"Nu-i uşor din vierme să devii fluture" - de vorbă cu poetul MARIAN DRĂGHICI

"Poezia m-a condus, încet-încet, la Dumnezeu"

Marian Drăghici s-a afirmat cu tărie, după 1990, ca unul dintre cei mai importanţi poeţi ai literaturii noastre de azi. După ce, în 1988, prima lui carte trecuse greu prin colţii roşii ai cen­zurii, poetul a erupt dezlănţuit la jumătatea anilor 90, cu câteva cărţi originale şi profunde. Scrise cu suflu vizionar, suflu propriu şi vremii noastre, şi tim­purilor biblice, poemele lui îţi redau pofta de poezie şi încrederea în frumuseţea ei. La 61 de ani, poetul pre­găteşte o antologie consistentă, care va apărea în 2014, la Cartea Românească: "a r s u r a, ierusalim şi al­te poe­me". Primul lucru ce mi l-a împărtăşit a fost o po­veste cu un Înger. "Eu cred că la început a fost Înge­rul poeziei, şi abia apoi poetul. Şi îngerul poeziei, tri­mis sau netrimis, venea în acele începuturi vechi, la fie­care om. La urmă, dar nu chiar în cel din urmă ceas, îngerul poeziei n-a mai venit la om. Dintr-o mul­ţime de motive. Iar Lumii, şi de-aci i s-ar putea trage sfârşitul". Început astfel, dialogul nostru avea să fie unul esenţial.

"La patru ani aveam un înger"

- Interviurile revistei noastre pun obsesiv între­bări legate de copilărie, pentru că ea este deter­mi­nan­tă pentru căile de mai târziu. Cât îi datorează po­etul din tine copilăriei petrecute în satul din Ol­tenia în care te-ai născut şi pe care îl numeşti, me­taforic, "Balcani"?

- Îi datorăm foarte mult copilăriei, fireşte. Balcanii "mei" circumscriu partea sudică a României, în­ve­cinată cu Bulgaria şi cu Serbia. Osica de Sus, locul de baştină, este la 60 kilometri de Dunăre, nu departe de Caracal. Eu îi spun Osicata - îngânând Adâncata, satul din Dolj al copilăriei lui Macedonski. Prin faţa casei părinteşti din Osica trece o şosea duduind încontinuu de trafic amestecat. Leagă, şi ea, Balcanii de Transil­va­nia. Cândva, s-a numit "drumul lui Traian", iar din Evul Mediu târziu i s-a zis "Drumul sării". Osicata mea stă la doar 3 kilometri de comuna Brâncoveni - unde, arată cronicile, s-a născut Matei Basarab, iar ne­potul său, Constantin Brâncoveanu, şi-a petrecut, între aceste dealuri cuminţi, ce-l vor fi înţelepţit, copilăria şi ado­lescenţa. În biserica Mânăstirii Brâncoveni odih­nesc osemintele părinţilor şi bunicilor voievodului mar­tir. Muzeul lăcaşului adăposteşte parte din rămă­şiţele Mânăstirii Văcăreşti, demolată de Ceauşescu, depuse pe şest taman aici, cu complicitatea Elenei Băr­bulescu, sora dictatorului, cea care, după ce făcuse din judeţul Olt o satrapie personală, a sfârşit, după Re­vo­luţie, prin a deveni şi ea, biata, credincioasă. Cât des­pre locul copilăriei mele, al casei părinteşti, el are toate ingredientele unui topos pe cât de "umil", pe atât de universal: tei la şosea în faţa casei, curte cu trandafiri, gard viu din cimişir, boltă de viţă înălţată cât să treacă pe sub ea pavilionul cu stupi, mărul şi părul veghind de ani şi ani peste curte. Şi încă ceva. Amintirea mamei, robotind în toate părţile deodată, de dimineaţa până seara târziu, bucătăria de vară lângă mărul uriaş, fân­tâna cu apă rece, nesecată. Din curte, spre vale, coasta coboară cu stupi printre pomi; foarte aproape, pădurea, şi dincolo de ea, Oltul. Un relief fabulos: deal-vale, puţină câmpie, luncile Oltului şi Olteţului, îngemănate la un ceas-două de mers pe jos. Dar atracţia, pentru mine, era şi rămâne heleşteul. În limpezimea lui, copil fi­ind, am privit zilnic cerul. Izvoare puternice, desco­perite de tica (bunicul) Ilie, fac să nu-i scadă apa nici în verile cele mai nemiloase. Cărarea din marginea apei, bătătorită cândva de mine cu piciorul desculţ, prin vântul dedulcindu-se la soare peste nuferi, încă mă mai cheamă şi acum. Din heleşteul acesta nesecat şi miraculos mi-am salvat fratele de la înec, când eu aveam patru ani, iar prâslea trei. Dacă salvezi pe cine­va de la moarte, ţi-ai mântuit viaţa terestră. Sau cel puţin aşa se spune. Dar cel mai bine retrăiesc clipa de atunci printr-un poem: "mânuţele întinse în apă nu le-am prins,/ nici părul mai lung ca mânuţele,/ ci duhul părului plutind desfăcut deasupra apei - /moţ de aur netăiat. /părul mai lung ca mânuţele l-am apucat/cu o putere care nu era a mea, /ci sigur a unui înger/ la patru ani aveam înger".

