Atunci, festivalul s-a ţinut cu o sponsorizare salvatoare... de două tone de cartofi, proiecţiile s-au derulat pe un televizor, într-o sală mică, din care mulţi spectatori ieşeau revoltaţi de realismul filmelor. Dacă ar fi spus cineva că, peste ani, filmele vor rula în cea mai spaţioasă sală de spectacole a oraşului, că sute de copii vor vedea aici primul film pe marele ecran, că vor veni regizori din întreaga lume să-şi aducă la Sibiu filmele în premieră, că Astra Film Festival va deveni un reper important pe harta mondială a documentarului ar fi fost de bună seamă considerat sărit de pe fix. "Mai întâi a fost o bicicletă, pe care am dat-o la schimb pe un aparat de fotografiat", povesteşte fondatorul festivalului, Dumitru Budrala, în filmul ce redă istoria AFF. Apoi a venit pasiunea pentru cinematografie. După ce o perioadă a fost învăţător la sat, acolo unde umbla pe uliţe desfundate, cu megafonul, să strângă oamenii la proiecţiile de film, fiul de păstor din Mărginimea Sibiului a ajuns un reputat realizator de filme documentare. După care a pornit de la zero această iniţiativă nebunească: Astra Film Festival. "Visul meu a fost să creez la Sibiu un spaţiu în care să poată rula documentarele, filmele care reflectă lumea în care trăim. Chiar părea un vis atunci", spune Dumitru Budrala. "Am crezut de la bun început că oamenii sunt capabili de resurse nebănuite. Dacă ne mobilizăm, dacă ne găsim un scop în care credem şi ne concentrăm pe el, ne putem canaliza energiile în acea direcţie. Şi iată că se împlinesc douăzeci de ani de când am început acest proiect ambiţios şi deloc realist în acel moment. Era începutul anilor '90, cu mineriade, conflicte interetnice, inflaţie galopantă. Nu exista internet, invitaţiile erau trimise prin scrisori şi ajungeau după o lună, românii obţineau greu vize pentru călătoriile în străinătate. Chiar şi convorbirile telefonice internaţionale erau o problemă. De-a lungul anilor, festivalul şi-a construit un format care-i dă o personalitate distinctă, a devenit chiar un produs cultural de export, care a călătorit din Europa Occidentală până în Siberia. Ne dorim ca în continuare să aducem pe ecrane spectacolul lumii de astăzi, păstrând totodată spiritul de la începuturile festivalului".
Filme, de dimineaţă până la miezul nopţii
Deschiderea oficială a festivalului. Fanfara Transilvania
Superba sală Thalia
Ca şi în anii trecuţi, studenţi, tineri pasionaţi de film, regizori, critici din toată ţara şi din lume au venit la Sibiu pentru a vedea sutele de filme propuse de Festivalul Astra. Ce este foarte important: foşti spectatori din anii trecuţi au venit de această dată la Sibiu ca realizatori de film. S-au proiectat filme de dimineaţă până la miezul nopţii, în trei săli. Dacă, în primii ani, excelau documentarele etnografice şi antropologice, festivalul prezintă astăzi toate genurile acestui film, de la documentarul eseu, de o stranie poezie, la documentarul de investigaţie. Ca şi anul trecut, unele dintre cele mai frumoase filme româneşti au aparţinut unor studente. Am admirat la "Rio 2016" cadrele foarte atent filmate şi forţa portretelor, capacitatea autoarei de a scoate la iveală, în doar 28 de minute, amestecul de inocenţă şi înverşunare al micuţelor gimnaste de la Deva. Munca lor zilnică este dură, intensă, impresionantă şi se canalizează spre un singur vis, să ia o medalie la Olimpiada de la Rio. Filmul reprezintă primul documentar al studentei Bianca Rotaru. În cu totul alt registru, au impresionat filmele unor autori consacraţi, care ne arată că nu numai în România se întâmplă anumite nedreptăţi, că în întreaga lume banul face legea şi omul de rând nu este luat în calcul, când vine vorba de mari afaceri. Desfăşurat într-o perioadă cu ample proteste de stradă, chiar şi la Sibiu, "Blestemul gazelor de şist" a născut cele mai aprinse reacţii din partea spectatorilor, care l-au asaltat cu întrebări pe regizorul american de origine poloneză Lech Kowalski. "Este ca în romanul «1984»", spune acesta. "Realităţile şi modul în care ele sunt reflectate sunt diametral opuse, pentru că aceste companii luptă să îşi facă o imagine falsă, în încercarea de a convinge populaţia că ceea ce fac este bine. Când, de fapt, singurul lucru care le interesează e să obţină maximum de profit. În cele mai multe ţări în care am filmat despre asta, Ministerul Mediului se ocupă de chestiunea gazelor de şist, dar acţionează ca un intermediar, nu pentru a proteja mediul, ci pentru a-l vinde". Filmul său prezintă, în paralel, lupta unor fermieri polonezi de a-şi apăra pământurile şi dezastrele făcute de Chevron în Pennsylvania, Statele Unite. Kowalski şi-a arătat intenţia de a filma şi în România.
