- De câteva săptămâni, publicul românesc s-a reîntâlnit cu tine, în calitate de gazdă a emisiunii "Duminica în familie", de la TVR1. De Sfântul Dumitru toată lumea se mută. Ți-ai făcut și tu geamantanul să vii acasă?
- Nu, din păcate. În continuare fac naveta București-Roma, ba chiar am adăugat câteva direcții pe itinerariu: Chișinău și Los Angeles, acolo unde înregistrez un album cu cântece de Crăciun, pe care îl voi lansa în decembrie. Iar pe lângă aceste destinații "fixe", mai există și altele, care-mi sunt impuse de tot felul de proiecte. De pildă, acum, tocmai ce m-am întors de la Hong Kong, unde am mers pentru deschiderea unui magazin. Celebrul producător de ceasuri de lux U-Boat mi-a propus să devin imaginea internațională a brandului, și așa, iată-mă în avion spre Hong Kong. În curând, voi pleca în Rusia, la Moscova, acolo unde se organizează ediția din acest an a concursului Miss Univers și unde, în beneficiul "Duminicii în familie", îl voi intervieva pe Donald Trump. Așa că după cum vezi, sunt la fel de plimbăreață cum mă știi. (râde) De altfel, îți mărturisesc că nici o secundă nu mi-a trecut prin minte să mă întorc în România cu arme și cu bagaje, cum se spune. Așa cum nici în Italia nu cred că voi îmbătrâni. Pentru mine, locul de vis de pe această planetă îl reprezintă America. Și asta, dintr-un motiv simplu: pentru că acolo, dacă muncești cu râvnă și seriozitate, chiar poți să realizezi orice. Aici, pe bătrânul continent, nepotismul sau "relațiile" încă funcționează ca înlocuitori de muncă și de talent, și asta nu e corect.
- După atâția ani de navetă România-Italia, ai putea să explici ce vino-ncoace are țara noastră, încât majoritatea românilor care o părăsesc plâng după ea?
- Cred că explicația pentru această stare de fapt, absolut reală, o reprezintă magnetismul iradiant al sufletului românesc. Noi, românii, avem o căldură aparte, o capacitate rarisimă, dacă nu chiar unică, de a îmbrățișa oamenii, de a le "pipăi" sufletele, o incredibilă revărsare de afecțiune. De aici, în cazul românilor plecați departe de matcă, decurge acel sentiment de pierdere, de lipsă, care-i macină profund. E greu să te adaptezi, la nivel profund, într-un loc nou, unde oamenii parcă nu mai au vreme de prieteni și nici chiar de familie, unde rareori cineva își mai apleacă urechea ca să te asculte la modul real, unde rareori cineva îți mai oferă un umăr pe care să plângi, unde, de Crăciun, în loc să te strângi laolaltă cu toate rudele în jurul unui brăduț, tu mergi să iei masa la restaurant, împreună cu amicii, aproape ca în orice altă zi de peste an, iar meniul e pe bază de pește... Și apoi, eu mai cred ceva: că nu degeaba fiecare dintre noi s-a născut într-un anume loc și nu în altul. Cred că fiecare dintre noi are un destin, un scop pentru care a venit pe acest pământ, un drum pe care trebuie să-l parcurgă cu cât mai puține detururi, iar drumul acesta pleacă din locul nașterii. De aceea, indiferent unde te-ar purta pașii ulterior, între tine și locul nașterii rămâne o legătură imposibil de anihilat, e ca o vibrație subtilă care-i reamintește inimii tale că miezul ei, izvorul ei de lumină, e acolo... oriunde ar fi acel acolo. Iar inima, dincolo de minte, te tot roagă să te întorci la izvor.
Cu răbdare și cu minte faci un dinte de arginte
- Dacă românii sunt atât de iradianți, cum îți explici că fetele noastre frumoase și talentate, care pleacă în Italia să-și facă o profesie, rareori reușesc. Ce le împiedică: bariera limbii, invidiile, resentimentele naționaliste...?
- N-au răbdare! Asta e problema. Viața de acolo e tentantă și, deseori, fetele acestea se lasă să cadă pradă acestor tentații, acceptă drumul ușor, dar infinit mai riscant, care le oferă recompense încântătoare și rapide. Însă nu-și dau seama că recompensele acestea - bani, bijuterii, mașini etc. -, nevenind ca urmare a muncii lor, de fapt, nu le aparțin și pot să dispară cât ai pocni din degete. Poate că perspectiva mea e greșită, dar eu așa am considerat că e și normal, și sănătos, și eu în felul ăsta am ajuns Ramona Bădescu de azi. Am avut acest orgoliu de a izbuti, folosindu-mă de inteligența și de talentul meu, și am avut răbdare! Nu m-am lăsat încântată de posibilitățile pe care le-aș fi avut alături de bărbații care m-au curtat și care erau dispuși să-mi pună la picioare un lux orbitor. Am preferat să-mi separ viața privată de carieră și am ales să nu devin doar un accesoriu decorativ la brațul unui bărbat puternic... Apoi, ce să mai vorbim despre bietele românce, mai ales din mediul rural, care, în inocența lor, sunt seduse de oferta unui loc de muncă mai bine plătit, cărora li se promite că vor lucra într-un restaurant sau ca vânzătoare și care, odată ajunse în Italia, sunt obligate să se prostitueze! Nu cu mult timp în urmă, am fost invitată de către vicepreședintele poliției din Roma să particip la un raid pe străzile orașului. Ce-am văzut acolo m-a îndurerat profund: multe românce care se prostituau - și ele erau cele mai frumoase! Am stat de vorbă cu aceste fete și am aflat că majoritatea lor sfârșiseră acolo, constrânse să facă trotuarul, tocmai pentru că au ales drumul facil de care vorbeam. În mod evident, avem nevoie de legi și de oameni care să aplice cinstit respectivele legi, astfel încât aceste fete să fie protejate, să nu se mai ajungă la astfel de situații dramatice.