- Cu câţi Îngeri te-ai mai întâlnit de atunci, Ma­rian Drăghici?

- Dragă Valentin, Îngerul de care-mi amintesc cel mai bine fu minunea de chip al mamei mele, Lisandra (Alexandra). Sau aura chipului ei, când încă tânără şi nespus de fru­moa­să, proaspăt lăută, apărea după baie deodată în faţa noastră, a celor doi bă­ie­ţei ai săi, cu podoaba părului cas­ta­niu bogat răsucită în coc spiralat. Nu în vârful capului, ci dinadins drept dea­­supra frunţii. Coafura asta a ei, în bună dispoziţie, îi dădea mamei un aer neverosimil de straniu, care ne iţea, mie unuia, cel puţin, fiori magici. Ma­ma mea sclipea de inteligenţă, atunci, după îmbăiere, mai mult decât în orice moment al vieţii sale. Atunci, un duh curat punea stăpânire pe hohotele ei de râs cristalin, de neuitat. Alt înger mai vesel, mai senin decât mama, n-am în­tâlnit şi nici n-am visat.

- Care erau cărţile de poezie ale adolescenţei tale, de la Osica?

- Ca să-ţi vorbesc doar de câteva, în primul rând, erau cărţile de poezie ale generaţiei 60, cu Nichita, Sorescu, Ion Alexandru, Blandiana şi ceilalţi. La loc de cinste în inima mea erau Panorama poeziei universale contempo­ra­ne, a lui A. E. Baconky, dar şi fiecare apariţie a revistei Secolul 20, şi, o tempora!, cro­nicile lui Nicolae Manolescu din România literară. Însă altceva m-a marcat, şi mă defineşte cumva, in­trând în zestrea profun­dă. La Osicata, în curtea casei pă­rinteşti, pe o bancă veche de lemn, sub coroana joa­să şi bo­gată a unui gutui bătrân, am citit prima oară Po­ezia austriacă modernă, an­tologie apărută în 1970, în BPT. Aveam 17 ani, şi contactul prim cu Rilke, Trakl, Franz Werfel m-a şocat, proiectându-mă pur şi simplu, din vacanţa mea de va­ră, în alte lumi, fasci­nante. Lumi al căror duh imperial, aristocratic-deca­dent şi expre­sio­nist avea să mă ia, de pe-atunci, în pri­mire. Şi să mă locuiască discret şi nostalgic, fără să mă mai părăsească cu totul, vreodată. Pentru mine, re­cep­tarea celor mai buni poeţi austrieci de la Rilke în­coace, pe banca aceea de sub gutui sau pe malul he­leşte­ului a mers, iniţial, până la identifi­ca­re. Elegiile Duineze, bună parte din ele, mi se păreau - prin mis­tica suferinţei - scrise de mine. 59 de poeme (antologie din Trakl, tradusă de Petre Stoica) mi se părea, aşa răvăşitor cum sună, scrisă de mine. Chiar Fuga Mor­ţii, poemul teribil al lui Paul Ce­lan, pă­­rea scris, în transă, de mine. Mai târ­ziu, a fost o nesperată opor­­tunitate să caut la Viena, în 2005, printr-o bursă Kultur Kon­takt Aus­tria, urmele expre­sio­niş­tilor dragi mie. Le-am re­găsit par­ţial, amestecate ici-acolo.

