Această lecție este valabilă, desigur, întreaga viață, dar la un moment dat, pare să nu mai fie suficientă, cel puțin în gândirea populară. Și asta se întâmplă după vârsta de optsprezece ani, când omul trece la un alt nivel de înțelegere, la unul superior, având acces la marile taine ale vieții. Cuvântul, puterea lui, este una din ele. Cuvântul se comportă ca un vehicul astral invizibil, care călătorește în amândouă lumile (în cer și pe pământ), unindu-le.
În satele din Maramureș este știut că în loc de mulțumesc, e mai bine să se spună vorbe bune, vorbe cu miez, mai toate consacrate, cunoscute ca obligații în anumite situații. Simplul mulțumesc nu mai înseamnă, practic, nimic. Facerea de bine trebuie răsplătită cu mai multe cuvinte, mai bine alese, adesea, cu mici povești de viață. Spre exemplu, pe Valea Marei, în semn de respect, mirii înșiși poftesc la nuntă - mireasa, împreună cu o drușcă (domnișoară de onoare), iar mirele, însoțit de stegar - umblând prin tot satul, din casă în casă. Cei chemați nu mulțumesc de invitație, ci le fac urări: "Să vă deie Dumnezău mândru năroc (că), Doamne, mare pas îi aiesta", "S-aveți parte de bucurie și înțălegere, că înțălegerea-i întâie", "Să trăiți în cinste și beciulete (bunăstare)", "Să sie înt-on ceas bun", ceasul putând însemna și clipa, deoarece se crede că în ceruri, îngerii cântă fără încetare și, la anumite intervale - de nimeni cunoscute - spun "Amin" (așa să fie). Credința populară afirmă că dacă o urare de bine este rostită chiar în momentul în care îngerii spun "Amin", aceea se îndeplinește negreșit, este primită (acceptată) în cer. Același lucru se întâmplă și cu blestemele, drept care sunt interzise, blestemul fiind considerat unul din păcatele de moarte. Cel al cărui blestem s-a împlinit va trebui să-l mărturisească înainte de plecarea din lume, nu numai preotului, ci și semenilor, căindu-se: "Ce-am făcut io să nu facă nime'", pentru a-și ușura trecerea la Domnul. Altfel, nu va putea muri, având parte de o agonie îndelungată, sau nu-l va primi pământul.
Mi-o amintesc pe bătrâna cerșetoare Margareta, care, după moartea mamei, venea întotdeauna când găteam mâncărurile ei preferate. După ce ospăta, rostea rar, cu o mare bucurie pe chip, "să sie (fie) în numele Domnului și de sufletul mămuchii dumitale". Cum deschidea gura să rostească "să sie în numele Domnului", mă cutremuram. "Așe mi-o învățat pe mine o femeie să zâc", mi-a explicat odată.
Pe mătușa Ileana lu' Opriș o întreb direct dacă-i place să i se mulțumească. "Nu! Mie să nu-mi spuie nime' mulțam", sare ca arsă. "De ce?". Atunci își bagă mâinile în buzunarele goale și și le întoarce pe dos râzând: "De «mulțam» mi-s pline jeburile!". "Și n-ar mai încăpea unul?", o provoc. Redevenind serioasă, continuă: "Io, numa lu' Dumnezău îi mulțămnesc. Lui trebe să-i mulțămnim pentru toate, și ziua, și noaptea, că fără El, nu-i nimnic, fără El nu suntem nimnic". "Și ce să-ți spună omul dacă i-ai dat ceva, i-ai făcut un bine?". "D-apoi să zâcă ce-l trage inima: «Dumnezău primască», "Dumnezău te trăia(scă)", "Să-ți deie Dumnezău sănătate și ce-i gândi cu gându'".
Vecina Ioana lu' Pretiluș, pe care o invit cel mai des la masă, nu se așează până ce nu spune rugăciunea Tatăl Nostru, iar după ce terminăm de mâncat, rostește invariabil un adevărat discurs: "Să sie de sufletu' părinților dumitale, să mănânce și ei în Ceie Lume din ce-am mâncat io, să le facă Dumnezău masă într-aurită, să sie de sufletu' a tățora plecați de pă aiastă zvoară (loc pe care stă o casă, dar și loc de casă). Și să sie și de sănătatea dumitale. Să deie Dumnezău tăt să ai să dai, că acela-i om care are și dă și la alții".
Cuvintele ei mă impresionează mereu și aproape mă rușinez, că pentru așa puțin lucru, capăt așa de multe binecuvântări. O întreb și pe ea: "De ce spui atâtea vorbe frumoase, când ai putea «să te plătești» cu un simplu «mulțam»?".
"Așe m-o învățat mama; că nu poți ști gându' omului, pentru cine îți dă, în mniatu (numele) cui, a unui ziu (viu) ori a unui mort? Așe că îi pomenesc pă tăți".
Dar așa cum cele două lumi sunt legate prin cuvânt, ele se leagă și prin tăcere.
Bătrânii spun că cel mai primit și mai primit, cea mai mare pomană este să-i dai ceva unui coconuc ce nu știe (sau nu poate) să zică "mulțam". Copilașului îi este încă deschis cerul. Și prin el, celui care dă.