- De câteva săptămâni, publicul românesc s-a reîntâlnit cu tine, în calitate de gazdă a emisiunii "Duminica în familie", de la TVR1. De Sfântul Dumitru toată lumea se mută. Ţi-ai făcut şi tu geamantanul să vii acasă?
- Nu, din păcate. În continuare fac naveta Bucureşti-Roma, ba chiar am adăugat câteva direcţii pe itinerariu: Chişinău şi Los Angeles, acolo unde înregistrez un album cu cântece de Crăciun, pe care îl voi lansa în decembrie. Iar pe lângă aceste destinaţii "fixe", mai există şi altele, care-mi sunt impuse de tot felul de proiecte. De pildă, acum, tocmai ce m-am întors de la Hong Kong, unde am mers pentru deschiderea unui magazin. Celebrul producător de ceasuri de lux U-Boat mi-a propus să devin imaginea internaţională a brandului, şi aşa, iată-mă în avion spre Hong Kong. În curând, voi pleca în Rusia, la Moscova, acolo unde se organizează ediţia din acest an a concursului Miss Univers şi unde, în beneficiul "Duminicii în familie", îl voi intervieva pe Donald Trump. Aşa că după cum vezi, sunt la fel de plimbăreaţă cum mă ştii. (râde) De altfel, îţi mărturisesc că nici o secundă nu mi-a trecut prin minte să mă întorc în România cu arme şi cu bagaje, cum se spune. Aşa cum nici în Italia nu cred că voi îmbătrâni. Pentru mine, locul de vis de pe această planetă îl reprezintă America. Şi asta, dintr-un motiv simplu: pentru că acolo, dacă munceşti cu râvnă şi seriozitate, chiar poţi să realizezi orice. Aici, pe bătrânul continent, nepotismul sau "relaţiile" încă funcţionează ca înlocuitori de muncă şi de talent, şi asta nu e corect.
- După atâţia ani de navetă România-Italia, ai putea să explici ce vino-ncoace are ţara noastră, încât majoritatea românilor care o părăsesc plâng după ea?
- Cred că explicaţia pentru această stare de fapt, absolut reală, o reprezintă magnetismul iradiant al sufletului românesc. Noi, românii, avem o căldură aparte, o capacitate rarisimă, dacă nu chiar unică, de a îmbrăţişa oamenii, de a le "pipăi" sufletele, o incredibilă revărsare de afecţiune. De aici, în cazul românilor plecaţi departe de matcă, decurge acel sentiment de pierdere, de lipsă, care-i macină profund. E greu să te adaptezi, la nivel profund, într-un loc nou, unde oamenii parcă nu mai au vreme de prieteni şi nici chiar de familie, unde rareori cineva îşi mai apleacă urechea ca să te asculte la modul real, unde rareori cineva îţi mai oferă un umăr pe care să plângi, unde, de Crăciun, în loc să te strângi laolaltă cu toate rudele în jurul unui brăduţ, tu mergi să iei masa la restaurant, împreună cu amicii, aproape ca în orice altă zi de peste an, iar meniul e pe bază de peşte... Şi apoi, eu mai cred ceva: că nu degeaba fiecare dintre noi s-a născut într-un anume loc şi nu în altul. Cred că fiecare dintre noi are un destin, un scop pentru care a venit pe acest pământ, un drum pe care trebuie să-l parcurgă cu cât mai puţine detururi, iar drumul acesta pleacă din locul naşterii. De aceea, indiferent unde te-ar purta paşii ulterior, între tine şi locul naşterii rămâne o legătură imposibil de anihilat, e ca o vibraţie subtilă care-i reaminteşte inimii tale că miezul ei, izvorul ei de lumină, e acolo... oriunde ar fi acel acolo. Iar inima, dincolo de minte, te tot roagă să te întorci la izvor.
Cu răbdare şi cu minte faci un dinte de arginte
- N-au răbdare! Asta e problema. Viaţa de acolo e tentantă şi, deseori, fetele acestea se lasă să cadă pradă acestor tentaţii, acceptă drumul uşor, dar infinit mai riscant, care le oferă recompense încântătoare şi rapide. Însă nu-şi dau seama că recompensele acestea - bani, bijuterii, maşini etc. -, nevenind ca urmare a muncii lor, de fapt, nu le aparţin şi pot să dispară cât ai pocni din degete. Poate că perspectiva mea e greşită, dar eu aşa am considerat că e şi normal, şi sănătos, şi eu în felul ăsta am ajuns Ramona Bădescu de azi. Am avut acest orgoliu de a izbuti, folosindu-mă de inteligenţa şi de talentul meu, şi am avut răbdare! Nu m-am lăsat încântată de posibilităţile pe care le-aş fi avut alături de bărbaţii care m-au curtat şi care erau dispuşi să-mi pună la picioare un lux orbitor. Am preferat să-mi separ viaţa privată de carieră şi am ales să nu devin doar un accesoriu decorativ la braţul unui bărbat puternic... Apoi, ce să mai vorbim despre bietele românce, mai ales din mediul rural, care, în inocenţa lor, sunt seduse de oferta unui loc de muncă mai bine plătit, cărora li se promite că vor lucra într-un restaurant sau ca vânzătoare şi care, odată ajunse în Italia, sunt obligate să se prostitueze! Nu cu mult timp în urmă, am fost invitată de către vicepreşedintele poliţiei din Roma să particip la un raid pe străzile oraşului. Ce-am văzut acolo m-a îndurerat profund: multe românce care se prostituau - şi ele erau cele mai frumoase! Am stat de vorbă cu aceste fete şi am aflat că majoritatea lor sfârşiseră acolo, constrânse să facă trotuarul, tocmai pentru că au ales drumul facil de care vorbeam. În mod evident, avem nevoie de legi şi de oameni care să aplice cinstit respectivele legi, astfel încât aceste fete să fie protejate, să nu se mai ajungă la astfel de situaţii dramatice.
