am cunoscut-o pe "Ciufulita" şi m-am îndrăgostit. Avea păr cârlionţat, era foarte se­rioa­să şi citea Hegel la 14-15 ani. Mi-a dat şi mie să citesc. "Uiti şe simplu e, uiti şe simplu", îmi tot arăta cu degetul ei pătat cu cerneală albastră. Îmi şi su­bli­niase pasajele mai importante cu roşu, dar eu nu pri­cepeam nimic. Eu jucam fotbal şi visam să devin cel mai mare portar din lume, un portar care să nu pri­mească niciodată niciun gol. Ar fi fost fantastic, nu? (râde)

- Ştiaţi pe atunci care-i treaba cu poezia?

- Începusem să citesc poezie şi o ţineam şi minte. Ci­team Topârceanu, Minulescu, ba chiar un Baudelaire în franceză, pe care pusesem mâna, nu mai ştiu cum, de la un anticariat. Asta, până am dat, prin 1952-53, de Eminescu şi am rămas definitiv învăluit în mur­murul lui copleşitor. Un an am citit numai postumele lui Eminescu. Ajunsesem să vorbesc în versuri acasă, cu vărul meu, Petrică. Pe atunci, ne adunam cu gaşca la "transformatorul" de lângă teatru. Ciufulita spunea "măi, noi dacă o să mai stăm mult la transformator, o să ne transformăm." A avut dreptate, m-am trans­format. Dar şi dânsa! (râde) Printre noi, era unul de vreo20 de ani, Vasile, care dădea veşnic la actorie şi tot cădea. Vasile ăsta îi lepşăia pe toţi, îi bătea de-i stin­gea, dar pe mine mă proteja oarecum. Aşa că s-a gândit să mă provoace altfel, să ne luăm la întrecere câte ver­suri ştim fiecare. El recita din Shakespeare, din rolurile lui. Eu am spus un şir năucitor de poezii şi când am rămas în pană am început să inventez. Vasea s-a prins, zice "măi, io am impresia că tu le faci pe loc". Tot cam pe-atunci, în curtea teatrului apăruse şi o bucureş­tean­că de vârsta mea, o brunetă ochioasă, cu cozi groase pe spate. Ne-am îndrăgostit pe loc unul de altul şi ne-am mărturisit dragostea prin bileţele. Ea le arunca de la etaj, de la geamul cu ogivă, din clădirea unde stătea la un unchi de-al ei. S-a întors repede la Bucureşti şi am continuat să îi scriu în versuri. Acum câţiva ani, ne-am revăzut şi mi-a arătat toate scrisorile. Scriam atât de prost, că mi s-a făcut ruşine!

- Şi adevăratul declic când s-a făcut?

- Cred că am început cu adevărat să scriu atunci când m-am întors în Basarabia. Eu sunt basarabean, din părinţi basarabeni, născut în Bahmutea, judeţul Tighina, un sat care azi nici nu mai e pe hartă, acum îi spune Mihailovka. După ce au venit ruşii, tata a primit ordin să predea situaţia de la gara Cimişlia, din Ti­ghi­na, şi să se retragă. Aşa că la 4 ani am plecat cu pă­rinţii, cu un vagon de marfă, şi ne-am refugiat în Ro­mânia. Ei bine, la 18 ani m-am întors prima oară în Basarabia, să-mi vizitez rudele. O mulţime de Liud­mile, Nataşe, Maşe cu feminitatea lor dezlănţuită şi provocatoare, care făceau din cur cu ochiul, dar, ce spun, făceau din toată făptura şi sufletul lor cu ochiul. Cât liubov, câtă lâncezeală, câtă delăsare aţâţătoare care a trezit poezia! M-a izbit, dintr-o dată, şi am în­ceput să scriu. Acolo s-a făcut saltul, în lumina aia, cu să­tenii leneşi care um­blau mereu beţi pe uliţă, cu re­vărsarea aia de bucate şi băutură, cu femeile alea moi la vorbă, fru­moase şi ade­menitoare. "Hai vino!", parcă îmi spunea fieca­re.

