De ce nu spun țăranii mulțumesc?

Parasca Fat
Încă din fragedă pruncie, părinții ne învață că trebuie să mulțumim frumos ori de câte ori pri­mim ceva sau am fost ajutați să facem un lucru.

Această lecție este valabilă, desigur, întreaga viață, dar la un moment dat, pare să nu mai fie suficientă, cel puțin în gândirea populară. Și asta se întâmplă după vârsta de optsprezece ani, când omul trece la un alt nivel de înțelegere, la unul superior, având acces la marile taine ale vieții. Cuvântul, puterea lui, este una din ele. Cuvântul se comportă ca un vehicul astral invizibil, care călă­to­rește în amândouă lumile (în cer și pe pământ), unin­du-le.
În satele din Maramureș este știut că în loc de mulțumesc, e mai bine să se spună vorbe bune, vorbe cu miez, mai toate consacrate, cunoscute ca obligații în anumite situații. Simplul mulțumesc nu mai în­seamnă, practic, nimic. Facerea de bine trebuie răs­plătită cu mai multe cuvinte, mai bine alese, adesea, cu mici povești de viață. Spre exemplu, pe Valea Marei, în semn de respect, mirii înșiși poftesc la nuntă - mireasa, împreună cu o drușcă (domnișoară de onoa­re), iar mirele, însoțit de stegar - umblând prin tot satul, din casă în casă. Cei chemați nu mul­țumesc de invitație, ci le fac urări: "Să vă deie Dum­ne­zău mândru năroc (că), Doam­ne, mare pas îi aiesta", "S-aveți parte de bucurie și înțăle­gere, că înțălegerea-i întâie", "Să trăiți în cinste și beciulete (bunăstare)", "Să sie înt-on ceas bun", ceasul putând în­sem­na și clipa, deoarece se cre­de că în ceruri, îngerii cântă fără încetare și, la anumite in­tervale - de nimeni cunoscute - spun "Amin" (așa să fie). Credința populară afirmă că dacă o urare de bine este rostită chiar în momentul în care îngerii spun "Amin", aceea se în­deplinește negreșit, este pri­mită (ac­cep­tată) în cer. Același lucru se întâmplă și cu bleste­me­le, drept care sunt interzise, blestemul fiind consi­derat unul din păca­tele de moarte. Cel al cărui bles­tem s-a împlinit va tre­bui să-l mărturisească înainte de plecarea din lume, nu numai preotului, ci și se­me­nilor, căindu-se: "Ce-am făcut io să nu facă ni­me'", pentru a-și ușura trecerea la Domnul. Altfel, nu va putea muri, având parte de o agonie îndelun­gată, sau nu-l va pri­­mi pă­mântul.
Mi-o amintesc pe bătrâna cerșe­toa­­re Margareta, ca­­re, du­pă moartea ma­mei, venea în­tot­dea­una când gă­team mân­cărurile ei pre­fe­rate. După ce os­pă­ta, rostea rar, cu o mare bucu­rie pe chip, "să sie (fie) în numele Dom­nului și de su­fletul mă­mu­chii du­mitale". Cum des­chi­dea gura să ros­tească "să sie în numele Dom­nului", mă cutre­muram. "Așe mi-o în­vățat pe mine o femeie să zâc", mi-a explicat odată.
Pe mătușa Ileana lu' Opriș o întreb direct dacă-i place să i se mulțumească. "Nu! Mie să nu-mi spuie nime' mulțam", sare ca arsă. "De ce?". Atunci își bagă mâinile în buzunarele goale și și le întoarce pe dos râzând: "De «mulțam» mi-s pline jeburile!". "Și n-ar mai încăpea unul?", o provoc. Redevenind se­rioa­să, continuă: "Io, numa lu' Dumnezău îi mul­țămnesc. Lui trebe să-i mulțămnim pentru toate, și ziua, și noaptea, că fără El, nu-i nimnic, fără El nu suntem nimnic". "Și ce să-ți spună omul dacă i-ai dat ceva, i-ai făcut un bine?". "D-apoi să zâcă ce-l tra­ge inima: «Dumnezău pri­mas­că», "Dumnezău te trăia(scă)", "Să-ți deie Dumnezău sănătate și ce-i gândi cu gându'".
Vecina Ioana lu' Pretiluș, pe care o invit cel mai des la masă, nu se așează până ce nu spune rugă­ciunea Tatăl Nostru, iar după ce ter­minăm de mâncat, rostește inva­riabil un adevărat discurs: "Să sie de sufletu' părinților dumitale, să mănânce și ei în Ceie Lume din ce-am mâncat io, să le facă Dum­nezău masă într-aurită, să sie de sufletu' a tățora plecați de pă aias­tă zvoară (loc pe care stă o casă, dar și loc de casă). Și să sie și de să­nă­tatea dumitale. Să deie Dum­ne­zău tăt să ai să dai, că acela-i om care are și dă și la alții".
Cuvintele ei mă impresionează mereu și aproape mă rușinez, că pentru așa puțin lucru, capăt așa de multe binecuvântări. O întreb și pe ea: "De ce spui atâtea vorbe frumoase, când ai putea «să te plătești» cu un simplu «mulțam»?".
"Așe m-o învățat mama; că nu poți ști gându' omului, pentru cine îți dă, în mniatu (numele) cui, a unui ziu (viu) ori a unui mort? Așe că îi pomenesc pă tăți".
Dar așa cum cele două lumi sunt le­ga­te prin cu­vânt, ele se lea­gă și prin tăcere.
Bătrânii spun că cel mai primit și mai primit, cea mai mare po­mană este să-i dai ceva unui coconuc ce nu știe (sau nu poate) să zică "mul­țam". Copilașului îi este încă deschis ce­rul. Și prin el, celui ca­re dă.