- În Italia, imaginea românilor este preponderent negativă...
- Într-adevăr! Iar lucrurile au escaladat după aderarea României la UE, după ce românii au primit dreptul de liberă circulaţie. Din momentul acela, din ţară nu au mai ieşit numai persoanele care întruneau impunerile unei vize, ci şi tot felul de alţi indivizi, care, profitând de laxitatea anumitor legi din ţările europene, şi-au spus că e mai profitabil să meargă la cerşit sau la furat în străinătate, decât să-şi rupă spatele la muncă în România. Faptele acestor români, descrise în presă, au aplicat o ştampilă negativă pe imaginea României.
- Italienii fac distincţia între români şi ţiganii români?
- Nuuuu! Habar nu au! Pentru ei, toţi românii sunt ţigani. În plus, nu se face diferenţa nici între valorile culturale ale acestei etnii, care are personalităţi de excepţie. Din păcate, perspectiva italienilor este extrem de superficială. Când am organizat vizita lui Gianni Alemanno (care la momentul acela era primarul Romei) în Bucureşti, unde urma să-l cunoască pe domnul Sorin Oprescu, omologul său, Alemanno mi-a spus: "Ramona, neapărat să mi se pună la dispoziţie o maşină blindată!". Când i-am comunicat cererea aceasta lui Sorin, el mi-a răspuns: "Zi-i c-o să aibă maşină blindată." În sfârşit, Alemanno a venit, a stat de vorbă cu Sorin, s-a plimbat prin Bucureşti... Pe măsură ce orele treceau, îl vedeam din ce în ce mai uimit, până când a izbucnit: "Dar ce frumos e aici: e curat, oamenii sunt bine îmbrăcaţi, sunt civilizaţi, sunt moderni, e poliţie pe stradă...!". La aeroport, înainte de plecare, Sorin nu s-a putut abţine şi, şugubăţ cum e, i-a spus: "Domnule primar, mă bucur că v-a plăcut la noi. Îmi pare rău de un singur lucru: că o minciună tot v-am zis - maşina asta, e adevărat, e a mea, da' nu e blindată." Alemanno a râs, pentru că a înţeles ideea, ba chiar, după ce am ajuns la Roma, mi-a strâns mâna şi mi-a declarat: "Ramona, îţi mulţumesc! Îţi mulţumesc pentru că m-ai făcut să descopăr cum e, de fapt, România. Eu credeam că România înseamnă numai ţiganii infractori cu care ne luptăm noi aici."
Un pariu câştigat
- Când mi s-a făcut propunerea de a lucra pentru TVR, am stat puţin, am analizat situaţia, m-am întrebat dacă pot să susţin acest angajament, dat fiind programul meu, dar, finalmente, am spus "da" pentru că m-a încântat foarte mult ideea de mă întoarce în faţa românilor mei, pentru mai mult decât un concert, o lansare de CD sau orice alt proiect care se desfăşoară aici, dar care nu-mi reclamă prezenţa pentru mai mult de câteva zile. A fost ca un pariu cu mine însămi! Pe care cred că l-am câştigat, pentru că emisiunea are mare succes, nu doar în România, ci şi în rândul românilor din străinătate, care o urmăresc prin intermediul TVR Internaţional.
- Cum de s-a ajuns la varianta cuplului de prezentatori Ramona Bădescu-Claudiu Bleonţ?
- Nu ştiu. Echipa de producţie a emisiunii a fost cea care l-a introdus pe Claudiu în ecuaţie. El are rolul de - hai să spunem - spiriduş al meu, are în seamă intervenţiile mai hazlii, care să servească drept contrapunct. Ne înţelegem foarte bine, şi asta - mai ales pentru că el e o persoană spontană, iar eu apreciez spontaneitatea în munca de televiziune.
- Îţi propun să terminăm interviul pe o notă ceva mai sentimentală. Cum arată sufletul tău în această toamnă atât de frumoasă?
- Sufletul meu e pozitiv şi optimist. Îl simt scăldat în culori ho-tă-râ-te! (râde) Şi am multă speranţă: am şi vise mai vechi, şi vise mai noi... Cred că asta e esenţial pentru un om: să continue să viseze. Uite, eu, în ciuda stilului meu de viaţă, încă n-am abandonat visul de a-mi întemeia o familie. Evident, sunt marcată de ceea ce am văzut acasă: o familie unită - părinţi, copii, fraţi, nepoţi care se iubesc şi-şi sunt alături şi la bine, şi la greu. Mi-ar plăcea să am un copil şi un soţ care să mă înţeleagă şi să mă accepte aşa cum sunt, cu plusurile şi minusurile mele, cu programul meu încărcat de călătorii, cineva care să nu încerce să mă schimbe sau să mă ţină legată de el cu "lanţuri". Tocmai aici
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
