ALEXANDRA DARIESCU - "M-aş bucura să pot cânta din nou în România, cât de curând"

"Femeia viitorului"

- Născută la Iaşi, a visat să devină pianistă de rang înalt. Şi-a aflat norocul şi împlinirea în Anglia, unde este considerată o stea -

Sala Palatului este plină ochi, nu mai e un loc liber, pe la colţuri spectatorii stau în picioare sau pe jos. Suntem în penultima zi a unui eve­niment de anvergură, ce a însemnat foarte mult pentru imaginea României: festivalul "George Enes­cu". După ce instrumentiştii uneia dintre marile or­chestre ale lumii, cea a Filarmonicii Regale din Londra, şi-au ocupat locurile, o tânără zâm­bitoare străbate scena, se aşează la pian şi începe să cânte. Atunci când Concertul Opus 16 pentru pian şi orchestră al lui Edvard Grieg se încheie, sala izbucneşte în prelungi aplauze şi nu se lasă până ce pianista nu oferă două bisuri. Este un triumf total pentru Alexandra Dariescu, pianista care se află la primul ei mare concert în România, după ce, în urmă cu zece ani, a plecat din Iaşiul natal, pentru a studia în Anglia. Între timp, ea a câştigat nu­me­roase premii, a lansat două discuri foarte apre­ciate în Marea Britanie şi a devenit prima pianistă solistă româncă în concert la celebra sală londoneză Royal Albert Hall. Presa bri­ta­nică de specialitate o consideră o stea în de­venire şi, în urmă cu o săptămână, a nomi­na­lizat-o pe lista scurtă a premiilor "Femeia vi­itorului". A doua zi după concertul din Bucu­reşti, Alexandra încă radiază. Se bucură pentru reuşita din seara precedentă şi pentru faptul că, în sfârşit, se află printre ai ei. Este o fire foarte des­chi­să, veselă, comunicativă, îi place să povestească şi, poate ar face asta ore în şir, dacă nu ar avea un pro­gram strict. Mâine se întoarce în Anglia, apoi pleacă să concerteze în Africa de Sud. Aşa că ne rezumăm la 30 de minute, în holul unui hotel de lux din centrul Ca­pi­talei.

La repetiţii, de la 4 dimineaţa

- Când te-am văzut intrând pe scenă şi aruncând o privire spre sala Ateneului, arhiplină, mi-am zis: "Ce emoţii trebuie să aibă! Oare cum şi le stăpâ­neş­te"?

- Emoţiile sunt întotdeauna acolo, indiferent unde concertez, altfel nu aş reuşi să transmit publicului povestea cântecului. Asta-i marea bucurie atunci când urci pe o scenă, să-l faci pe spectator să simtă povestea piesei pe care o interpretezi. Acum au fost emoţii în plus, pentru că am ajuns să cânt în România după aproa­pe zece ani, şi nu oricum, ci cu această mare or­chestră, la un festival extraordinar de bine cotat în stră­inătate. Însă atunci când te aşezi la pian, ştii că ai ceva de făcut, de oferit publicului, şi nu poţi lăsa emoţiile să-ţi stea în cale. Foarte emoţionată am fost la finalul concertului, când am realizat ce s-a întâmplat. M-a impresionat reacţia publicului şi faptul că am văzut multe feţe tinere în sală, şi spectatori entuziaşti, care apreciază muzica.

- Provii dintr-o familie muzicală, cum a început că­lă­toria ta?

- Provin dintr-o familie care iubeşte muzica, însă nici unul dintre ai mei nu a studiat-o şi nu cântă. Când eram eu micuţă, mama, care iubeşte pianul şi muzica clasică, a pus bănuţ lângă bănuţ deo­parte, a făcut economii şi a cum­părat o pianină. Imediat ce am început să cânt la ea, am simţit o atracţie ire­zis­tibilă, am simţit că, în loc să merg cu copiii la joacă, prefer să-mi petrec tim­pul în faţa clapelor, fără să-mi im­pună nimeni asta. La sfârşitul clasei întâi, am participat la un concurs la Târgu Jiu, am luat premiul cel mare, apoi, la întoarcerea acasă, am dat primul meu interviu. M-a întrebat reporterul: "Ce vrei să te faci când o să fi mare?". I-am răspuns fără să stau pe gânduri: "Pia­nist concertist!". Bineînţeles că nu ştiam atunci ce înseamnă asta, ce greutăţi, ce eforturi trebuie să faci pentru a ajunge acolo. Dar trebuie să ai mereu în minte care-i ţelul tău şi să-l urmezi.

- Cât de dificil a fost?

