Marian Drăghici s-a afirmat cu tărie, după 1990, ca unul dintre cei mai importanți poeți ai literaturii noastre de azi. După ce, în 1988, prima lui carte trecuse greu prin colții roșii ai cenzurii, poetul a erupt dezlănțuit la jumătatea anilor 90, cu câteva cărți originale și profunde. Scrise cu suflu vizionar, suflu propriu și vremii noastre, și timpurilor biblice, poemele lui îți redau pofta de poezie și încrederea în frumusețea ei. La 61 de ani, poetul pregătește o antologie consistentă, care va apărea în 2014, la Cartea Românească: "a r s u r a, ierusalim și alte poeme". Primul lucru ce mi l-a împărtășit a fost o poveste cu un Înger. "Eu cred că la început a fost Îngerul poeziei, și abia apoi poetul. Și îngerul poeziei, trimis sau netrimis, venea în acele începuturi vechi, la fiecare om. La urmă, dar nu chiar în cel din urmă ceas, îngerul poeziei n-a mai venit la om. Dintr-o mulțime de motive. Iar Lumii, și de-aci i s-ar putea trage sfârșitul". Început astfel, dialogul nostru avea să fie unul esențial.
"La patru ani aveam un înger"
- Interviurile revistei noastre pun obsesiv întrebări legate de copilărie, pentru că ea este determinantă pentru căile de mai târziu. Cât îi datorează poetul din tine copilăriei petrecute în satul din Oltenia în care te-ai născut și pe care îl numești, metaforic, "Balcani"?
- Îi datorăm foarte mult copilăriei, firește. Balcanii "mei" circumscriu partea sudică a României, învecinată cu Bulgaria și cu Serbia. Osica de Sus, locul de baștină, este la 60 kilometri de Dunăre, nu departe de Caracal. Eu îi spun Osicata - îngânând Adâncata, satul din Dolj al copilăriei lui Macedonski. Prin fața casei părintești din Osica trece o șosea duduind încontinuu de trafic amestecat. Leagă, și ea, Balcanii de Transilvania. Cândva, s-a numit "drumul lui Traian", iar din Evul Mediu târziu i s-a zis "Drumul sării". Osicata mea stă la doar 3 kilometri de comuna Brâncoveni - unde, arată cronicile, s-a născut Matei Basarab, iar nepotul său, Constantin Brâncoveanu, și-a petrecut, între aceste dealuri cuminți, ce-l vor fi înțelepțit, copilăria și adolescența. În biserica Mânăstirii Brâncoveni odihnesc osemintele părinților și bunicilor voievodului martir. Muzeul lăcașului adăpostește parte din rămășițele Mânăstirii Văcărești, demolată de Ceaușescu, depuse pe șest taman aici, cu complicitatea Elenei Bărbulescu, sora dictatorului, cea care, după ce făcuse din județul Olt o satrapie personală, a sfârșit, după Revoluție, prin a deveni și ea, biata, credincioasă. Cât despre locul copilăriei mele, al casei părintești, el are toate ingredientele unui topos pe cât de "umil", pe atât de universal: tei la șosea în fața casei, curte cu trandafiri, gard viu din cimișir, boltă de viță înălțată cât să treacă pe sub ea pavilionul cu stupi, mărul și părul veghind de ani și ani peste curte. Și încă ceva. Amintirea mamei, robotind în toate părțile deodată, de dimineața până seara târziu, bucătăria de vară lângă mărul uriaș, fântâna cu apă rece, nesecată. Din curte, spre vale, coasta coboară cu stupi printre pomi; foarte aproape, pădurea, și dincolo de ea, Oltul. Un relief fabulos: deal-vale, puțină câmpie, luncile Oltului și Oltețului, îngemănate la un ceas-două de mers pe jos. Dar atracția, pentru mine, era și rămâne heleșteul. În limpezimea lui, copil fiind, am privit zilnic cerul. Izvoare puternice, descoperite de tica (bunicul) Ilie, fac să nu-i scadă apa nici în verile cele mai nemiloase. Cărarea din marginea apei, bătătorită cândva de mine cu piciorul desculț, prin vântul dedulcindu-se la soare peste nuferi, încă mă mai cheamă și acum. Din heleșteul acesta nesecat și miraculos mi-am salvat fratele de la înec, când eu aveam patru ani, iar prâslea trei. Dacă salvezi pe cineva de la moarte, ți-ai mântuit viața terestră. Sau cel puțin așa se spune. Dar cel mai bine retrăiesc clipa de atunci printr-un poem: "mânuțele întinse în apă nu le-am prins,/ nici părul mai lung ca mânuțele,/ ci duhul părului plutind desfăcut deasupra apei - /moț de aur netăiat. /părul mai lung ca mânuțele l-am apucat/cu o putere care nu era a mea, /ci sigur a unui înger/ la patru ani aveam înger".