Sentimentul Titel

- Ce alte întâmplări din co­pi­lărie ţi-au marcat poezia? De un­de vin "vocaţia iluminării" şi su­fe­rin­ţa asta, ce-ţi domină scri­sul?

- Prin graţia lui Dumnezeu, dar şi prin cumse­că­denia părin­ţi­lor, nu sunt dintre acei ce şi-au gătat copi­lăria nici la nouă şi nici la 40 de ani. Har Domnului, nu mi-am gătat-o nici acum. Da, dar mi-l amintesc, une­ori cu inima strânsă, pe prietenul meu din Osica, din copilăria profundă, Titel Săftoiu. Soarta lui mi-a in­­fluenţat, categoric, gândirea şi scrisul. De câte ori îmi revine în minte imaginea lui Titel Săftoiu, încerc o anume vinovăţie tulbure. Eu, copil, am avut cam de toate din cele strict necesare. El n-avea mai nimic. Nu l-am văzut niciodată pe Titel mâncând ca lumea, bând un ceai, înainte de-a purcede noi doi, împreună, dimi­neaţa la şcoală, nici luându-şi la el vreo felie de pâine, un fruct, ceva... Strigam la el din poartă, îl aşteptam preţ de câteva minute, timp în care se îmbrăca în tran­să, albit de somn, îşi apuca la repezeală ghiozdanul şi haide, în gerul iernii, voiniceşte, la drum. Ce mă atră­gea la el e un mister. Fie că vara dădeam iama prin gră­dini, după cireşe, fie că iarna "ne tră­geam", la 7 dimi­neaţa, în câteva tu­ruri cu patine improvizate, pe o mică baltă îngheţată lângă calea ferată, zisă "La Pârva" - ei bine, în tot ce făcea, Titel al meu vădea un suflet deter­mi­nat şi pur, dar înăsprit precoce. Ca de înger exter­mi­nator. Eram prieten cu el şi fiindcă avea casa la mar­ginea satu­lui, lângă pădurea Bercica. Şi pădurea mă fascina, stăteam acolo mai tot timpul, de la primii ghio­cei aduşi pen­tru d-na Niţu, învăţătoarea noas­tră, pâ­nă toam­na târziu, când se por­neau plo­ile. Cu Titel am cules şi am făcut chite (legă­turi) din ghiocei, to­poraşi, viorele şi co­cărăi, cu Titel am adunat ciuperci, că nu mai aveam în ce să le pu­nem, şi-atunci ne dezbră­cam nă­dragii, îi legam la capetele cracilor şi-i bur­du­şeam, spre bucuria lumi­noasă a ma­mei, când ajungeam acasă, cu nă­dra­gii pe umeri: adu­se­­sem ciuperci să îm­partă la toată lu­mea din vecini. Apoi, în vara lui 1968, copilăria lui Titel Săftoiu s-a curmat brusc. Ca tă­ia­tă la rădă­ci­nă cu toporul. Terminase opt clase şi ai lui l-au dat la pro­fe­sionala Electroputere din Craiova, secţia - auziţi! - tratamentişti. Acolo se repartizau bă­ie­ţii nimănui, de la ţară, fără pile. Era secţia de toxi­citate maximă. În câţiva ani, i-au căzut dinţii şi părul. La 18 ani, arăta ca mine acum la 60. L-am mai întâlnit, în 50 de ani, de câteva ori, în­tâm­plător şi pe fugă. Fizic, în timp, se mai întremase. Dar despre suflet - ce să ne fi spus ? Aşa că dacă există un sentiment, şi încă unul foarte puternic în poezia mea, este un sentiment Titel. Pentru mine, Titel Săf­toiu, făcut ucenic tratamentist la 14 ani, fără ca el să ai­bă alternativă, să crâcnească, este însuşi mielul lui Dum­nezeu dus la tăiere. Este - ar spune cei ce citesc şi au credinţă - Iisus Hristos în ipos­tază inocent-uma­nă, adolescentină, din satul meu. Eu cred că sentimen­tul Titel constituie tot ceea ce dă substanţă şi sens ori­cărei pagini literare. Oricărei Arte. Mai mult, senti­men­tul acesta descrie orice tânăr chi­nuit de sistem. Fie­care dintre abuzaţii aceştia trăieşte, pe pielea pro­prie, sentimentul Titel. Fără să-l fi cunos­cut pe prie­te­nul meu. Şi de multe ori, nici pe Iisus Hris­tos. Pe pri­mul, l-am cunoscut eu şi depun măr­tu­rie. Prin el, prin Titel, am început să-L pregust în timp şi pe Hristos, deşi nu ştiam că după Hristos strig atunci când strigam, la 11-12 ani, iarna, cu noaptea-n cap, la poarta priete­nului meu. Iar mama consimţise. Fiindcă intuia.