- În Italia, imaginea românilor este preponderent negativă...
- Într-adevăr! Iar lucrurile au escaladat după aderarea României la UE, după ce românii au primit dreptul de liberă circulație. Din momentul acela, din țară nu au mai ieșit numai persoanele care întruneau impunerile unei vize, ci și tot felul de alți indivizi, care, profitând de laxitatea anumitor legi din țările europene, și-au spus că e mai profitabil să meargă la cerșit sau la furat în străinătate, decât să-și rupă spatele la muncă în România. Faptele acestor români, descrise în presă, au aplicat o ștampilă negativă pe imaginea României.
- Italienii fac distincția între români și țiganii români?
- Nuuuu! Habar nu au! Pentru ei, toți românii sunt țigani. În plus, nu se face diferența nici între valorile culturale ale acestei etnii, care are personalități de excepție. Din păcate, perspectiva italienilor este extrem de superficială. Când am organizat vizita lui Gianni Alemanno (care la momentul acela era primarul Romei) în București, unde urma să-l cunoască pe domnul Sorin Oprescu, omologul său, Alemanno mi-a spus: "Ramona, neapărat să mi se pună la dispoziție o mașină blindată!". Când i-am comunicat cererea aceasta lui Sorin, el mi-a răspuns: "Zi-i c-o să aibă mașină blindată." În sfârșit, Alemanno a venit, a stat de vorbă cu Sorin, s-a plimbat prin București... Pe măsură ce orele treceau, îl vedeam din ce în ce mai uimit, până când a izbucnit: "Dar ce frumos e aici: e curat, oamenii sunt bine îmbrăcați, sunt civilizați, sunt moderni, e poliție pe stradă...!". La aeroport, înainte de plecare, Sorin nu s-a putut abține și, șugubăț cum e, i-a spus: "Domnule primar, mă bucur că v-a plăcut la noi. Îmi pare rău de un singur lucru: că o minciună tot v-am zis - mașina asta, e adevărat, e a mea, da' nu e blindată." Alemanno a râs, pentru că a înțeles ideea, ba chiar, după ce am ajuns la Roma, mi-a strâns mâna și mi-a declarat: "Ramona, îți mulțumesc! Îți mulțumesc pentru că m-ai făcut să descopăr cum e, de fapt, România. Eu credeam că România înseamnă numai țiganii infractori cu care ne luptăm noi aici."
Un pariu câștigat
- Să ne întoarcem în București. Ce te-a determinat să accepți rolul de gazdă a emisiunii "Duminica în familie" și cum te-ai acomodat în TVR?
- Când mi s-a făcut propunerea de a lucra pentru TVR, am stat puțin, am analizat situația, m-am întrebat dacă pot să susțin acest angajament, dat fiind programul meu, dar, finalmente, am spus "da" pentru că m-a încântat foarte mult ideea de mă întoarce în fața românilor mei, pentru mai mult decât un concert, o lansare de CD sau orice alt proiect care se desfășoară aici, dar care nu-mi reclamă prezența pentru mai mult de câteva zile. A fost ca un pariu cu mine însămi! Pe care cred că l-am câștigat, pentru că emisiunea are mare succes, nu doar în România, ci și în rândul românilor din străinătate, care o urmăresc prin intermediul TVR Internațional.
- Cum de s-a ajuns la varianta cuplului de prezentatori Ramona Bădescu-Claudiu Bleonț?
- Nu știu. Echipa de producție a emisiunii a fost cea care l-a introdus pe Claudiu în ecuație. El are rolul de - hai să spunem - spiriduș al meu, are în seamă intervențiile mai hazlii, care să servească drept contrapunct. Ne înțelegem foarte bine, și asta - mai ales pentru că el e o persoană spontană, iar eu apreciez spontaneitatea în munca de televiziune.
- Îți propun să terminăm interviul pe o notă ceva mai sentimentală. Cum arată sufletul tău în această toamnă atât de frumoasă?
- Sufletul meu e pozitiv și optimist. Îl simt scăldat în culori ho-tă-râ-te! (râde) Și am multă speranță: am și vise mai vechi, și vise mai noi... Cred că asta e esențial pentru un om: să continue să viseze. Uite, eu, în ciuda stilului meu de viață, încă n-am abandonat visul de a-mi întemeia o familie. Evident, sunt marcată de ceea ce am văzut acasă: o familie unită - părinți, copii, frați, nepoți care se iubesc și-și sunt alături și la bine, și la greu. Mi-ar plăcea să am un copil și un soț care să mă înțeleagă și să mă accepte așa cum sunt, cu plusurile și minusurile mele, cu programul meu încărcat de călătorii, cineva care să nu încerce să mă schimbe sau să mă țină legată de el cu "lanțuri". Tocmai aici intervine problema: un astfel de bărbat e greu de găsit. Și apoi, odată cu vârsta, vine nu doar înțelepciunea, dar vin și o serie de obișnuințe, de tabieturi care țin de traiul de unul singur și la care ți-e greu să renunți. De aceea eu, ca femeie matură, obișnuită să fiu independentă, să fac totul așa după cum consider eu, îmi doresc alături de mine un om căruia stilul meu de viață să i se pară firesc, un om pentru care uniunea vieților noastre să se facă fără impuneri artificiale, fără strâns din dinți... Îmi dau seama că e greu, dar îmi păstrez și acest vis.