Înapoi, în familie
Un nebun de înaltă clasă
"Cântece pentru muzeu" este primul film al Elizei Zdru, la care a lucrat patru ani, timp în care i-a filmat pe aromânii fârşeroţi la ei acasă, în Cogealac, sau pe drumurile pe care aceştia le-au bătut spre scene din ţară sau din străinătate. "Nu eram deloc interesată de originile mele aromâne", ne-a povestit Eliza. "Am început să citesc şi să ascult muzică veche, după moartea bunicului, când am simţit nevoia să umplu acel gol. Mi-am iubit foarte mult bunicii, am copilărit cu ei, am stat mult în preajma lor. După ce am început să mă documentez, am descoperit o istorie fascinantă, lucruri incredibile şi am pornit spre Dobrogea pentru cercetare. Acolo i-am găsit pe fârşeroţi şi am decis să fac un film despre ei. Şi am mai aflat un lucru care m-a emoţionat. Un bătrân care îl cunoscuse pe bunicu' mi-a spus că şi el cânta, chiar foarte bine, în stilul acesta, polifonic, în care cântă fârşeroţii. Doar că, în anul în care m-am născut eu, toată familia s-a mutat la Constanţa şi, la bloc, plecat dintre oamenii lui, bunicul n-a mai cântat şi eu nu l-am auzit niciodată. E trist, dar mă bucur că am aflat asta şi că i-am descoperit pe aceşti bătrâni. E ca şi cum, după ce mi-am pierdut bunicul, am primit alţi bunici, pentru că ei au aceleaşi gesturi, acelaşi stil de viaţă şi mod de a vorbi. De aia le şi spun, fiecăruia dintre ei, «papu». Ei sunt foarte conştienţi că este un sfârşit de drum pentru această cultură, că aceste cântece vor rămâne în muzee, pentru că nimeni nu le calcă pe urme, dar încearcă să nu fie trişti. Asta-i viaţa, vor cânta atât timp cât vor trăi".