"Poezia m-a pregătit pentru întâlnirea cu Părintele Arsenie Boca"

- Cum te-ai apropiat de meseria de scriitor?

- E o cale lungă şi complicată. Prima mea amintire este o secvenţă nostimă, chiar senină. Terminam "în triumf" clasa a IV-a şi m-am trezit, acasă, că frate-meu mai mic nu avea poezie pentru sfârşit de an. Dramă mare! Se isprăviseră poeziile din manual, învăţătoarea le repartizase celorlalţi, iar el rămăsese fără. M-am apu­cat, cu năduf, şi am comis o poezioară (ce mare lu­cru!) pentru fratele meu, prin transpunerea în versuri a unei povestiri din manual intitulată Căprioara. Ştiu şi azi poezioara aia, o s-o recit poate la 80-100 de ani. A ie­şit ceva atât de cutremurător, cu căprioara asta care se lăsa mâncată de lup, ca puiul ei să scape fugind în adâncul pădurii, încât frate-meu, cu toate emoţiile, a avut un mare succes de scenă. Aplauzele alea firave, în faţa scenei în aer liber, gardată cu boscheţi de iasomie, un­de în iunie se ţineau serbările şcolarilor, sunt cele mai scumpe din viaţa mea. La anul, se face ju­mă­tate de secol de la acest înduioşător debut al meu în poezie. Ofi­cial, am publicat prima oară în Steaua, în 1972, gi­rat de Teohar Mihadaş, care-mi scrisese că dacă vreau să apar în revista clujeană, trebuie să îmi mut masa de lucru din câmpie, pe culmile Negoiului.

- Care au fost în­tâl­nirile providenţiale pen­tru poezia ta?

- Lista lor este neîn­cheiată încă. Profesorul şi dirigintele meu din li­ceu, Ion Cănăvoiu, a fost primul poet pe care l-am întâlnit în carne şi oase şi care mi-a in­fluenţat, cred, decisiv drumul în viaţă. Cu Filologie la Cluj şi Bucureşti, coleg cu Ana Blandiana şi Ioan Ale­xandru, a fost, cât a pre­dat, un dascăl emi­nent. O altă experienţă revela­to­rie am trăit-o la 17 ani. Profe­soara de fran­ceză, d-na Angela Dina, îmi pusese pe pu­pi­­tru, în ul­ti­ma zi de şcoală a lui 1970, Faust-ul lui Goethe (în traducerea lui Blaga) şi Proust, primele trei vo­lume din monumentalul său roman, "În căutarea timpului pierdut". Ei bine, n-am ieşit toată vacanţa din casă, citind zi şi noapte, doar cu pauze de masă şi somn; după care iar citeam şi citeam. Astfel am intrat în vacanţa de iarnă enfant sauvage şi am ieşit profund schimbat: altcineva. Profesoara mea, care se trans­fe­rase la Bucureşti în cursul acelei vacanţe, n-a aflat nici azi ce mutaţie radicală a indus elevului ei. De atunci, n-am fost în stare să concep şi să realizez niciodată ceva mai acătării, în scris sau în viaţă, decât printr-o femeie. Ca dedicaţie unei femei. Memoriei soţiei mele i-am dedicat mai multe volume, inclusiv cel la care tocmai lucrez. Ei, celei care a plecat la cer, la doar 40 de ani, după o suferinţă la pat de şapte ani.