- Asta poate să în­nebu­neas­că un bărbat.

- Absolut. Bine că n-am dat de tarafurile de ţigănci, care te zdro­­besc. E şi-un film făcut după Tolstoi, Cadavrul viu, cu un băr­bat care îşi lasă familia, copiii, tot, ca să fugă cu una. Ştiau ţi­găn­cile alea să cânte şi să dan­seze de-ţi furau minţile cu sen­zua­litatea lor. Domnule, dra­gos­tea asta şi e. E o nebunie asu­ma­tă. Dacă nu te scoate din ţâţâni, te strofoci degeaba. E musai ne­voie şi de o picătură de ţicneală divină. Sufletului i-e foame de carne, de real. Mintea, minţile isteţe ale iubitelor le înveş­mân­tează sânii şi coapsele-ntr-o strălucire orbitoare şi... le ajută să se dezbrace rapid, la o adică. (râde)

Scrisul e dragoste la distanţă

- Domnule Brumaru, cititorii dvs. mai tineri nu ştiu probabil că profesia dvs. e medicina.

- Medicina nu mi-a plăcut niciodată. Am făcut-o fiindcă m-au trimis părinţii şi am intrat printre primii. Am studiat-o opt ani, nu şase, că pe doi i-am întrerupt din cauza unui TBC. Dacă mai adaug şi ceilalţi 12 ani de practicare la Dolhasca, unde am primit repartiţie cu prima mea soţie, care era tot medic, pot spune că am făcut 20 de ani de medicină. Nu-i chiar puţin. Simt că mi-au folosit la glagorie. (râde) Sunt mult mai "uman" datorită lor. Am consultat sute sau mii de femei, am stat cu bolnavi, până în ultimele lor clipe.

- Faptul că aţi fost uneori atât de aproape de moarte vă alungă acum frica de bătrâneţe?

- Când eşti îndrăgostit, cum sunt eu de pe la 5-6 ani, nu te mai gândeşti la figura asta. Ba mint. De fapt, mă gândesc, de-o vreme, în fiecare zi. Pentru că vreau mereu să tră­iesc mai mult, fiindcă vreau să iu­besc mai mult şi fiindcă femeia pe care o iubesc este mai tânără şi vreau să prind cât mai mulţi ani din viaţa ei, din visul ei.

- Ceva, ceva s-a transmis to­tuşi mai departe. Fiica dvs. din a doua căsătorie, Andreea Bru­ma­ru, duce la capăt ce n-aţi reuşit dvs.

- Eu n-am vrut ca ea să facă Me­dicina, că ştiam că e extrem de greu. Dar ea e o ambiţioasă. După re­zidenţiat, a lucrat şi s-a specia­lizat în Belgia şi în Franţa. Acum s-a întors acasă, la Iaşi, şi e medic gastroenterolog la un spital parti­cu­lar.

- De ce aţi renunţat la me­di­cină? Pentru literatură?

- Am renunţat din dragoste. Eu eram căsătorit la Dolhasca, cu o fostă colegă de facultate, am amintit. Iar Tamara, care pe atunci nu avea decât 18 ani (eu aveam 35), a început să mă bombardeze cu scrisori. Şi oricât îi explicam eu că nu pot, că sunt căsătorit, să mă lase în pace, ea nu şi nu. Dădea telefoane bezmetice la spital, venea sora medicală să-mi spună că mă caută la telefon o domnişoară. La 18 ani, fetele sunt un pic ţaca. M-a zăpăcit şi pe mine. Era cam vrăjitoare în dragoste. Îşi folosea toate capacităţile de a absorbi un bărbat. Din două în două săptămâni, trebuia să plec din Dolhasca să mă văd cu ea. Până la urmă, s-a prins şi nevastă-mea şi s-au prins şi ăia de la partid. I-au fost confiscate, cu proces-verbal, cele 700 de scrisori pe care i le trimisesem, iar pe mine m-au convocat la o falsă şedinţă cu paza contra incendiilor. La Căminul Cultural, într-o sală ticsită de colectivişti, membri de partid din comună, au anunţat că doctorul Emil Bru­maru e dat afară din partid pe chestiuni de imoralitate. Şi m-am enervat, cum adică imoralitate, domnule? Atunci ei au scos un dosar enorm, cu cópii după scri­sorile mele către Tamara, şi au vrut să citească. Deh, eram inventiv, descriam ce i-am făcut, cum i-am făcut, ce aş mai vrea să-i fac... Am stat jos şi am renunţat să mă mai apăr. Până la urmă, mi s-a făcut lehamite de inspecţii, priviri suspicioase şi bârfe absurde. Am lăsat tot acolo, şi maşina, şi biblioteca. Şi soţia. Mi-am luat doar maşina de scris şi-am fugit la Iaşi.