Premiul special "Formula AS" pentru "Afacerea Tănase"
Sânziana Pop şi Ionuţ Teianu, autorul filmului premiat de "Formula As"
De la bun început, încă de la prima ediţie, din 1993, "Formula AS" a fost alături de Festivalul Astra, oferindu-şi premiul pentru creaţii româneşti. Am crezut în necesitatea unui astfel de eveniment, în misiunea sa aproape imposibilă şi, timp de douăzeci de ani, reportajul scris şi filmul documentar au fost tovarăşi de drum. La ediţia de anul trecut, ca o excepţie, Premiul Formula AS a fost acordat nu unui regizor autohton, ci germanului Fabian Daub, pentru un film cu un subiect foarte fierbinte pentru români şi care a făcut epocă: "Roşia Montană, un loc la marginea prăpastiei". Anul acesta, la ediţia aniversară, premiul a revenit regizorului Ionuţ Teianu, pentru documentarul "Afacerea Tănase. Leapşa pe murite". Realizat ireproşabil, cu o intrigă poliţistă alertă, ce inserează declaraţii din arhivă, dar şi recente, ale personajelor implicate, "Afacerea Tănase" este un film tulburător, cu un dublu mesaj emoţional. El se referă atât la eroii filmului, disidenţi din diaspora, cât şi la noi, la românii ce am trăit timpurile dictaturii comuniste, cu spaimele şi cu pericolele sale. Timpuri pe care nu trebuie să le uităm. Ionuţ Teianu ne reaminteşte, printr-un film trepidant, că istoria nu trebuie uitată. În 1982, Nicolae Ceauşescu dă ordin să fie suprimate două dintre cele mai puternice voci ale disidenţei române de la Paris, scriitorii Paul Goma şi Virgil Tănase. Matei Haiduc, spionul infiltrat în Franţa, ce primeşte misiunea de a-i asasina pe cei doi, decide să dea totul în vileag serviciilor secrete franceze. Acestea pun la cale o şaradă periculoasă şi complicată, înscenând un atentat eşuat asupra lui Paul Goma şi răpirea lui Virgil Tănase. Preşedintele Franţei, François Mitterrand îşi anulează vizita în România. După ce Haiduc, care între timp fusese decorat de Ceauşescu pentru presupusul asasinat, reuşeşte să îşi scoată fratele din România, totul este dat în vileag printr-o conferinţă de presă. Apele se liniştesc, însă, peste ani, unele semne de întrebare rămân în picioare, la fel şi un gust amar legat de faptul că autorităţile franceze nu şi-au respectat promisiunea făcută celor doi disidenţi, de a da un comunicat oficial asupra celor întâmplate. Au cuvântul realizatorul filmului şi eroul său, scriitorul Virgil Tănase.
Ionuţ Teianu
Ionuţ Teianu, autorul filmului "Dosarul Tănase. Leapşa pe murite", alături de Virgil Tănase (stânga)
- Aţi trecut foarte repede de la un gen la altul...
- Am început să lucrez la documentar imediat după ce am scris scenariul la "Despre oameni şi melci", care a pornit de la o ştire de cinci rânduri, dintr-un ziar. Încerc să spun un adevăr şi o poveste, într-un fel cât mai interesant. Uneori, adevărul poate fi un lucru plictisitor, iar eu am misiunea să fac filmul cât mai atrăgător, mai captivant. Asta a fost şi încercarea la "Afacerea Tănase". Cum să spun o poveste veche de treizeci de ani publicului din cinematografele de astăzi? Cum îi fac interesaţi de nişte evenimente istorice pe tineri care nici nu se născuseră atunci? M-am bucurat foarte mult să aud de la spectatori de vârste diferite zicând: "Nu m-am plictisit nicio secundă!".
- "Afacerea Tănase" are calitatea de a fi mai mult decât un film de spionaj, transmite un mesaj care merge dincolo de povestea în sine.
- Filmul este făcut de la nivelul celui implicat, al lui Virgil Tănase. Aceşti oameni, nici eroi, dar nici criminali, au fost luaţi şi purtaţi în acest vârtej fără să poată interveni. Chiar dacă Războiul Rece s-a încheiat şi contextele politice sunt altele, această istorie se poate repeta, iar valul poate lua cu el alţi oameni. Vă spun o mică istorioară. Eram la biroul Libra Film, co-producătorul filmului, când a intrat o femeie să cerşească. I-am dat ceva bănuţi şi, la zece minute după ce am plecat, am văzut că îmi furase telefonul. În cameră erau trei fete, una de vreo 40 de ani, alte două de 20, care nu prinseseră nici măcar un an de regim comunist. Toate au spus acelaşi lucru: "E mâna securităţii, au aflat că îi cauţi, că vrei să faci un film şi au trimis să-ţi fure telefonul". Eu nu cred asta. Dar demonstrează că a mai rămas ceva din psihoza acelor ani, că ne-am eliberat, dar nu cu totul, că o să mai dureze ceva timp până vom privi cu seninătate în urmă, la acea perioadă.