- Cu câți Îngeri te-ai mai întâlnit de atunci, Marian Drăghici?
- Dragă Valentin, Îngerul de care-mi amintesc cel mai bine fu minunea de chip al mamei mele, Lisandra (Alexandra). Sau aura chipului ei, când încă tânără și nespus de frumoasă, proaspăt lăută, apărea după baie deodată în fața noastră, a celor doi băieței ai săi, cu podoaba părului castaniu bogat răsucită în coc spiralat. Nu în vârful capului, ci dinadins drept deasupra frunții. Coafura asta a ei, în bună dispoziție, îi dădea mamei un aer neverosimil de straniu, care ne ițea, mie unuia, cel puțin, fiori magici. Mama mea sclipea de inteligență, atunci, după îmbăiere, mai mult decât în orice moment al vieții sale. Atunci, un duh curat punea stăpânire pe hohotele ei de râs cristalin, de neuitat. Alt înger mai vesel, mai senin decât mama, n-am întâlnit și nici n-am visat.
- Care erau cărțile de poezie ale adolescenței tale, de la Osica?
- Ca să-ți vorbesc doar de câteva, în primul rând, erau cărțile de poezie ale generației 60, cu Nichita, Sorescu, Ion Alexandru, Blandiana și ceilalți. La loc de cinste în inima mea erau Panorama poeziei universale contemporane, a lui A. E. Baconky, dar și fiecare apariție a revistei Secolul 20, și, o tempora!, cronicile lui Nicolae Manolescu din România literară. Însă altceva m-a marcat, și mă definește cumva, intrând în zestrea profundă. La Osicata, în curtea casei părintești, pe o bancă veche de lemn, sub coroana joasă și bogată a unui gutui bătrân, am citit prima oară Poezia austriacă modernă, antologie apărută în 1970, în BPT. Aveam 17 ani, și contactul prim cu Rilke, Trakl, Franz Werfel m-a șocat, proiectându-mă pur și simplu, din vacanța mea de vară, în alte lumi, fascinante. Lumi al căror duh imperial, aristocratic-decadent și expresionist avea să mă ia, de pe-atunci, în primire. Și să mă locuiască discret și nostalgic, fără să mă mai părăsească cu totul, vreodată. Pentru mine, receptarea celor mai buni poeți austrieci de la Rilke încoace, pe banca aceea de sub gutui sau pe malul heleșteului a mers, inițial, până la identificare. Elegiile Duineze, bună parte din ele, mi se păreau - prin mistica suferinței - scrise de mine. 59 de poeme (antologie din Trakl, tradusă de Petre Stoica) mi se părea, așa răvășitor cum sună, scrisă de mine. Chiar Fuga Morții, poemul teribil al lui Paul Celan, părea scris, în transă, de mine. Mai târziu, a fost o nesperată oportunitate să caut la Viena, în 2005, printr-o bursă Kultur Kontakt Austria, urmele expresioniștilor dragi mie. Le-am regăsit parțial, amestecate ici-acolo.
Sentimentul Titel
- Ce alte întâmplări din copilărie ți-au marcat poezia? De unde vin "vocația iluminării" și suferința asta, ce-ți domină scrisul?
