USL, colosul aflat la putere, se clatină sub asaltul străzii nemulţumite de atitudinea lui în chestiunile Roşia Montană şi gazele de şist. În interiorul său, cei doi piloni majori, PSD-ul şi PNL-ul, se află deja într-o opoziţie surdă, cu conotaţii identitare. În ciuda reafirmării unităţii - bazată în principal pe dorinţa comună de înlăturare a preşedintelui Băsescu - fiecare partid component îşi caută soluţia pentru rezolvarea intereselor proprii. PSD-ul a racolat destui parlamentari (de la eşuatul PPDD) pentru a putea guverna fără sprijinul PNL-ului. Doar dificultăţile pe care - inevitabil - le va aduce iarna îl mai menţin într-o alianţă ce scârţie din toate încheieturile. Pentru PSD, partidul liberalilor va fi un bun ţap işpăşitor, înaintea ciclului de alegeri, când mizeria iernii va fi decontată. Este clar pentru cei mai mulţi că PSD-ul va merge cu un candidat propriu la prezidenţiale. Vom vedea, în funcţie de jocurile interne şi regruparea baronială, dacă acesta va fi sau nu Victor Ponta. PNL-ul s-ar putea trezi, în ultimul moment, cu un candidat carismatic, Crin Antonescu, ce nu-l mai reprezintă şi nu mai are şanse prezidenţiale. Singurul lui merit - pentru PNL - va fi atunci negocierea sprijinului său pentru unul din candidaţii - de stânga sau de dreapta - ajunşi în turul secund al prezidenţialelor. Dar va avea, oare, dreapta un candidat unic?
Întrebarea este legitimă şi stringenţa răspunsului, evidentă. În acest moment, dreapta se prezintă extrem de divizată şi contradictorie. Opoziţia pe faţă la "sistemul" impus de USL a revenit mai mult preşedintelui Traian Băsescu decât formaţiunilor dreptei. Dacă "lovitura de stat" pusă - cu inconştienţă politică - la cale de USL în 2012 ar fi reuşit, nimeni n-ar mai fi mişcat în front. Băsescu a obligat electoratul, orbit de propaganda agresivă a mediei USL-iste (în special Antena 3), să realizeze că între promisiunile poleite ale noii puteri şi realitate este o distanţă uriaşă. Mişcările de stradă (cărora iarna le-ar putea adăuga o tentă socială mai marcată) sunt o dovadă că oamenii minţiţi au început să se trezească. În acelaşi timp, ele au oferit dreptei înfrânte în alegeri timpul necesar pentru reorganizare şi refacere identitară. Numai că dreapta şi-a ratat răgazul, adâncindu-şi diviziunea şi conflictele interne. În fond, după zdrobitoarea înfrângere electorală de la ultimele parlamentare, ea avea - şi are - doar două căi: fie o "unitate monolitică", prin care să susţină alternative unice la proiectele şi deciziile puterii; fie o construcţie inedită, cu oameni noi, detaşaţi de tarele actualei clase politice. Sprijinul prezidenţial, discret, după lege, i-ar fi asigurat "muniţia" pentru bătălia cu absolutismul USL-ist, scoţând - concomitent - în evidenţă situaţia tragică în care a ajuns PNL-ul, complet anihilat - din dorinţa aprigă a şefului său de a fi preşedinte - în masa PSD-istă.
Timpul scurt până la alegerile din 2014 nu putea permite dreptei o reconstrucţie din temelii. Eşecul - practic - anunţat al unor construcţii de genul PMP sau Forţa civică (ce nu depăşesc impactul electoral de 5%) arată că alegătorii români nu au ajuns încă la concluzia necesităţii reînnoirii totale a clasei politice. În ciuda anunţului că nu vor lucra cu politicieni consacraţi, ambele formaţiuni au achiziţionat parlamentari şi demnitari aflaţi în funcţie în fosta guvernare a dreptei, demonstrând astfel că, pe scena publică românească, noul are un drum lung de la formă la fond. Dreapta nu are, în plus, un "comunicator mediatic" de talia celui al stângii, mediile deschise spre ea fiind parazitate de idiosincrazii, partizanate inutile, preconcepţii. Dreapta a rămas, ca partid reprezentativ, doar cu PDL-ul, "maşinăria" ce a guvernat ţara şi l-a dus pe Traian Băsescu la Preşedinţie. PDL-ul a rămas însă un partid românesc "clasic", adică o grupare politică axată pe o anume viziune definitorie, cu o anume clientelă, ce speră - normal - la satisfacerea propriilor interese. PDL-ul s-a uzat dur, în trecuta guvernare, când criza - pentru care cabinetul Boc a găsit, totuşi, remedii, - l-a obligat să limiteze satisfacerea aspiraţiilor propriei clientele, ba chiar a amendat-o prin intervenţia imparţială a Justiţiei. Spre deosebire de noile formaţiuni ale dreptei, PDL-ul este însă un partid cu infrastructură naţională (comparabil doar cu PSD-ul şi alienatul PNL), nucleul dur al electoratului său rămânându-i fidel. Într-o adevărată reconstrucţie a dreptei, el este inconturnabil.
După trecuta înfrângere electorală, PDL-ul şi-a schimbat, în manieră logică, garnitura conducătoare şi s-a îndepărtat de mentorul său de la Cotroceni. Traian Băsescu, aflat la încheierea celui de-al doilea mandat prezidenţial, a fost atât de hulit de adversarii săi politici (pentru că a sprijinit funcţionarea independentă a Justiţiei) încât PDL-ul - condus acum de Vasile Blaga - a căutat, firesc, să nu adauge decontul prezidenţial la cel al guvernării Boc. După ezitări, legate de consultarea filialelor şi de reorganizarea aparatului propagandistic (ezitări sesizate în "inerţia" la primele manifestări ale colosului parlamentar USL), PDL-ul a optat pentru soluţia propulsării la candidatura prezidenţială a unui "om nou", Cătălin Predoiu, fost ministru liberal al Justiţiei, detaşat de trădarea identitară PNL-istă şi deschis spre susţinerea proiectelor PDL-iste actuale. Soluţia, care a mai fost încercată cu succes (cazurile Stolojan şi V. Stoica) îi exonera pe V. Blaga şi pe apropiaţii săi de interese mult prea politicianiste în administrarea partidului. În plus, V. Blaga a avut înţelepciunea de a nu-şi exclude concurenţii, ba chiar de a-i promova pe câţiva (cazul Monica Macovei), în aşa-numitul "cabinet din umbră", menit să răspundă punctual şi specializat măsurilor administrative USL-iste. PDL-ul a început să urce în sondaje, dovedind că este realmente forţa motrice a dreptei. Aspiraţia de a regrupa "sub mantaua proprie" celelalte formaţiuni din zonă este - în situaţia dată - firească, elementară.
Dreapta ar putea avea o revenire efectivă, dacă orgoliile (şi frustrările) liderilor din celelalte grupări ar fi depăşite pentru scopul comun. O fuziune (prin absorbţie sau nu) a dreptei în PDL ar obliga PNL-ul (ce va fi debordat din USL) să-şi regândească destinul şi - cu o nouă conducere - să-şi regăsească vocaţia de dreapta. Chiar şi Traian Băsescu (ce va rămâne actor politic şi după 2014) va trebui să-şi modereze atacurile la adresa partenerilor potenţiali (Blaga, Predoiu, MRU) înţelegând că alegerile viitoare nu sunt ultimele, dar pot marca esenţial evoluţia dreptei.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