- Cum aţi primit premiul nostru, cum aţi simţit pulsul Festivalului Astra? Ce traseu va avea filmul?
- Întâi de toate, m-aţi făcut erou în ochii mamei mele, veche cititoare a "Formulei AS". Dacă vorbim de familie, filmul este dedicat bunicii mele Elvira, care îi asculta cu pasiune pe Paul Goma şi Virgil Tănase la Radio Europa Liberă. Ne-a bucurat foarte mult premiul, pentru că nu ştiam cum va fi receptat filmul nostru şi asta înseamnă că munca noastră a avut sens. Am avut şansa să ajungem la Astra Film la ediţia aniversară, a fost primul festival la care am participat cu filmul. Ne-a plăcut atmosfera de acolo, faptul că a venit un public amator de documentare, am avut sala plină la proiecţie şi am fost emoţionat la întâlnirea cu publicul. În plus, la festival te întâlneşti cu profesionişti din toată lumea, din domeniul filmului documentar, cu care discuţi despre munca ta şi este plăcut şi important să primeşti un răspuns, un ecou al ei. Sibiul a devenit un oraş important, dar rămâne la o talie umană, ceea ce îmi place foarte mult.
Virgil Tănase - "Un băiat din provincie, pe tabla de şah a preşedinţilor"
Ziua premiilor
- În urmă cu doi ani, aţi publicat cartea "Leapşa pe murite"...
- Da, scriitorul Liviu Tofan m-a convins că este timpul să-mi public amintirile legate de încercarea de asasinat din 1982. Am considerat că a trecut suficient de mult timp de atunci şi că sunt suficient de aproape de sfârşitul vieţii mele, ca să privesc toată afacerea ca pe un roman adevărat. Şi l-am scris. Tot ce-i acolo sunt fapte indiscutabile, ce am trăit eu în acele zile... Nu există niciun spaţiu de interpretări. Cum un om obişnuit, ca mine, ca oricare altul, ajunge în această situaţie cu totul ieşită din comun. Cum un băiat din provincie, venit la oraş să devină scriitor, ajunge o piesă importantă pe tabla de şah a doi preşedinţi de ţară. Eu m-am considerat întotdeauna un om liber, dar forma asta de libertate putea să se sfârşească rău. Riscurile meseriei...
- Eraţi conştient de aceste riscuri?
- Ştiam că nu pot schimba un regim, dar credeam că pot ameliora, cât de puţin, soarta unor oameni din ţară. Am auzit că preotul Calciu era torturat în închisoare şi am anunţat că dacă nu se va face ceva pentru el, voi protesta şi voi face greva foamei, în timpul vizitei lui Ceauşescu la Paris. Când a venit, am ştiut că partida era pierdută, dar am făcut ceea ce am spus. Atunci când am scris pamfletul care l-a enervat atât de tare pe Ceauşescu, nu l-am avut neapărat pe el ca ţintă, ci acel sistem care permite apariţia unui personaj atât de detestabil, ce capătă o putere nemaiîntâlnită. Eu nu credeam că prezint un pericol politic, însă el a reacţionat epidermic, ca unu' dintr-o crâşmă, care este călcat pe bocanc. Am scris un pamflet şi am primit cea mai mare recompensă pe care şi-o poate dori un pamfletar.
- Nu a deschis lucrul la carte şi la film răni adânci şi uitate?
- Nu a fost nicio rană, pentru că mie această istorie mi-a adus o mare eliberare. Înainte de ea, simţeam o apăsare, simţeam că am o datorie impusă faţă de concetăţenii mei rămaşi în România ca într-o închisoare. După asta, povara s-a dus, pentru că mai mult decât atât nu aveam ce să fac pentru ei. Şi mi-am văzut de cărţile şi de piesele mele de teatru, mi-am văzut de viaţa
Un oraş fabulos
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