- Prin grația lui Dumnezeu, dar și prin cumsecădenia părinților, nu sunt dintre acei ce și-au gătat copilăria nici la nouă și nici la 40 de ani. Har Domnului, nu mi-am gătat-o nici acum. Da, dar mi-l amintesc, uneori cu inima strânsă, pe prietenul meu din Osica, din copilăria profundă, Titel Săftoiu. Soarta lui mi-a influențat, categoric, gândirea și scrisul. De câte ori îmi revine în minte imaginea lui Titel Săftoiu, încerc o anume vinovăție tulbure. Eu, copil, am avut cam de toate din cele strict necesare. El n-avea mai nimic. Nu l-am văzut niciodată pe Titel mâncând ca lumea, bând un ceai, înainte de-a purcede noi doi, împreună, dimineața la școală, nici luându-și la el vreo felie de pâine, un fruct, ceva... Strigam la el din poartă, îl așteptam preț de câteva minute, timp în care se îmbrăca în transă, albit de somn, își apuca la repezeală ghiozdanul și haide, în gerul iernii, voinicește, la drum. Ce mă atrăgea la el e un mister. Fie că vara dădeam iama prin grădini, după cireșe, fie că iarna "ne trăgeam", la 7 dimineața, în câteva tururi cu patine improvizate, pe o mică baltă înghețată lângă calea ferată, zisă "La Pârva" - ei bine, în tot ce făcea, Titel al meu vădea un suflet determinat și pur, dar înăsprit precoce. Ca de înger exterminator. Eram prieten cu el și fiindcă avea casa la marginea satului, lângă pădurea Bercica. Și pădurea mă fascina, stăteam acolo mai tot timpul, de la primii ghiocei aduși pentru d-na Nițu, învățătoarea noastră, până toamna târziu, când se porneau ploile. Cu Titel am cules și am făcut chite (legături) din ghiocei, toporași, viorele și cocărăi, cu Titel am adunat ciuperci, că nu mai aveam în ce să le punem, și-atunci ne dezbrăcam nădragii, îi legam la capetele cracilor și-i burdușeam, spre bucuria luminoasă a mamei, când ajungeam acasă, cu nădragii pe umeri: adusesem ciuperci să împartă la toată lumea din vecini. Apoi, în vara lui 1968, copilăria lui Titel Săftoiu s-a curmat brusc. Ca tăiată la rădăcină cu toporul. Terminase opt clase și ai lui l-au dat la profesionala Electroputere din Craiova, secția - auziți! - tratamentiști. Acolo se repartizau băieții nimănui, de la țară, fără pile. Era secția de toxicitate maximă. În câțiva ani, i-au căzut dinții și părul. La 18 ani, arăta ca mine acum la 60. L-am mai întâlnit, în 50 de ani, de câteva ori, întâmplător și pe fugă. Fizic, în timp, se mai întremase. Dar despre suflet - ce să ne fi spus ? Așa că dacă există un sentiment, și încă unul foarte puternic în poezia mea, este un sentiment Titel. Pentru mine, Titel Săftoiu, făcut ucenic tratamentist la 14 ani, fără ca el să aibă alternativă, să crâcnească, este însuși mielul lui Dumnezeu dus la tăiere. Este - ar spune cei ce citesc și au credință - Iisus Hristos în ipostază inocent-umană, adolescentină, din satul meu. Eu cred că sentimentul Titel constituie tot ceea ce dă substanță și sens oricărei pagini literare. Oricărei Arte. Mai mult, sentimentul acesta descrie orice tânăr chinuit de sistem. Fiecare dintre abuzații aceștia trăiește, pe pielea proprie, sentimentul Titel. Fără să-l fi cunoscut pe prietenul meu. Și de multe ori, nici pe Iisus Hristos. Pe primul, l-am cunoscut eu și depun mărturie. Prin el, prin Titel, am început să-L pregust în timp și pe Hristos, deși nu știam că după Hristos strig atunci când strigam, la 11-12 ani, iarna, cu noaptea-n cap, la poarta prietenului meu. Iar mama consimțise. Fiindcă intuia.
"Poezia m-a pregătit pentru întâlnirea cu Părintele Arsenie Boca"
- Cum te-ai apropiat de meseria de scriitor?
- E o cale lungă și complicată. Prima mea amintire este o secvență nostimă, chiar senină. Terminam "în triumf" clasa a IV-a și m-am trezit, acasă, că frate-meu mai mic nu avea poezie pentru sfârșit de an. Dramă mare! Se isprăviseră poeziile din manual, învățătoarea le repartizase celorlalți, iar el rămăsese fără. M-am apucat, cu năduf, și am comis o poezioară (ce mare lucru!) pentru fratele meu, prin transpunerea în versuri a unei povestiri din manual intitulată Căprioara. Știu și azi poezioara aia, o s-o recit poate la 80-100 de ani. A ieșit ceva atât de cutremurător, cu căprioara asta care se lăsa mâncată de lup, ca puiul ei să scape fugind în adâncul pădurii, încât frate-meu, cu toate emoțiile, a avut un mare succes de scenă. Aplauzele alea firave, în fața scenei în aer liber, gardată cu boscheți de iasomie, unde în iunie se țineau serbările școlarilor, sunt cele mai scumpe din viața mea. La anul, se face jumătate de secol de la acest înduioșător debut al meu în poezie. Oficial, am publicat prima oară în Steaua, în 1972, girat de Teohar Mihadaș, care-mi scrisese că dacă vreau să apar în revista clujeană, trebuie să îmi mut masa de lucru din câmpie, pe culmile Negoiului.