- E greu să faci performanţă când nu prea ai unde asculta diferite interpretări ale marilor lucrări. Făceam rost de plăci de la prieteni, profesori, le imprimam pe casete, le ascultam după aceea cu foşnituri, zgomote de fond, dar simţeam nevoia să ascult mai mult. Ca elevă, mă tre­zeam în fiecare di­mineaţă la ora patru, plecam pe întuneric spre Piaţa Unirii, nu era nimeni pe stradă la ora aia, străbăteam un parc neluminat (îmi era o frică...). Când ajungeam, e­ram numai eu şi cu por­tarul în toată şcoa­la. Mergeam să stu­diez înainte de ore, acasă nu aveam pian şi chiar de aş fi avut, nu-mi puteam deranja vecinii la ora aia. Am avut aşa, o dedicare, o dorinţă de a da tot ce pot pentru a deveni o pianistă bună. A ve­nit din proprie iniţiativă şi nu am regretat-o niciodată. E şi energia pe care o ai când eşti foarte tânăr, acum nu mă trezesc la patru dimineaţa decât atunci când am de prins un avion.

"Se spune că englezii sunt oameni reci, însă m-au primit ca într-o familie"

- Şi plecarea?

- Plecarea la studii, la Pocklington School, nu a fost o decizie pe care am luat-o eu, a fost luată pentru mine. Am participat la un concurs la Târgu Mureş, care nu avea premii în bani, premiul era o bursă în Marea Britanie, nici nu ştiam la ce şcoală. Mai participasem la multe concursuri, am vorbit cu mama, hai să mer­gem, să vedem ce se întâm­plă. Era o probă de cântat, un interviu în limba engleză şi o discuţie cu un psiholog, cum te-ai descurca departe de casă etc. Cum nu-mi puneam eu mari spe­ranţe în concursul acesta, am fost foarte na­turală, nu m-am stre­sat deloc, i-am spus că sunt o fire socia­bilă, îmi fac uşor prieteni şi că ar fi o pro­vocare pentru mine să plec. Nu mă aştep­tam să câştig şi am fost foarte bucu­roasă când am aflat că am fost aleasă pentru bur­să. Am venit cu toată familia la Bucu­­reşti, la aeroport. Ţin minte că aveam va­liza într-o mână, iar în cealaltă un ca­se­tofon şi un ur­su­leţ de pluş. Nu m-au lăsat să iau şi ursu­leţul în avion, aşa că m-am pus pe plâns. La Londra, m-au aşteptat trei pro­fe­­sori într-un minibus şi m-au primit ca într-o familie. Bineînţeles că nu mi-a fost uşor departe de casă. Pe atunci nu erau te­lefoane mobile şi atâtea facilităţi de a dis­cu­ta online, aşa că, la sfârşitul fiecărei zile, îi scri­am mamei un e-mail lung, în care-i po­ves­team tot ce făcusem. Cred că mami mai păstrează şi acum sute de astfel de mesaje.

- Te-ai descurcat aşa de uşor cum spuseseşi la interviu?

- Când am intrat în biblioteca şcolii, am fost uluită şi teribil de bucuroasă. Am găsit acolo atâta muzică... integrala Beethoven în zece interpretări diferite... mi-ar fi plăcut să fi putut asculta asta şi în România. Şi nu este vorba doar de CD-uri, cu toată perfecţiunea lor, foarte important pentru mine a fost să pot merge la concerte, căci de acolo înveţi cel mai mult. În ceea ce priveşte acomodarea... În prima zi, m-am trezit la patru dimineaţa, aşacum eram obişnuită, şi m-am dus să studiez. Când am pus mâna pe clanţa uşii sălii cu pianul, s-a pornit o alarmă asurzitoare, care a trezit tot căminul, aşa că până la ora 12 mă ştia deja toată lumea. A doua zi mi-au dat o cheie, aşa încât să-mi văd de treabă fără să pornesc alarma. Lumea spune că englezii sunt reci, însă în cazul meu nu au fost deloc aşa. O familie a venit la mine, mi-a spus că au un pian acasă şi mi-au dat cheia casei, să merg acolo când vreau şi să repet. Mergeam o dată pe săptămână şi nu spun ce casă frumoasă aveau. Am rămas prietenă cu mai multe familii de englezi care mă urmează la con­cer­tele importante, la Paris, la Londra, sunt oameni care au crezut mult în mine şi m-au ajutat. Eu eram singura care avea bursă întreagă, aveam deci un statut special, însă ei m-au primit ca şi cum aş fi una de-a lor, nu a contat că vin dintr-o altă ţară. Căminul arăta ca un hotel, aveam camera mea şi chiar o house­mistress, un fel de mama căminului. Ne întâlneam cu toţii seara şi dis­cutam treburile administrative. Atmos­fera asta cal­dă m-a ajutat să mă acomodez foarte repede în Anglia, unde multe lucruri sunt diferite faţă de acasă, de la mâncare la climă. Plouă mai tot timpul. M-am întors pentru două săptămâni la Iaşi, pentru a-mi da toate diferenţele şi bacul, apoi am început cursurile la Con­servatorul din Manchester. Am prieteni români care au ajuns direct la Conservator şi s-au adaptat foarte greu, în timp ce pe mine m-a ajutat foarte mult experienţa de la Şcoala din Pocklington.

- Cum a fost viaţa de student?