- N-aţi fugit la ţigănci, dar aţi fugit în lume, tot pentru o femeie. Nu v-a fost teamă?

- Nu mai puteam suporta. Devenise irespirabil. Am renunţat şi la medicină. Definitiv. A fost o nebunie, recunosc, dar o nebunie calculată. Dacă n-aş fi avut unde sta, n-aş fi putut pleca. La Iaşi, opt ani de zile, nu am avut post. Mai câştigam din când în când din scris. Volumele îmi apăreau cam la trei ani unul. Apoi am primit jumătate de normă de corector la revista Convorbiri Literare. Cealaltă jumătate o avea poetul Nichita Danilov. Lucram şi în tipografie, cu plumb. Când ieşeam de acolo, eram vlăguiţi. Mergeam la Cor­so şi ne îmbătam fleaşcă. Ne dizolvam plumbul în vot­că. Apoi mergeam acasă şi intram ţeapăn, să nu se prindă părinţii mei că am băut.

- Scrisul sau dragostea? Azi ce aţi pune pe primul loc?

- Scrisul fără dragoste n-are niciun haz. Nu poţi scrie aşa, în general, pentru nimeni. Trebuie să scrii pentru cineva anume. Principalul e dragostea, ce mai la deal, la vale. Poezia îţi vine oricum, dacă o ai în ge­nă, în jenă... Starea de poezie e o stare de dragoste luminoasă. Eu am fost toată viaţa mea îndrăgostit de cineva. Când nu puteam fi cu fiinţa iubită, aveam scri­sul la îndemână. Iar scrisul era un fel de dragoste la distanţă.

- Veşnic îndrăgostit şi cu capul în nori. E definiţia oricărui poet, nu?

- Da, dar ei nu-s aerieni deloc, săracii. Sunt cu capul în nori şi cu picioarele în noroi. Şi ei au aceleaşi necazuri. Şi ei au de plătit facturi. Şi după o viaţă de scris, vine pensia. Şi pensia e... de nedescris! Pe mine mă salvează "Indemnizaţia de merit" sau premiile, când mai pică.

"E un noroc să dai peste o femeie adevărată"

- Cred că nu există interviu pe care să-l fi dat, în care să nu fi vorbit despre misterul femeii. Tot de la Medicină vi se trage şi fascinaţia aceasta?

- "Auscultaţia" e un capitol aparte din semiologia medicală. Pun urechea sub un omoplat delicat şi mă îmbată susurul alveolelor, „murmurul vezicular", atât de intim. Când sunt îndrăgostit, mă interesează orice mişcare, sunt de-o atenţie ieşită din comun, la toate mi­cile detalii, care ştiu să ascundă mari secrete, ex­plorez noi teritorii de geografie luxuriantă. Un bărbat găseşte la o femeie fel de fel de locuri cu senzori agili, agitaţi de spaime şi deziluzii, haruri străvezii de care ea habar nu avea până atunci. Dar pentru asta trebuie să ţii la o femeie, să o iubeşti. Femeile au imens de pier­dut, dacă nu sunt iubite cu adevărat. Eu am avut şi no­rocul unor femei foarte inventive erotic. Le recunosc imediat în mulţime, după un anumit zâmbet, după un simplu gest. E un noroc ăsta, să dai peste o femeie adevărată, care să fie şi tandră, şi foarte deşteaptă, nea­părat deşteaptă, dar şi un pic golănoasă, să aibă şi puţin sictir. Femeia e o nebănuită dăruitoare de revelaţii spi­ri­tuale. Cu o femeie percepi cu adevărat lumea, lumi­na, cerul, sfinţenia, acceptarea şi iertarea, genero­zi­tatea necondiţionată... orice.