- Care au fost întâlnirile providențiale pentru poezia ta?
- Lista lor este neîncheiată încă. Profesorul și dirigintele meu din liceu, Ion Cănăvoiu, a fost primul poet pe care l-am întâlnit în carne și oase și care mi-a influențat, cred, decisiv drumul în viață. Cu Filologie la Cluj și București, coleg cu Ana Blandiana și Ioan Alexandru, a fost, cât a predat, un dascăl eminent. O altă experiență revelatorie am trăit-o la 17 ani. Profesoara de franceză, d-na Angela Dina, îmi pusese pe pupitru, în ultima zi de școală a lui 1970, Faust-ul lui Goethe (în traducerea lui Blaga) și Proust, primele trei volume din monumentalul său roman, "În căutarea timpului pierdut". Ei bine, n-am ieșit toată vacanța din casă, citind zi și noapte, doar cu pauze de masă și somn; după care iar citeam și citeam. Astfel am intrat în vacanța de iarnă enfant sauvage și am ieșit profund schimbat: altcineva. Profesoara mea, care se transferase la București în cursul acelei vacanțe, n-a aflat nici azi ce mutație radicală a indus elevului ei. De atunci, n-am fost în stare să concep și să realizez niciodată ceva mai acătării, în scris sau în viață, decât printr-o femeie. Ca dedicație unei femei. Memoriei soției mele i-am dedicat mai multe volume, inclusiv cel la care tocmai lucrez. Ei, celei care a plecat la cer, la doar 40 de ani, după o suferință la pat de șapte ani.
- Antologia ce o pregătești este dedicată și Părintelui Arsenie Boca. De ce?
- Într-adevăr, cartea i-o dedic și Părintelui martir Arsenie Boca, a cărui cunoștință mi-a schimbat radical viața. Citindu-l și recitindu-l pe acest "titan al duhului", viziunea mea asupra textelor sacre, asupra Bisericii și Tradiției, a dobândit un plus de lumină, s-a limpezit. Inclusiv "chestiunea arzătoare" a nemuririi sufletului, de care au râs, ținându-se de burți, "raționaliștii". Pentru mine, din punct de vedere spiritual, Părintele Arsenie Boca reprezintă o direcție existențială, prin viața și scrierile lui, azi, când "racheta" vieții mele și-a schimbat definitiv cursul și ultimul ei modul a intrat în linie dreaptă, spre întâlnirea inevitabilă cu cele veșnice. Iar poezia m-a pregătit și ea pentru întâlnirea cu Părintele Arsenie. M-a pregătit în felul ei tensionat și ascensional. Da, dar nu poezia reprezintă cel mai înalt stadiu al devenirii spirituale, cum am crezut; ci sfințenia. O spune, prin toată moștenirea sa duhovnicească uluitoare, cel adormit la Prislop, după o viață plină de persecuții, trăită în Hristos, inclusiv în lagăre și închisori. O existență de mare sfânt - nu doar al acestui spațiu românesc ci, prin geniul și anvergura spirituală, al întregii lumi. În Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat, sună psalmul lui David. Descoperirea "cărării împărăției", pe urmele unui sfânt al zilelor noastre, este cel mai prețios dar pe care mi l-a făcut viața. Viața, adică Dumnezeu.
Descriere după altă natură
- De la debutul tău în revistele literare, din anii 70, și până la prima ta carte apărută în 1988, au trecut 16 ani. Așteptare lungă...