- Antologia ce o pregăteşti este dedicată şi Pă­rintelui Arsenie Boca. De ce?

- Într-adevăr, cartea i-o dedic şi Părintelui martir Ar­senie Boca, a cărui cunoştinţă mi-a schimbat radical viaţa. Citindu-l şi recitindu-l pe acest "titan al duhu­lui", viziunea mea asupra textelor sacre, asupra Bise­ricii şi Tradiţiei, a dobândit un plus de lumină, s-a limpezit. Inclusiv "chestiunea arzătoare" a nemuririi sufle­tului, de care au râs, ţinându-se de burţi, "raţio­na­liştii". Pentru mine, din punct de vedere spiritual, Pă­rin­tele Arsenie Boca reprezintă o direcţie existenţială, prin viaţa şi scrierile lui, azi, când "racheta" vieţii mele şi-a schimbat definitiv cursul şi ultimul ei modul a intrat în linie dreaptă, spre întâlnirea inevitabilă cu cele veşnice. Iar poezia m-a pregătit şi ea pentru întâlnirea cu Părintele Arsenie. M-a pregătit în felul ei tensionat şi ascensional. Da, dar nu poezia reprezintă cel mai înalt stadiu al devenirii spirituale, cum am crezut; ci sfinţenia. O spune, prin toată moştenirea sa duhov­ni­cească uluitoare, cel adormit la Prislop, după o viaţă plină de persecuţii, trăită în Hristos, inclusiv în lagăre şi închisori. O existenţă de mare sfânt - nu doar al aces­tui spaţiu românesc ci, prin geniul şi anvergura spirituală, al întregii lumi. În Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat, sună psalmul lui David. Des­coperirea "cărării împărăţiei", pe urmele unui sfânt al zilelor noastre, este cel mai preţios dar pe care mi l-a făcut viaţa. Viaţa, adică Dumnezeu.

Descriere după altă natură

- De la debutul tău în revistele literare, din anii 70, şi până la prima ta carte apărută în 1988, au trecut 16 ani. Aşteptare lungă...

