Dacă o vorbă românească spune că "Toamna se numără bobocii", atunci 29 septembrie este data la care, în Royer Parc, Roseville - Sacramento, cu ocazia Festivalului Românesc, aflat la cea de-a XII-a ediţie, se numără românii-americani care, cu mic cu mare, îşi dau întâlnire, an de an, la o "cură" necesară de românism autentic. Evenimentul a fost organizat de Romanian Community Center of Sacramento (RCCS) şi s-a bucurat din plin de graţiile mamei natură, cu o zi superbă, în care vara îşi mai cerea încă drepturile, refuzând să cedeze locul toamnei. În această zi plină de strălucire şi de lumină, mii de americani, alături de participanţi ai comunităţii de români, dar şi ai altor comunităţi din SUA au cântat, au dansat şi au mâncat... româneşte.
Invitat şi eu la această manifestare, împreună cu bine-cunoscutul scriitor român Petru Popescu, m-am reîntâlnit cu organizatorul, catalizatorul şi sufletul acestui festival, Abigail Budac, o româncă frumoasă şi talentată, care continuă aici, în Statele Unite, să ţină aprinsă flacăra spiritului românesc. Plecată din România în "Lumea Nouă" de mai bine de 10 ani, nu şi-a uitat nicio clipă originea şi continuă să promoveze România, ori de câte ori are ocazia.
O "Românie mică" în America mare
- Abigail, ai fost, şi anul acesta, sufletul şi principalul organizator al Festivalului Românesc de la Sacramento. Nu este dificil să organizezi o manifestare aşa de gigantică? Ce te mână în luptă?
- După ce am ajuns aici, în America, mi-a lipsit foarte mult tot ceea ce ţinea de viaţa culturală din România. Aveam nevoie să mă întâlnesc cu români, să comunic, să ascult o melodie românească. Pe atunci, nu aveam acces la un canal tv românesc sau la radio. Odată, am fost invitată să cânt muzică populară la o prezentare despre România, la Sacramento County. Acolo m-am întâlnit cu mai mulţi români, cu care am rămas prietenă. Cu toţii am fost entuziasmaţi cât de frumos am reuşit să ne prezentăm ţara de origine, publicului american, care a rămas impresionat. Atunci le-am propus celor cu care am fost acolo să organizăm o zi permanentă de cultură românească, într-un parc, în spaţiu deschis, unde să invităm români, dar şi americani. Răspunsul a venit imediat: "Bună idee, dar dacă tot ai făcut propunerea, trebuie să te ocupi ca ea să devină realitate". Aşa au început pregătirile pentru primul Festival Românesc din Sacramento. M-ai întrebat dacă este dificil; sigur că este dificil, pentru că toţi cei care suntem implicaţi avem slujbe şi alte responsabilităţi familiale, aşa că ne răpim din timpul nostru ca să putem face asta. Şi acum îţi spun şi de ce mă implic în această muncă titanică. În primul rând, pentru că sunt mândră că sunt româncă, în al doilea rând, pentru că îmi iubesc poporul din care m-am născut şi vreau să îi reprezint cultura cu cinste, în al treilea rând, pentru a le putea crea o posibilitate românilor talentaţi veniţi aici de a se face cunoscuţi în comunitatea româno-americană şi, nu în ultimul rând, de a transmite spectatorilor emoţia pe care o simţim toţi cei plecaţi de acasă, din România, atunci când ascultăm o doină. Aşa am construit în jurul meu un mic colţ românesc - o Românie mică, în America mare.
- În calitate de autor, cum ţi s-a părut ediţia din anul acesta, faţă de cea din anul trecut?
- Meniul românesc a fost o altă atracţie pentru publicul participant. Românii, dar şi americanii, au apreciat micii şi sarmalele româneşti...
- Ar trebui să menţionez, în primul rând, că bucatele tradiţionale româneşti au fost pregătite de echipa de la Biserica Ortodoxă "Învierea Domnului", care merită toate felicitările. Pe lângă mici şi sarmale, s-au servit cârnaţi de casă la grătar cu varză călită, ciorbă de burtă, pulpe de pui la grătar cu garnitură, plăcintă cu brânză, plăcintă cu mere şi, bineînţeles, nu ştiu câte feluri de prăjituri.
- Ce părere ai despre comunitatea din Sacramento, care, după unele estimări, numără 30.000 de români?
- Eu văd partea plină a paharului. Ca orice pădure verde care mai are şi uscături, şi românii mai au defecte, dar când este vorba de a se uni pentru o cauză frumoasă, o fac, fără a da înapoi. Nu am întâlnit nicio situaţie în care să mă rog de cineva să mă ajute cu ceva şi care să mă refuze. Toţi au sărit cu ce au putut şi am apreciat foarte mult această solidaritate. Faptul că, în fiecare an, vin cu miile la acest festival, îmi spune că îi uneşte ceva - dragostea pentru cultura şi tradiţia românească.
- Ce crezi că le lipseşte românilor faţă de alte naţii, ca să devină mai uniţi şi să se ajute unii pe alţii?
- Din câte am auzit eu şi am văzut, românii se ajută unii pe alţii. Fiecare, la rândul nostru, când am venit în America, am primit un sfat, o mână de ajutor, o recomandare pentru o slujbă de la românii care erau aici. Primul contact pe care îl ai este un român, de obicei. Şi noi, la rândul nostru, sărim în ajutorul românilor care se mută aici. Cât despre ce le lipseşte românilor, eu cred că le lipseşte demnitatea şi patriotismul. Apreciez foarte mult poporul american care ne dă lecţii în multe domenii, dar mai ales lecţia demnităţii şi a patriotismului. Cred că de la ei m-am inspirat şi am învăţat să păstrez spiritul românesc şi dragostea de ţară.