- Sunteţi un norocos să fiţi binecuvântat cu dra­goste până la vârsta asta. Sunt oameni care doar tânjesc după ea, care-şi duc zilele într-o cumplită singurătate.

- Eu nu-i înţeleg pe ăştia. Eu pentru asta trăiesc, pentru dragoste. M-aş simţi sec, amorf, incapabil de-a vorbi, fără ea, fără poezia pe care-o naşte femeia iubită în mine.

- Nu vi se întâmplă să treceţi şi prin perioade de însingurare?

- Am fost destul de "căsătorit" la viaţa mea, încât să mă bucur acum de avantajele de a sta singur. Primul mariaj, cu Doina, a durat 12 ani. Al doilea, cu Tamara, 25 de ani. Am nevoie de singurătate, nu se poate scrie cu iubita călare pe tine! Când locuiam cu Tamara, mă trezeam dimineaţă să scriu. Dacă ea dormea pe burtă, cu fundul în sus, o acopeream pudic şi ipo­crit, ca să nu fiu atent la apropoul ei surâzător. Libertatea e frumoasă, ţine dragostea vie. Parcă dacă stai prea mult cu celălalt, după o vreme, nici nu te mai poţi privi în ochi. Acum locuiesc singur, dar bănuiesc că nu sunt singur. (zâmbeşte) Cu fe­meia de care sunt îndrăgostit sunt şi foarte bun pri­eten. Între noi se instaurează o toleranţă tandră şi infinită. Vedeţi, eu aici am greşit cu Tamara. Pe o femeie, dacă o apucă o dată, de două ori strechea, las-o-n pace, domnule, că-i trece. E neplăcut, da, de acord, dar îi trece. Ar trebui să privim lucrurile mai relaxat, mai în voia curgerii anilor.

"Vă spun, scrisul e o fericire"

- Azi avem parte de soare, şi Iaşiul parcă s-a făcut mai frumos. Sunteţi sensibil la vreme? Există vreun anotimp care vă predispune la scris?

- Toamna, cu lumina ei, întotdeauna. Primă­vara mă oboseşte prin devălmăşia ei olfactivă. E prea tumultuoasă, nu-i pot ţine pasul. Vara des­com­pune, o ştim de la Bacovia. Când eram la Dol­hasca, toamna aveam de obicei concediu şi eram înlocuiţi de altcineva. De fiecare dată mă chinuiam să-l amân, ca să prind octombrie acolo. Era superb unde stăteam eu. Gazda avea stupi, avea livadă, avea fântână, avea motocicletă cu ataş. Avea şi tâmplărie şi grădină de flori... Şi-n timpul liber, repara ceasornice. La cinci metri de camera mea trecea trenul spre Fălticeni, iar eu am avut toată viaţa nostalgia trenurilor care se duc, se duc. Într-o zi, o să scriu nişte poeme feroviare. Ei, şi toamna scriam cu o uşurinţă grozavă. Curgea din mine poezia, că mă şi speriam. Mă închideam într-o cameră, singur, sau mă duceam în spa­tele casei, unde aveam un şezlong printre meri. Scri­am sub permanenta ame­nin­ţare că va veni sora medicală de la spitalul care era la 200 de metri de casă şi-mi va spune că a sosit o ur­genţă sau o fai­moasă ins­pecţie. Dar scriam în cele mai neaş­teptate si­tuaţii. De pildă, la şedinţele de raion, lunare, cu medicii, în timp ce se vor­bea despre nece­si­ta­tea close­te­lor, mor­­talitate in­fan­tilă sub un an şi vac­cinări la copii. Îmi veneau în min­te stro­fe întregi. To­tul era să le tran­scriu rapid, că le uitam ful­gerător. Unele cuvinte, pe care nu le găseam încă, ve­neau peste noapte, prin somn. Scrisul, vă spun, e o feri­ci­re. O ex­plo­zie or­do­nată-n ver­suri de o claritate zăpăcitoare, care nu poate fi com­pa­rată cu nimic.