- Îmi lucram mult poemele în minte, mai ales în mers, ziua, noaptea, nonstop. Le scriam şi le rescriam în variante fără număr, ca posedat de nu ştiu ce demon nesatisfăcut, insaţiabil, al perfecţiunii. Adică, al sur­prinderii în cuvinte a ceva intuit a exista. Dar cu toată existenţa sa probabilă, acest ceva nu se preda, nu se lăsa exprimat. În nebunia mea, visam poeme superbe, dumnezeieşti, şi la deşteptare nu mai aveam în memo­rie niciun cuvânt. Ce frustrare, ce chin, să refaci starea aia indescriptibilă, să rescrii pe hârtie, negru pe alb, un poem visat. Scriam şi aruncam, ca în transă, topeam poemele unele în altele, mereu nemulţumit, chiar şi azi, că nu pot scrie cum visez. În jurul meu, fârtaţii pu­blicaseră deja volume după volume, iar mie nu-mi ie­şea pe plac, din chinurile facerii, niciunul. Când, în fine, mi-a ieşit, a început lupta cu editurile; sub dicta­tură, poezie curată, integră, se publica tot mai greu, mai ales la Editura Cartea Românească. A fost o bătă­lie dramatică de zece ani, cu căderi şi reluări succesive. Poeme din carte, apărute mai întâi în reviste, inclusiv în Viaţa Românească, în redacţia căreia lucrez acum, citise Virgil Ierunca la Europa liberă, încă din 1983. Iar asta a fost de rău pentru publicarea cărţii. Un singur re­gret mai păstrez în le­gă­tură cu acea carte a mea de debut. Titlul original fu­sese "Descriere după altă natură". "E subversiv!", mi-au zis atunci. Submina ide­o­logia roşie. Pentru co­munişti, nu exista Dum­ne­zeu, nu exista "altă na­tură", ci numai lumea asta, pe ca­re o vedeau cu ochii. Te obligau să crezi ca ei, să scrii ca ei. N-am scris. De aceea, cartea a apărut abia în octombrie 1988, cu titlul "Despre arta poetică". Tre­­nul generaţiei mele tre­cuse cu zarvă mare, fluie­rând, şi eu am sărit în el din mers, în ultimul va­gon, pe ulti­ma scară din coadă, dar nu singur, ci cu spec­trul cen­zurii planân­du-mi mereu deasupra capului. Un spectru hidos, înfri­co­şător. Tot aşteptând să de­butez, mereu amânat şi respins, ajunsesem să mi se pară, când stam la masa de lucru, că ceva sau cine­va privea peste umăr, tot timpul, la ce scriam. Mă îmbolnăvisem grav, ce mai. Cine spune că a prac­ticat libertatea inte­rioa­ră în co­munism, cu totul abstras de la contextul acela oribil, fie nu ştie ce spune, fie nu-i sincer. După '89, am avut nevoie de ani buni de exerciţiu activ al li­ber­tăţii inte­rioare depline, ca să uit acel "limbaj" du­blu. Abia în 1995 am fost în stare să scriu poeme am­ple, cu ade­vărat libere. Şi muream să fiu liber, în sfârşit - liber! li­­ber! liber! şi să spun to­tul... Să practic, cu al­te cu­vin­te, de capul meu, bea­ti­tudinea cu sânge rece.

Un fluture rugător

- Cât de mult te-a întărit credinţa în Dumnezeu, ca să poţi trece prin încercările vieţii? Şi cum ţi-a influenţat credinţa creştină poezia?

- A fi poet o viaţă întreagă este şi nu este o mare ispravă. Dar să începi ca poet şi să sfârşeşti ca rugător - e salutar. Din vreme în vreme, cineva trebuie să lase lumea, inclusiv lumea literară, şi să se roage neîncetat pentru noi, ceilalţi. Cum ne învaţă Sf. Pavel: "Bucu­raţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat". În ce mă pri­veşte, eu am înţeles demult că poezia nu-i doar "nebu­nie şi lumină", boemă fără limite, cu un factor de peri­culozitate ridicat; nu numai asta. Ea este şi o disciplină de formare spirituală. Pe acest drum, poezia m-a con­dus încet-încet, pe furiş, subtil, la Dumnezeu. Citind şi scriind, visând şi lucrând la cuvânt, am devenit, în interiorul poeziei, un animăluţ religios. Sfinţenia, da, stă în puterea omului. Ne-o spune Hristos Dumnezeu: "Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ce­resc desăvârşit este". Nu-i uşor din vierme să devii flu­ture! Dar, se poate. Ba e chiar o poruncă. Oricine poa­te face descoperirea asta, ca botezat ce se află. Odată ce primeşti darul credinţei, nu mai poţi să taci. Vorbeşte darul din tine. Când deschizi gura, sau te aşezi la scris, darul te vorbeşte, te povesteşte. Nu mai sunt cuvintele tale, sunt ale darului. Doamne, ajută! Fă din viermele orb care sunt, în aceste timpuri sărace de pe urmă, un fluture rugător, în lumina Împărăţiei Tale! Ru­gător, nu doar pentru mine, ci pentru toată Osicata şi toţi osicanii, vii şi adormiţi, rugător pentru tot biet omul. Amin şi slavă!