- Familia ta s-a implicat foarte mult în acest festival. Se pare că i-ai molipsit şi pe ei cu acest virus patriotic românesc.
- Bineînţeles, iar primul care mă susţine este soţul meu, Ioan Budac. El este omul care nu iese în faţă, dar este cel care coordonează tot ce ţine de aranjarea parcului. Este cel care stă cu ochii în patru, precum un "cerber" (râde), pentru ca toată activitatea din acea zi să decurgă frumos şi fără incidente. Să nu uităm că, totuşi, suntem într-un loc public, unde pot veni tot felul de oameni şi, câteodată, se mai pot întâmpla şi mici neplăceri. Fiica mea, Athena Budac, este mâna mea dreaptă, ea mă ajută cu tot ceea ce am nevoie, pentru că eu nu mă pot dezlipi de marginea scenei, pentru asigurarea desfăşurării programului. Boris Budac, fiul meu, mi-a spus: "Mamă tu ştii cât de greu este să prezinţi, să traduci în engleză, să cânţi muzică dance şi să dansezi dans popular, toate în acelaşi program şi, pe deasupra, să te şi schimbi de atâtea ori pentru a purta costumul potrivit?". Sunt foarte mândră de el, de ajutorul său în programul artistic, şi cred că s-a descurcat foarte bine. Aş vrea s-o pomenesc şi pe prietena mea, Kati Got, care a fost jumătatea mea în organizare. Ea şi-a pus toată iscusinţa ca să aducă sponsorii, fără de care evenimentul nu ar fi avut loc.
La organizarea festivalului, care a început în luna martie, au pus umărul toţi cei din board-ul asociaţiei noastre: preşedinta RCCS - Ruxandra Vidu, Kati Got, Marius şi Alina Jar, Emanuel Petrişor. Trebuie să menţionez şi o familie de oameni minunaţi, Ioan şi Maria Cristea, care s-au ocupat de aranjarea scenei şi şi-au adus comoara lor - expoziţia de artă populară şi costumele populare foarte valoroase.
- Luna mai 2000 reprezintă momentul în care am ajuns în America; am venit cu Loteria Vizelor. Impactul a fost dureros, pentru că eu nu am învăţat engleza în şcoală, deci nu ştiam să vorbesc, plus că totul era diferit de viaţa din România. Au trecut câţiva ani ca să mă acomodez. A trebuit să îmi încurajez copiii care, şi ei, la început, plângeau, pentru că nu înţelegeau nimic la şcoală, dar la sfârşitul anului, au terminat cu "Honors", adică premianţi, şi tot aşa au ţinut-o. Fiecare realizare cât de mică mi-a adus bucurie şi curajul de a merge înainte, la fel ca un copil care începe să meargă, cade, dar se ridică. Comunitatea americană este foarte diversă, cuprinde oameni din toate colţurile lumii, fiecare cu cultura lui, iar eu apreciez tot ce este frumos şi încerc să iau de la fiecare lucruri care mă "zidesc" şi îmi dau satisfacţie, ca mai apoi să le dăruiesc comunităţii. America este ţara unde, dacă munceşti din greu, cu multă seriozitate, responsabilitate, perseverenţă şi dăruire, în timp, poţi să îţi atingi ţinta reală propusă; nu este ţara celor care doar visează că se va întâmpla o minune. Îmi place foarte mult ideea americană care spune că "societatea mi-a dăruit, ca să devin ceea ce sunt, dar eu ce dăruiesc societăţii?". Pe acest principiu, americanii fac foarte multă muncă voluntară. La Festivalul Românesc am avut ajutor şi din partea unor voluntari americani.
- Eşti în board-ul organizaţiei româneşti, Romanian Community Center of Sacramento, cea care a patronat această manifestare. Pe lângă acest festival, mai organizaţi şi alte evenimente?
- Bineînţeles, va urma o seară de poezie, apoi vom organiza Ziua României, după care, ne vom ocupa de Sărbătoarea Crăciunului Românesc. Anul viitor, în luna ianuarie, îl vom celebra pe marele nostru poet naţional - Mihai Eminescu. Pe 24 ianuarie vom sărbători Unirea şi vom avea o masă rotundă, cu oamenii de afaceri din comunitatea noastră. De asemenea, organizăm expoziţii de pictură şi avem o seară de artă populară şi artă culinară românească. Un alt eveniment notabil va fi dezvelirea plăcii comemorative a primei femei-paraşutist - Smaranda Brăescu, supranumită "regina înălţimilor", - românca noastră care a declarat în 1931: "Îmi dăruiesc viaţa ţării şi vreau să o dăruiesc încărcată de glorie. Nu mă voi întoarce decât biruitoare!". Şi, pe 19 mai 1932, în Sacramento, Smaranda Brăescu a aterizat cu succes, după o lansare de la 7.400 de metri. Recordul mondial absolut a fost omologat, iar numele fetei în costum popular din Hânţeşti a intrat în istorie. Aşadar, avem o listă foarte bogată în evenimente culturale româneşti, la care participă românii din zona Sacramento şi nu numai.
- Ce îţi place în America, Abigail? Este ceva care îţi displace?
- Îmi place că aici, principiul unităţii în diversitate este o concepţie comună. Nu contează cărei naţionalităţi, rase, religii aparţii, eşti respectat şi ţi se răspunde cu zâmbetul pe faţă. Nu îmi place că America e prea departe de România.
- Îţi este dor de România? Te-ai mai întoarce în ţară?
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