- Aţi fost toată viaţa un cititor înrăit. Azi mai mult citiţi sau mai mult scrieţi?

- N-aş şti să spun. Când scriu, aş citi, când citesc, aş scrie. La Dolhasca am citit enorm. Cititul şi scrisul m-au ţinut pe calea cea bună. Altfel m-aş fi apucat de băut, cu toţi profesorii de ţară.

- Care e cuvântul pe care azi îl folosiţi cel mai des?

- O să râzi. "Înger"!

- Şi când v-aţi întâlnit ultima oară cu El?

- În Sâmbăta Paştilor. Mergeam posomorât, cu două sacoşe în mână, când Îngerul a ieşit de la ma­gazinul Familia. A zâmbit uşor, văzând că mă uit atât de surprins. Era un înger rubensian, cărnos, cu bustul aureolat. Mă uitam ca la un vis uitat, deodată reamintit. A intrat în alt magazin şi prin geamul uşii, pe care scria pe o plăcuţă Deschis, s-a aplecat uşor şi s-a întors spre mine. Mi-a surâs îndelung, îmbietor, cum n-am mai vă­zut în viaţa mea de mirean. Am rămas cu sufletul încărcat de dulceaţa clipei. Dacă era chiar Îngerul meu ocrotitor?

- E credinţa în Cele de Sus o alina­re?

- Locuiesc lângă o veche biserică. Bise­rica Dimitrie Balş. De ani de zile ascult toaca şi clopotele. Da­că stau în picioare pe pat, pot privi în clopotniţă pe cel care le trage de frânghie. Mă, cum să spun?, mă evaporez, mda, mă ridic ca dintr-o co­rolă uriaşă de crin, spre cerul îngăduitor, ating cu înţelegerea, par­că, tălpile lui Dum­nezeu. Cu tim­pul, mi-am dat sea­ma, cu uimire şi bucu­rie, mai ales prin "pe­depsele" ce-mi cad pe suflet, după câte-o întâm­plare pe care o simt că-i o greşeală, că nu suntem totuşi lăsaţi de capul nostru. Ci­ne­va veghează şi cân­tăreşte atent: ai fost bun, ai fost rău, ai min­ţit, ai înşelat? Nu-ţi merge să umbli cu fofârlica! Mă duc rar la Mitropolie, ies de acolo cu un fel de lumină în ochi, pe mine, în mine, cu o sfială a apropierii de ceva tainic şi salvator. Cu spe­ran­ţa trainică în minunea ce este, ce va fi, în miracolul că-s încă viu.

- E duminică dimineaţă, la Iaşi. Se aude şi toaca. Dacă nu ne-am fi văzut azi, cu ce v-aţi fi umplut ziua, domnule Brumaru?

- M-aş fi întâlnit cu cineva, de exemplu. Am fi băut probabil o cafea. Cafeaua îmi place până la delir. Apoi, am fi dat o tură prin librării. (Sunt un amic sever al librăreselor din centru.) Ne-am fi plimbat mult. Am re­descoperit voluptatea cutreierării fără scop! E extraor­dinar să te plimbi cu o femeie cu care ai ce povesti, care nu-i ţâfnoasă şi căreia nu-i sare capsa-n tavan, care vede, aude, miroase, pipăie inefabilul parfumu­rilor urbei profund provinciale.

(La Editura Polirom, a apărut volumul Opere III Cerşetorul de cafea, ce cuprinde corespondenţa lui Emil Brumaru cu unii din cei mai cunoscuţi autori din literatura şi critica românească.)