- Îmi lucram mult poemele în minte, mai ales în mers, ziua, noaptea, nonstop. Le scriam și le rescriam în variante fără număr, ca posedat de nu știu ce demon nesatisfăcut, insațiabil, al perfecțiunii. Adică, al surprinderii în cuvinte a ceva intuit a exista. Dar cu toată existența sa probabilă, acest ceva nu se preda, nu se lăsa exprimat. În nebunia mea, visam poeme superbe, dumnezeiești, și la deșteptare nu mai aveam în memorie niciun cuvânt. Ce frustrare, ce chin, să refaci starea aia indescriptibilă, să rescrii pe hârtie, negru pe alb, un poem visat. Scriam și aruncam, ca în transă, topeam poemele unele în altele, mereu nemulțumit, chiar și azi, că nu pot scrie cum visez. În jurul meu, fârtații publicaseră deja volume după volume, iar mie nu-mi ieșea pe plac, din chinurile facerii, niciunul. Când, în fine, mi-a ieșit, a început lupta cu editurile; sub dictatură, poezie curată, integră, se publica tot mai greu, mai ales la Editura Cartea Românească. A fost o bătălie dramatică de zece ani, cu căderi și reluări succesive. Poeme din carte, apărute mai întâi în reviste, inclusiv în Viața Românească, în redacția căreia lucrez acum, citise Virgil Ierunca la Europa liberă, încă din 1983. Iar asta a fost de rău pentru publicarea cărții. Un singur regret mai păstrez în legătură cu acea carte a mea de debut. Titlul original fusese "Descriere după altă natură". "E subversiv!", mi-au zis atunci. Submina ideologia roșie. Pentru comuniști, nu exista Dumnezeu, nu exista "altă natură", ci numai lumea asta, pe care o vedeau cu ochii. Te obligau să crezi ca ei, să scrii ca ei. N-am scris. De aceea, cartea a apărut abia în octombrie 1988, cu titlul "Despre arta poetică". Trenul generației mele trecuse cu zarvă mare, fluierând, și eu am sărit în el din mers, în ultimul vagon, pe ultima scară din coadă, dar nu singur, ci cu spectrul cenzurii planându-mi mereu deasupra capului. Un spectru hidos, înfricoșător. Tot așteptând să debutez, mereu amânat și respins, ajunsesem să mi se pară, când stam la masa de lucru, că ceva sau cineva privea peste umăr, tot timpul, la ce scriam. Mă îmbolnăvisem grav, ce mai. Cine spune că a practicat libertatea interioară în comunism, cu totul abstras de la contextul acela oribil, fie nu știe ce spune, fie nu-i sincer. După '89, am avut nevoie de ani buni de exercițiu activ al libertății interioare depline, ca să uit acel "limbaj" dublu. Abia în 1995 am fost în stare să scriu poeme ample, cu adevărat libere. Și muream să fiu liber, în sfârșit - liber! liber! liber! și să spun totul... Să practic, cu alte cuvinte, de capul meu, beatitudinea cu sânge rece.
Un fluture rugător
- Cât de mult te-a întărit credința în Dumnezeu, ca să poți trece prin încercările vieții? Și cum ți-a influențat credința creștină poezia?
- A fi poet o viață întreagă este și nu este o mare ispravă. Dar să începi ca poet și să sfârșești ca rugător - e salutar. Din vreme în vreme, cineva trebuie să lase lumea, inclusiv lumea literară, și să se roage neîncetat pentru noi, ceilalți. Cum ne învață Sf. Pavel: "Bucurați-vă pururea. Rugați-vă neîncetat". În ce mă privește, eu am înțeles demult că poezia nu-i doar "nebunie și lumină", boemă fără limite, cu un factor de periculozitate ridicat; nu numai asta. Ea este și o disciplină de formare spirituală. Pe acest drum, poezia m-a condus încet-încet, pe furiș, subtil, la Dumnezeu. Citind și scriind, visând și lucrând la cuvânt, am devenit, în interiorul poeziei, un animăluț religios. Sfințenia, da, stă în puterea omului. Ne-o spune Hristos Dumnezeu: "Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârșit este". Nu-i ușor din vierme să devii fluture! Dar, se poate. Ba e chiar o poruncă. Oricine poate face descoperirea asta, ca botezat ce se află. Odată ce primești darul credinței, nu mai poți să taci. Vorbește darul din tine. Când deschizi gura, sau te așezi la scris, darul te vorbește, te povestește. Nu mai sunt cuvintele tale, sunt ale darului. Doamne, ajută! Fă din viermele orb care sunt, în aceste timpuri sărace de pe urmă, un fluture rugător, în lumina Împărăției Tale! Rugător, nu doar pentru mine, ci pentru toată Osicata și toți osicanii, vii și adormiți, rugător pentru tot biet omul. Amin și slavă!