De ce nu spun ţăranii mulţumesc?

Încă din fragedă pruncie, părinţii ne învaţă că trebuie să mulţumim frumos ori de câte ori pri­mim ceva sau am fost ajutaţi să facem un lucru.

Această lecţie este valabilă, desigur, întreaga viaţă, dar la un moment dat, pare să nu mai fie suficientă, cel puţin în gândirea populară. Şi asta se întâmplă după vârsta de optsprezece ani, când omul trece la un alt nivel de înţelegere, la unul superior, având acces la marile taine ale vieţii. Cuvântul, puterea lui, este una din ele. Cuvântul se comportă ca un vehicul astral invizibil, care călă­to­reşte în amândouă lumile (în cer şi pe pământ), unin­du-le.
În satele din Maramureş este ştiut că în loc de mulţumesc, e mai bine să se spună vorbe bune, vorbe cu miez, mai toate consacrate, cunoscute ca obligaţii în anumite situaţii. Simplul mulţumesc nu mai în­seamnă, practic, nimic. Facerea de bine trebuie răs­plătită cu mai multe cuvinte, mai bine alese, adesea, cu mici poveşti de viaţă. Spre exemplu, pe Valea Marei, în semn de respect, mirii înşişi poftesc la nuntă - mireasa, împreună cu o druşcă (domnişoară de onoa­re), iar mirele, însoţit de stegar - umblând prin tot satul, din casă în casă. Cei chemaţi nu mul­ţumesc de invitaţie, ci le fac urări: "Să vă deie Dum­ne­zău mândru năroc (că), Doam­ne, mare pas îi aiesta", "S-aveţi parte de bucurie şi înţăle­gere, că înţălegerea-i întâie", "Să trăiţi în cinste şi beciulete (bunăstare)", "Să sie înt-on ceas bun", ceasul putând în­sem­na şi clipa, deoarece se cre­de că în ceruri, îngerii cântă fără încetare şi, la anumite in­tervale - de nimeni cunoscute - spun "Amin" (aşa să fie). Credinţa populară afirmă că dacă o urare de bine este rostită chiar în momentul în care îngerii spun "Amin", aceea se în­deplineşte negreşit, este pri­mită (ac­cep­tată) în cer. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu bleste­me­le, drept care sunt interzise, blestemul fiind consi­derat unul din păca­tele de moarte. Cel al cărui bles­tem s-a împlinit va tre­bui să-l mărturisească înainte de plecarea din lume, nu numai preotului, ci şi se­me­nilor, căindu-se: "Ce-am făcut io să nu facă ni­me'", pentru a-şi uşura trecerea la Domnul. Altfel, nu va putea muri, având parte de o agonie îndelun­gată, sau nu-l va pri­­mi pă­mântul.
Mi-o amintesc pe bătrâna cerşe­toa­­re Margareta, ca­­re, du­pă moartea ma­mei, venea în­tot­dea­una când gă­team mân­cărurile ei pre­fe­rate. După ce os­pă­ta, rostea rar, cu o mare bucu­rie pe chip, "să sie (fie) în numele Dom­nului şi de su­fletul mă­mu­chii du­mitale". Cum des­chi­dea gura să ros­tească "să sie în numele Dom­nului", mă cutre­muram. "Aşe mi-o în­văţat pe mine o femeie să zâc", mi-a explicat odată.
Pe mătuşa Ileana lu' Opriş o întreb direct dacă-i place să i se mulţumească. "Nu! Mie să nu-mi spuie nime' mulţam", sare ca arsă. "De ce?". Atunci îşi bagă mâinile în buzunarele goale şi şi le întoarce pe dos râzând: "De «mulţam» mi-s pline jeburile!". "Şi n-ar mai încăpea unul?", o provoc. Redevenind se­rioa­să, continuă: "Io, numa lu' Dumnezău îi mul­ţămnesc. Lui trebe să-i mulţămnim pentru toate, şi ziua, şi noaptea, că fără El, nu-i nimnic, fără El nu suntem nimnic". "Şi ce să-ţi spună omul dacă i-ai dat ceva, i-ai făcut un bine?". "D-apoi să zâcă ce-l tra­ge inima: «Dumnezău pri­mas­că», "Dumnezău te trăia(scă)", "Să-ţi deie Dumnezău sănătate şi ce-i gândi cu gându'".
Vecina Ioana lu' Pretiluş, pe care o invit cel mai des la masă, nu se aşează până ce nu spune rugă­ciunea Tatăl Nostru, iar după ce ter­minăm de mâncat, rosteşte inva­riabil un adevărat discurs: "Să sie de sufletu' părinţilor dumitale, să mănânce şi ei în Ceie Lumedin ce-am mâncat io, să le facă Dum­nezău masă într-aurită, să sie de sufletu' a tăţora plecaţi de pă aias­tă zvoară (loc pe care stă o casă, dar şi loc de casă). Şi să sie şi de să­nă­tatea dumitale. Să deie Dum­ne­zău tăt să ai să dai, că acela-i om care are şi dă şi la alţii".
Cuvintele ei mă impresionează mereu şi aproape mă ruşinez, că pentru aşa puţin lucru, capăt aşa de multe binecuvântări. O întreb şi pe ea: "De ce spui atâtea vorbe frumoase, când ai putea «să te plăteşti» cu un simplu «mulţam»?".
"Aşe m-o învăţat mama; că nu poţi şti gându' omului, pentru cine îţi dă, în mniatu (numele) cui, a unui ziu (viu) ori a unui mort? Aşe că îi pomenesc pă tăţi".
Dar aşa cum cele două lumi sunt le­ga­te prin cu­vânt, ele se lea­gă şi prin tăcere.
Bătrânii spun că cel mai primit şi mai primit, cea mai mare po­mană este să-i dai ceva unui coconuc ce nu ştie (sau nu poate) să zică "mul­ţam". Copilaşului îi este încă deschis ce­rul. Şi prin el, celui ca­re dă.