- Conservatorul se închidea la 12 noaptea, şi atunci când terminam studiile, pe la 11, găseam întotdeauna colegi în hol, la recepţie. Ce faceţi, hai la un film. Sau hai la un restaurant, în cartierul chinezesc. Hai la o plim­bare prin oraş - Manchester are o arhitectură su­perbă, te poţi plimba ore în şir şi admira casele. Am fost şi foarte ocupată în cei patru ani petrecuţi la Man­chester. Am avut primul meu turneu în Statele Unite, în anul trei am câştigatmedalia de aur, cea mai im­por­tantă distincţie a Conservatorului, pe care am primit-o în cadrul unei ceremonii, din partea Ducesei de Kent. În anul patru, am câştigat un alt premiu important şi am semnat primul contract de impresariat. Tocmai s-a încheiat, şi săptămâna asta voi încheia un altul, care va însemna un alt început pentru mine. Sunt foarte nerăbdătoare să pornesc turneele şi m-aş bucura să pot cânta din nou în România, cât de curând.

"Românii trebuie să strângă rândurile, să arate că au multe de oferit"

- În afară de muncă, ce alt­ceva te bucură, care sunt micile tale plăceri?

- Sunt o fire curioasă, îmi place să ajung în locuri inedite, să cunosc culturi noi şi oameni interesanţi. Îmi place să fac prăjiturele, ştiu tot felul de reţete şi mă pricep foarte bine. Îmi place să mă plimb cu bicicleta, a­vem şase biciclete de dife­rite tipuri acasă. Am fost de curând în Olan­da, şi familia cu care m-am împrietenit avea o bici­cletă aşa de dul­ce, aşa am îndrăgit-o, încât mi-am cumpărat şi eu una şi tare mă bucur de ea. Pistele de biciclete din Londra nu sunt atât de bine orga­ni­zate precum cele din Amster­dam, însă tot e mai bine de­cât să te blochezi în trafic. O iau pe stră­duţe înguste, lă­turalnice, şi ajung mai re­pede la destinaţie. Londra are aceeaşi problemă ca toa­te marile oraşe. Oamenii sunt mai indivi­dualişti, dis­­tan­­ţele sunt foarte mari, pâ­nă ajungi la o întâl­nire tre­buie să străbaţi tot oraşul, ca să te vezi cu un prieten trebuie să-ţi planifici întâl­nirea cu o lună înainte.

- Şi Iaşiul, ţi se face dor de el din când în când?

- Ajung la Iaşi cam o dată pe an, pentru a-mi vizita familia. E drept că au venit şi părinţii să mă vadă la Royal Albert Hall, sau când am primit medalia, şi că teh­nologia actuală îţi oferă multe posibilităţi de comu­ni­care, dar este întot­dea­una plăcut să mă întorc la Iaşi. Nu prea am timp de plimbare - e multă familie de vizitat -, dar am văzut multe schimbări în bine în oraş. De obicei, merg la catedrală şi încerc să ajung la câteva biserici din nordul Moldovei, la care mer­geam când eram micuţă, cu bunica mea. Sunt locuri cu pace, sfinte pentru mine.

- Cum se vede România din Capitala Marii Brita­nii?

- Nu prea bine. De când a început campania de deschi­dere a graniţelor, britanicii se tem că vor fi inva­daţi, iar presa se axează dinadins pe aspec­tele negative. Eu însă, ca artist, trăiesc într-o lume frumoasă şi încerc să nu mă las afectată. Încerc să pro­mo­vez imaginea Ro­mâniei, să arăt că este o ţară fru­moasă, cu o cultură extraordinară, cu pianişti apre­ciaţi peste tot în lume, precum Radu Lupu sau Dinu Lipatti. Nominalizarea mea pe lista "femeilor vi­i­torului", sub 30 de ani, singura non-brita­nică dintre toate, sper să mai în­dulcească ima­ginea României aici, să aducă un strop de lumină. În Londra trăiesc mulţi români care sunt foarte buni în domeniul în care lucrează. Trebuie să strân­gem rândurile, să arătăm că românii au multe de oferit.

CARTE DE VIZITĂ

Alexandra s-a născut la Iaşi în urmă cu 27 de ani. La 17 ani a plecat în Anglia, unde a studiat la Şcoala Pocklington, apoi la Royal Northern College of Mu­sic, la absolvirea căruia a primit medalia de aur. Mas­te­ra­tul l-a luat la Guildhall School of Music & Dra­ma din Londra. Dintre premii, amintim Verbier CUB în Elve­ţia, Guildhall Wigmore în Anglia, Maurice Ravel în Franţa. Şi-a făcut debutul concertistic la celebra sală Carnegie Hall din New York, a susţinut concerte în Ar­gen­tina, Africa de Sud, iar în Marea Britanie a fost so­lista celor mai apreciate orchestre. În iulie 2012 şi-a lansat discul de debut, ce conţine piese de Schumann, Liszt, Chopin, iar succesul său - patru stele în revista BBC Music - a dus la apariţia recentă a celui de-al doilea.